Threads tagged with: basme

                                                   La scăldat de Ion Creangă (Amintiri din copilărie)                   Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aştepta cusutul; pieptănuşii în laiţă navea cine-i ţinea de coadă; roata şedea în mijlocul casei, şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: Nu şedea, că-ţi şede norocul; ţevi de făcut la sucală; copil de ţâţă în albie, pe lângă alţii vro cinci-şase, care aşteptau să le faci demâncare.                Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:— Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeri, ştii colč, ca pentru tine! — Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu ştiam. Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui ţigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam seara acasă.              Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare şi se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, şi cum sfârâia fusul roţii, aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu! Şi-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aş fi fost eu acolo. D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre straie, cine umbla?              Povestea cântecului: Fă-mă, Doamne, val de tei Şi m-aruncă-ntre femei! Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace!             Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ţi-i gliganul; apoi, în picioare, ţiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele,şi aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi în stânga, spunând cuvintele: Auraş, păcuraş, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi; Şi ţi-oi spăla cofele Şi ţi-o bate dobele! După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură; ş-apoi, huştiuliuc! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci aşa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam.             După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul şi Duhul Sfânt, şi înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ş-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!             În sfârşit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh: — Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine, şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: Poţi opri vântul, apa şi gurile oamenilor? De-aceea le-am lăsat şi eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la ureche, şi pândind vreme pe când şed ele plecate şi dau pânza în apă la ghilit, fac ţuşti! din baltă ş-o iau la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc câinii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?             Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc; căci ei bat cât bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc. Şi adevărat este, căci aşa am scăpat şi eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. Noroc din cer până-n pământ că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cănd mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie.            Ş-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârşit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi merg eu acum fără păsare prin păpuşoi, până în dreptul ogrăzii, şi mă uit printre gard şi văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: Milămi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.            Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard: Mămucăi, iacată-mă-s! Ş-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic, scâncind: Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul. Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeş la mine şi zice oftând: — Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta şi să mă laşi tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău! Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face.            Apoi umblu tot cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: Vorba dulce mult aduce; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: derdicam şi măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Şi-ntr-o zi o văz că mă sărută şi-mi zice cu blândeţe: — Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plânge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu binişorul! Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de-apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu.           Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream demâncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate. În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!  

                                                                        Pupăza din tei de Ion Creangă (Amintiri din copilărie)   Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?… Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă şi trimite mama cu demâncare în ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape de Topoliţa. Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând: — Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetişor în tei care te adormea de mirosul… florii, bag mâna în scorbură, unde ştiam, şi norocul meu!… găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de mulţumire: Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum! Şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şarpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi, unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag mâna să scot pupăza… pe ce-a fi…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ. Măi! anapodă lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea pupăza de undeva până m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos şi pornesc repede cu demâncarea la lingurari… Şi oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin tei, să prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise urechile de foame aşteptând. Ş-apoi, vorba ceea: Ţiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul. Aşa şi lingurarii noştri: cântau acum îndrăcit pe ogor, şezând în coada sapei, cu ochii păinjeniţi de-atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatămă-s şi eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind aşa de cu chef… Atunci au şi tăbărât balaurii pe mine, şi cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânşii, să-mi ţie de parte. — Hauileo, mo! ogoiţi-vă! ce tolocăniţi băiatul? Cu tatul său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul! Atunci lingurarii, nemaipunându-şi mintea cu mine, s-au aşternut pe mâncare, tăcând molcum. Şi scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii şi aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. După asta vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite; şi unadouă, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa des. Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, şi se ia la ciondănit cu mama din pricina mea: — Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte dis-dimineaţă la lucru de atâţia ani? Grozav era de tulburată, şi numai nu-i venea să lăcrimeze când spunea aceste. Şi acum văd eu că avea mare dreptate mătuşa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu ştia de asta nici cu spatele. — Ce spui, cumnată?! Da’ că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus, las’ pe mine, că ţi-l iau eu la depănat! — Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătuşa, căci de zbânţuitul ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streaşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo până colo, cu pupăza-n mână, că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra? — De vânzare-ţi e găinuşa ceea… măi băiate? — De vânzare, moşule! — Şi cât cei pe dânsa? — Cât crezi dumneata că face! — Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! Şi cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior, apoi mi-o aruncă-n sus, zicând: Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza, zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte puţin, îşi ia apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!… Eu atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească pasărea… — Ce gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi pară lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comčdie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?! Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiate?! zise moşneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, ba ş-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea! — Dă pace băiatului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta. — He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?   Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furişat printre oameni, şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moşneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum! Tocmai aşa păţisem şi eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atâta. Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, măcar aşa, cu mama şi cu mătuşa Măriuca, gândeam eu, bătându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică şi de osteneală. Şi când ajung acasă, aflu că tata şi mama erau duşi în târg; şi fraţii îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu mătuşa lui moş Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i-am fi luat-o noi, şi pe mama a pus-o în mare supărare cu asta. Ştii că şi mătuşa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles, ca mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac, s-a mântuit vorba. Şi cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai ce şi auzim cântând în tei: — Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare: — I-auzi, bădiţă! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate! — Mai aşa, surioară!… Dar în gândul meu: Când aţi şti voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din pricina ei, i-aţi plânge de milă! Zahei însă ne lăsase vorbind şi se ca’ mai dusese în târg, după mama, să-i spună bucurie despre pupăză… Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul secului de postul SânPetrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brâu, şi pârpâlind nişte pui tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi şi-i zice cu dragă inimă: — Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-se după gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoare!Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! — Aşa, cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, strângând cu nedumerire din umere, când se punea la masă. Văzut-ai dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor! Apoi începem cu toţii a mânca. Şi alţii ca alţii, dar eu ştiu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua.

                                        FAT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR              A fost odata ca niciodata, de n-ar  fi, nu s-ar mai povesti;  ca  nu suntem de cand cu basmele,  ci suntem de cand cu minciunile ; de cand se potcovea  puricele  la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si calcaiul tot ramanea gol si se urca in slava cerului si tot i se parea ca este usor; De cand  scria musca pe perete, Mai mincinos care nu crede. A fost odata, intr-o  pustie  mare,  un  pusnic.  El petrecea singur- singurel.  Vecinii sai erau  fiarele padurilo r. Si asa era de bun la suflet incat toate dobitoacel e i se inchinau  cand se intalnea u cu dansul. Intr-una din zile, se duse pusnicul  la marginea garlei, care curgea  pe aproape de coliba  lui, si iata, vazu  ca  vine pe apa  un sicrias smolit bine,  si auzi  un oracait iesind dintr-insul. Statu putin  de cugeta, si dupa ce zise cateva vorbe de rugaciune, intra in apa  si, cu o prajina, trase sicriasul la margine . Cand il deschise, ce sa vaza in el? Un copilas cam  de vreo  doua luni;  il scoase  din  sicriu  si, cum  il lua in brate, copilul tacu. Pusnicul  vroia  din  toata inima  sa  creasca pruncul, dar,  cand se gandi ca  n-are  cu ce sa-l  hraneasca, il podidi  un plans  ce nu se mai putea  sfarsi.  Deodat a rasar i  dintr-u n colt  al  chiliei  sale  o vita  si numaidecat crescu  si  se inalta pana la streasina. Pusnicul cauta la dansa si vazu struguri, unii copti, altii parguiti, altii agurida si altii in floare;  indata lua  si dete copilului si, vazand ca-i mananca,se bucura din  tot  sufletul.  Cu must  de  vita  crescu copilul,  pan a incepu  sa manance si cate  altceva. Iara  daca  se mai  mari  copilul,  pusnicul  se apuc a si-l invat a sa citeasca, sa adune radacini ca sa se hraneasca si sa umble la vanat. Dar intr-o zi, chema pusnicul  pe copil si-i zise: — Fatul  meu,  simt ca  slabesc  din ce in ce; sunt  batran, precum ma vezi, si afla ca, de azi in trei zile, ma duc pe lumea cealalta. Eu nu sunt  tatal tau cel adevarat, ci te-am  prins pe garla. Daca  voi adormi somnul  cel vecinic, care o sa-l  cunosti dupa raceala si amortirea ce vei vedea  in tot trupul  meu,  sa bagi de seama ca o sa vie un leu. Sa nu te sperii, dragul tatei; leul imi va face groapa,  si tu vei trage pamant peste mine. De mostenire n-am ce sa-ti las, deca t un frau  de cal. Dupa ce vei ramanea singur,  sa  te sui in pod,  sa  iei fraul, sa-l  scuturi,  si indata va veni un cal la asta chemare si te va invata  ce sa faci. Dupa  cum zise batranul, asa se si intampla. A treia  zi, pusnicul, luandu-si  ramas bun  de  la fiul sau  cel de  suflet,  se culca  si  dormi somnul  cel lung.  Apoi indata veni un leu groaznic,  nevoie  mare,  si veni racnind si, cum vazu  pe batran mort,  ii sapa groapa  cu unghiile sale; iar fiul il ingropa , si ramas e acolo trei zile si trei nopti, plangand la mormant . A treia zi foamea ii aduse aminte  ca era dator  sa traiasca; se scula  de pe mormant cu inima zdrobita de durere, se duse la vita si cu mare  mahnire vazu  ca ea se uscase; atunci,  si-aduse aminte  de vorbele batranului si se sui in pod, unde  gasi fraul, il scutura, si iata ca veni un cal cu aripi si, stand inainte-i, zise: — Ce poruncesti, stapane? Copilul spuse  calului  din cuvant in cuvant toata intamplarea cu moartea batranului, si ii zise: — Iata-ma aici singur; tatal, care mi-a fost dat, nu mai este; ramai tu aici, cu mine;  dar sa  mergem  intr-alta parte,  unde  sa  ne facem o coliba;  caci aici, dinainte a astui mormant , nu stiu de ce-mi vine sa tot plang. Iar calul ii raspunse: — Nu asa, stapane; noi ne vom duce  sa  locuim  unde  sunt  multi oameni  ca dumneata. — Cum? intreba baiatul, sunt multi oameni  ca mine si ca tata?  Si o sa traim in mijlocul lor? — Negresit, ii raspunse calul. — Atunci, daca-i  asa, intreba copilul, de ce nu vin si ei pe la noi? — Ei nu vin, ii mai zise calul, fiindca  n-au ce cauta p-aici; trebuie sa mergem  noi la dansii. — Sa mergem, raspunse copilul cu bucurie. Iar daca-i  spuse ca trebuie sa fie imbracat, fiindca  ceilalti oameni nu umbla asa goi, el ramase cam pe ganduri; si calul ii zise sa  bage mana in urechea lui stanga; si dupa ce baga mana, scoase niste haine pe care  le imbraca, ciudindu-se ca  nu stia cum  sa  le intrebuinteze; calul insa  il invata, si apoi copilul  incaleca pe dansul, se imbraca si porni. Dupa  ce ajunse  in orasul cel mai  de  aproap e si  se vazu  intre multimea de  oameni  furnicand in sus  si in jos, se cam  spaimanta copilul  de  atat a zgomot  si  umbla  tot  cu frica,  mirandu-s e de  fru- musetea caselor  si de tot ce vedea,  bagand insa de seama ca fiecare lucru-si are randuiala sa. Dar calul, imbarbatandu-l, ii zise: — Vezi, stapane ? Aici toate  sunt  cu sartul lor!  De aceea,  dar, trebuie sa stii, ca sa-ti faci si tu un capatai. Si dupa ce sezu acolo  cateva zile,  mai  dedandu-se cu lumea  si obicinuindu-se a trai  in huietul ce innabuseste orasele, pleca,  luand cu sine  calul  sau;  si se duse,  si se duse  pana ce ajunse  pe taramul unor zane. Dupa  ce ajunse  la zane, care erau in numar de trei, cauta sa  se bage  argat  la dansele, caci  asa-l sfatuise calul sa faca.  Zanele, deocamdata, nu  prea  voiau  sa-l  ia in slujba; dar  se induplecara la rugaciunile lui si-l primira. Calul adesea  venea  pe la domnul sau,  si intr-o zi ii zise sa  bage bine de seama, cum ca, in una din case, zanele aveau  o baie in care la cativa ani, intr-o zi hotarata , curge aur, si cine se scald a intai, aceluia i se face parul de aur. Ii mai spuse sa vaza  ca, intr-unul  din tronurile casei,  zanele aveau  o legatura cu trei  randuri de haine, pe care  le pastrau cu ingrijire.  El baga bine  de seama aceste vorbe,  si de cate ori avea cate  ceva greu de facut,  el chema calul si-i da ajutor. Zanele-i  dasera voie sa  umble  prin  toate  casele,  sa  deretice, sa scuture, dar  in camera  cu baia  sa  nu  intre.  Insa cand lipsira  ele o data de acasa, el intra si lua  aminte  la toate  cate  ii zisese calul. Ochi si legatura cu hainele  puse cu ingrijire intr-un  tron.  Intr-o zi, zanele au plecat  la o sarbatoare, la alte zane, si avura grija  sa porunceasca argatului ca, in minut  ce va auzi ceva zgomot in cameruta cu baia, sa rupa o sindrila  din streasina  casei, ca sa  le dea  de stire lor si sa  se intoarca degraba, fiindca  ele stiau ca  e aproape sa  inceapa a curge aceasta apa  de aur. Fiul pusnicului pandea, si cand vazu minunea asta, chema numai- decat pe cal. Calul ii zise sa se scalde;  si asa facu.  Iesind din baie, el lua  si legatura cu hainele  si o porni  la sanatoasa, calare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura  ca vantul si se ducea ca gandul. Cum calca peste  pragul  portii,  incepu  casele,  curtea  si gradina a se cutremura asa de  groaznic,  incat  se  auzi  pan a la  zane , si zanel e indat a se intoarsera acasa. Daca vazura ca argatul lipseste si hainele  nu sunt la loc, se luara dupa dansul si-l urmarira din loc in loc, pana ce, cand era sa puie mana pe dansul, el trecu hotarele lor si apoi statu. Cum il vazura scapat, zanele se ciudira de necaz ca nu putura sa-l prinza. Atunci ele ii zisera: — Ah! Fecior de lele ce esti, cum de ne amagisi? Arata-ne, macar, sa-ti vedem parul. Atunci  el isi rasfira parul pe spinare; iar  ele se uitau  cu jind  la dansul si-i zisera: — Asa par  frumos niciodata n-am vazut! Fii sanatos, insa; incai fii bun de ne da hainele. Dar el nu voi, ci le opri si le lua in locul simbriei ce-i datorau zanele. De aici, se duse intr-un  oras, isi puse o basica  de cirivis in cap si se duse de se ruga  de gradinarul imparatului ca sa-l primeasca argat la gradina imparateasca. Gradinarul nu  prea  voia sa-l asculte;  dar, dupa multa rugaciune, il primi,  il puse sa lucreze pamantul, sa care apa , sa ude florile; il invat a ca sa curete  pomii si brazdel e de buruieni. Fat-Frumos lua  in cap tot ce-l invata gradinarul, stapanul sau. Imparatu l avea trei fete; si asa mult a grija ii dase trebile imparatiei, incat  uitase  de fete si ca  trebuie sa  le marite. Intr-una  din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sa duc a fiecare cate  un pepene din care-i  alesese  sa  fie dusi la masa  imparatului. Dupa  ce se puse imparatul la masa, venira si fetele si adusera fiecare cate  un pepene pe tipsie de aur si il pusera dinaintea imparatului. Imparatul se mira  de aceasta fapta si chema sfatul imparatiei sa-i ghiceasca ce pilda  sa fie asta. Si daca  se aduna sfatul, taie pepenii  si, dupa ce vazu  ca  unul  se cam  trecuse, al doilea  era tocmai  bun  de mancare si al treilea  dase in copt, zise: — Imparate , sa traiesti multi ani, pilda asta inseamn a varst a fetelor mariei-tale , si ca a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci imparatul hotari sa  le marite. Dete, deci, sfoara in tara de aceasta hotarare; si chiar de-a doua zi, incepura a veni petitori  de la cutare  si de la cutare fecior de imparat. Iara  dupa ce fata cea mai mare si-alese mire pe un fiu de imparat, care-i paru mai frumos,  se facu mare nunta imparateasca. Si dupa ce sfarsi veseliile, pleca  imparatu l cu toat a curtea, ca sa petreac a pe fiica- sa pana la hotarele imparatiei sale celei noi. Numai fiica imparatului cea mai mica ramas e acasa . Fat-Frumos , argatu l de la gradina , vazand ca si gradinarul se dusese cu alaiul, chema calul, incaleca, se imbraca cu un rand de haine  zis campul cu florile, din cele luate  de la zane, si, dup a ce-si lasa parul lui de aur pe spate, incepu a alerga prin gradini in toate  partile, fara sa fi bagat de seama ca fiica imparatului il vede de pe fereastra , caci odaia ei da in gradina . Calul cu Fat-Frumo s strica toata gradina si, cand vazu ca veselia lui facuse  paguba, descaleca, se imbraca cu hainele  sale de argat  si incepu  a drege  ceea  ce stricase. Cand  veni acasa gradinarul si vazu  stricaciunea, se lua  de ganduri si incepu  a certa  pe argat  de neingrijire , si era  ata t de suparat , incat p-aci era sa-l bata. Dar fiica imparatului, care privea de la fereastr a toate acestea, batu in geam si ceru gradinarului sa-i trimita nitele  flori. Gradinarul facu ce facu  si aduna de prin colturi  cateva floricele,  le lega  si le trimise imparatesei celei mici. Iar ea, daca  primi florile, ii dete  un pumn  de galbeni  si-i trimise  raspuns sa  nu  se atinga de bietul argat.  Atunci gradinarul, vesel de un dar asa de frumos,  isi puse toate  silintele  si,in trei  saptamaini, facu  gradina la loc, ca cum  nu s-ar fi intamplat nimic intr-insa. Nu mult dupa aceasta, fata imparatului cea mijlocie isi alese si ea un fecior de imparat si-l lua de barbat. Veseliile tinura ca si la sorasa cea mare;  iar la sfarsitul veseliilor, fu petrecuta si ea pana la hotarele imparatie i sale. Dar fata cea mica a imparatulu i nu se duse, ci ramase acasa, prefacandu-se de asta data ca este bolnava. Argatul gradinii se vazu  iara  singur,  vru sa se veseleasca si el ca toti slujitorii curtii, dar, fiindca  el nu se putea  veseli decat cu bidiviul sau,  isi chema calul, se imbrac a cu alte haine:  cerul cu stelele; isi lasa paru l pe spate, incaleca si calca toata gradina. Cand  baga de seama ca iar faramase tot, se imbraca cu hainele  sale cele proaste si, bocindu-se, incepu sa dreaga ceea ce stricase. Ca si la intaia data, gradinarul, voind sa-l carpeasca, fu oprit  de  fata  cea  mica  a imparatului, care  ceruse  flori si  care  ii trimise doi pumni  de bani. Gradinarul se puse iara  pe munca si dadu gradina gata in patru saptamani. Imparatul facuse  o vanatoare mare  si, fiindca  scapase de o mare primejdie, ridica  un chiosc in padurea aceea  si chema, ca sa serbeze mantuirea sa, pre toti boierii si slujitorii  curtii, la o masa infricosata ce pregatise acolo. Toti curtenii  se dusera la chemarea imparatului, numai  fiica sa ramase. Fat-Frumos, vazandu-se iara  singur,  chema calul  si, voind  sa se veseleasc a si dansul , imbrac a hainele : cu soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in umeri;  isi lasa parul de aur pe spate,  incaleca calul si-l incurca  prin gradina, incat  nu mai era chip de a o drege.  Iar daca vazu  aceasta, el incepu  a se vaicara, se imbraca iute  cu hainele  lui cele  de  argat  si nu  stia de  unde  sa  inceap a meremetul. Mainia gradinarului trecu orice hotare, cand veni si vazu  acea mare paguba. Dar cand voi sa-i dea pe foi pentru neingrijirea lui, fiica imparatului batu iara  in geam si ceru flori. Gradinarul da din colt in colt si nu stia ce sa faca in cele mai de pe urma , cat a si mai gasi vreo dou a floricele, care abia scapasera de copitele  calului cu aripi, si le trimise.  Dar fata de imparat ii dete porunca sa  ierte  pe bietul  argat,  pentru care ii si dadu trei pumni  de galbeni. Se apuca dar, croi din nou, si in patru  saptamaini, abia putu  face ceva care sa mai semene  a gradina; iar argatului dete  fagaduinta ca de se va mai intampla una ca asta, apoi are sa fie zdrobit  in bataie si gonit. Imparatul se luase de ganduri , vazand pe fiica-sa tot trista. Ea acum nu mai voia sa iasa afar a nici din casa.  Hotari , dar, s-o marite; si incepu a-i spune  de cutare,  de cutare  si de cutare  fiu de imparat. Dar ea nu voi sa auda de nici unul.  Si daca  vazu  asa, imparatul chema sfatul si boierii si ii intreba: ce sa faca? — Un foisor cu poarta pe dedesubt , ii raspunsera , pe unde sa treaca toti fiii de imparat si de boieri, si pe care-l va alege fata sa-l loveasca cu un mar  de aur ce-l va tine in mana , si dup a acela s-o dea imparatul. Asa si se facu. Se dete sfoara in tara ca este hotararea imparatului sa se adune si mic si mare si sa treaca pe sub poarta. Toti trecura; dar fata nu lovi pe nici unul. Multi credea u ca fata n-are voie sa se marite. Insa un boier batra n zise sa treac a si oamenii  curtii.Trecu si gradinarul, si bucatarul cel mare,  si vataful, si slugile,  si vizitiii si randasii,  dar degeaba; fata  nu lovi pe nici unul.  Se facu  intrebare, oare  daca  n-a mai ramas cineva netrecut, si se afla  ca  a mai ramas un argat  de la gradinarie, un argat cheles. — Sa treaca si acesta,  zise imparatul. Atunci chema si pe argatul cel cheles si-i zise sa treaca si dansul, dar el nu cuteza;  iar daca  fu silit sa treaca , trecu,  si, cand trecu,  fatal lovi cu marul ! Argatul incepu a tipa si a fugi, si zise ca i-a spart capul. Imparatul, cum vazu  una ca aceasta, zise: — Nu se poate asta! Este o greseala! Fata mea nu e de crezut  sa fi ales tocmai pe chelesul asta. Caci nu putea  sa se invoiasca  a da pe fie-sa dupa dansul, desi era lovit cu marul. Atunci puse de a doua  oara sa  treaca lumea,  si de-a doua  oara fiica-sa  lovi cu marul in cap tot  pe cheles, care  iar fugi,tinandu-se cu mainile de cap. Imparatul, plin de mahnire, iarasi lua vorba inapoi si puse de-a treia oara sa treaca toata lumea. Daca vazu imparatul ca  si de-a treia  oara tot chelesul a fost lovit, sa plecat  la sfatul  imparatiei si i-a dat  lui pe fiica-sa.  Nunta  se facu in tacere, si apoi ii oropsi pe amandoi; si nici nu voia sa stie si sa corespunda cu dansii, atata numai ca, de sila, de mila,  ii primi sa locuiasca in curtea palatului. Un bordei  intr-un  colt al curtii li se dete spre locuinta, iar argatul se facu  sacagiul  curtii.  Toate  slugile imparatului radeau de dansul, si toate  murdariile le aruncau pe bordeiul  lui. Inauntru insa, calul cu aripi le aduse frumusetil e lumii; nu era in palatul  imparatului ceea ce era in bordeiul  lor. Fiii de imparat , care veniser a in petit la fiica cea mica,  se-mbufnara de rusinea ce au patit, fiindca  fiica imparatului alesese  pe cheles; si se invoira  intre  dansii  ca sa  porneasc a oaste  mare  impotriva  lui. Imparatul simti mare  durere, cand auzi hotararea vecinilor sai; insa ce sa faca? Se pregat i de razboi , si nici ca avea incotro. Amando i ginerii imparatului se sculara cu oaste  si venira in ajutorul sau.  FatFrumos trimise si el pe sotia sa ca sa roage pe imparatu l a-i da voie sa mearga si el la batalie. Imparatul, insa, o goni, zicandu-i: — Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindca, iata, din pricina ta mi se tulbura linistea; nu mai voi sa va vaz in ochii mei, nemernicilor ce sunteti! Dar, dupa mai multe rugaciuni, se indupleca si porunci  sa-l lase sa care si el macar apa  pentru ostire. Se pregatira si pornira. Fat-Frumos , cu hainele  lui proast e si calar e pe o martoag a schioapa, pleca  inainte.  Ostirea-l ajunse intr-o mlastina,  unde i se nomolise iapa si unde  se muncea sa  o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de picioare.  Rasera ostirea si imparatul, cu ginerii cei mai mari ai sai, si trecura inainte.  Dupa  ce, insa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, isi chema calul sau,  se imbraca cu hainele: campul cu florile, si porni la campul bataliei; ajungand, se si sui intr-un munte  apropiat , ca sa vaza care parte este mai tare. Ostile, daca  ajunsera , se si lovira,  iar Fat-Frumos , vazan d ca oastea  vrajmasa este  mai  mare  la numar si mai  tare,  se repezi  din  varful  muntelui asupra  ei, si ca un  vartej se intorcea prin  mijlocul  ei cu palosul in mana, si taia, cum se taia, in dreapta si in stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale  si zborul calului  sau, incat  oastea vrajmas a intreag a o lua la fuga, apucan d drumu l fiecare incotro vedea cu ochii. Iara  imparatu l se intoarse vesel acasa . Pe drum, intalni  iarasi pe Fat-Frumos prefacut in argat,  muncind sa-si scoata iapa din noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa: — Duceti-va  de scoateti  si pe nevoiasul acela din noroi. N-apucara sa se aseze bine, si veni veste la imparatul ca vrajmasii lui, cu ostire si mai mare,  s-au ridicat asupra  lui. Se gati  dara si el de razboi si pleca  s-o intalneasca. Fat-Frumos, iara  se ruga  sa-l lase si pe dansul sa  mearga, si iara  fu huiduit, dara daca  dobandi voia, porni iara  cu iapa lui. Fu si de asta data de ras  si de bataie de joc, cand l-a vazut ostirea ca  iara  se innamolise si nu putea  sa-si scoata iapa  din noroi.  Il lasara inapoi,  dar el ajunse  si acum  mai inainte  la locul de lupta, prefacut in Fat-Frumos, calare pe calul cu aripi si imbracat cu hainele  lui cele cu cerul cu stelele. Ostile detera in tampene si in surle si se lovira;  iara  Fat-Frumos, iarasi vazand ca vrajmasii sunt mai puternici, se repezi din munte  sii puse pe goana . Imparatu l se intoarse iara vesel, si iara porunci ostasilor sa  scoata din noroi  pe nevoiasul de sacagiu.  Iara  el era  impacat cu cugetul  sau  de izbandele sale. Imparatul se  mahni pana in fundul  inimii  sale,  cand auzi ca vrajmasii  se ridica  de-a  treia  oara cu oaste  si mai mare,  si ca au  si ajuns la hotarel e imparatie i sale, cat frunz a si iarba ; un plans  il napadi, si planse , pana ce simti ca-i slabesc  vederile.  Apoi isi strans e si dansul toata oastea  sa si porni la batalie. Fat-Frumos porni  si  el, tot  pe martoaga lui.  Iara  dupa ce trecu toata oastea, facand haz  de dansul cum  se muncea ca sa-si scoata iapa din noroi, se imbraca cu hainele  cele cu soarele  in piept, luna in spate  si doi luceferi in umeri,  isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si intr-un minut  fu iarasi pe munte, unde  astepta sa vaza  ce s-o intampla. Se intalnira ostile si se lovira  de trei parti, si se taiau unii pre altii fara de nici o mila,  atata erau de inversunati ostasii. Iar cand fu catre seara, cand vazu  ca  ostirea vrajmasa era sa  ia in goana pre a impa- ratului, unde  se repezi  o data Fat-Frumos din munte  ca un fulger,  si unde  trasni o data in mijlocul lor, cat  se ingrozira de nu mai stiau ce fac; se imprastia u ca puii de potarnich e si fugeau de-si rupea u gaturile. Fat-Frumos insa-i  gonea  si-i taia  ca pe  niste foi. Imparatul il vazu sangera t la mana , la care se crestase  insusi, si ii dete nafram a sa ca sa se lege, apoi se intoarsera acasa, izbaviti  de primejdie. Cand  venira, gasira iara  pe Fat-Frumos in noroi cu iapa;  si iara il scoasera. Iara  daca  sosira  acasa, imparatul cazu  la boala de ochi si orbi. Toti vracii si toti filozofii care citeau pe stele  fura adusi, si nimeni nu putu  sa-i  dea  nici un ajutor.  Intr-una  din zile, daca  se scula  din somn  imparatul, spuse  ca  a vazut in vis un  batran, care i-a zis ca, daca  se va spala  la ochi si daca  va bea lapte de capra rosie salbatica, va dobandi vedere.  Auzind astfel,  ginerii sai pornira cu totii, cei doi mai mari singuri,  fara sa ia si pe cel mai mic si fara a voi sa-l lase a merge  maca r impreun a cu dansii.  Iara  FatFrumo s chema calul  si merse cu dansul spre smarcuri, gasi capre rosii salbatice, le mulse si, can d se  intorcea,  se  imbrac a in haine de  cioban  si  iesi inaintea cumnatilor sai  cu o cofa  plina  de lapte de oi. Ei il intrebara: “lapte are acolo?” Iara  el le raspunse “da”, prefacandu-se ca nu-i cunoaste, si ca il duce la imparatul, care visase ca-i va veni vederea, daca  va da cu acel lapte  la ochi. Ei se cercara a-i da bani, si el sa le dea laptele. Dara ciobanul  le raspuns e ca laptele nu-l da pe bani, si ca, daca  voieste sa aiba  lapte de capra rosie, sa se zica ca sunt robii lui si sa rabde  ca sa  le puna pecetea lui pe spinarea lor,  macar ca  el are  gand sa  se duca si sa nu mai dea pe la dansii. Cei doi gineri  se socotira ca lor, pentru ca sunt imparati si gineri de imparat, n-o sa le pese nimic; se lasara deci de le puse pecetea  lui in spinare  si apoi luara laptele  si-l adusera, zicand pe drum: — De se va incerca nerodul sa ne zica ceva, il facem nebun,  si tot noi vom fi mai crezuti  dcat dansul. Se intoarsera, deci, la imparatul, ii detera laptele,  se unse la ochi si bau ; dar nu-i ajut a nimic. Dupa aceea, veni si fie-sa cea mai mica la imparatul si-i zise: — Tata,  ia acest  lapte;  el este adus  de barbatul meu;  unge-te  cu dansul, asa te rog. Imparatul ii raspunse: — Ce lucru bun a facut  nataraul tau de barbat, ca sa faca si acum ceva de isprava? N-au putut  face nimic ginerii mei ceilalti, care m-au ajutat  asa de mult  in razboaie, si tocmai  el, ticalosul, o sa-mi  poata ajuta?  Si apoi,  nu v-am zis ca  nu aveti voie a va  mai arata inaintea fetei mele? Cum ai cutezat sa calci porunca mea? — Ma supui la orice pedeapsa vei binevoi sa-mi  faci, tata, numai unge-te, asa te rog, si cu acest lapte ce ti-l aduce umilitul  rob. Imparatul , daca  vazu ca atat a de mult se roag a fiica sa, se indupleca si lua  laptele  ce-i aduse;  si, apoi  se unse  cu dansul la ochi o zi, se unse si a doua  zi; si, cu marea  sa mirare,  simti ca pare ca incepuse a zari  ca prin sita;  si daca  se mai unse si a treia zi, vazu  cat se poate de bine.  Dupa  ce se insanatosi, dete  o masa la toti  boierii  si sfetnicii imparatiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa seaza in coada mesei. Pe cand se veseleau  mesenii si se chefuiau, se scula Fat- Frumos si, rugandu-se de iertare, intreba: — Marite imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa? — Nu, nicidecum, raspunse imparatul. — Apoi, daca  este asa, si fiindca  lumea  te stie de om drept,  fa-mi si mie dreptate, si scoala  pe cei doi oaspeti care sed d-a dreapta si d-a stanga mariei tale, caci ei sunt robii mei; si ca sa ma  crezi, cauta-i si vei vedea ca sunt insemnati cu pecetea  in spinare. Cum auzira ginerii imparatului , o bagara pe maneca , si marturisira ca asa este; indata fura nevoiti a se scula de la masa si a sta in picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de imparat la batalie. — Cum a ajuns  naframa mea in mainile tale?  intreba imparatul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat  la razboi. — Ba nu, marite imparate, mie mi-ai dat-o. — Apoi, daca  este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat? — Eu, marite imparate. — Nu te crez, adauga iute imparatul , daca  nu te vei arat a asa cum era atunci  acela caruia am dat naframa. Atunci el se scula  de la masa, se duse  de se imbraca cu hainele cele mai frumoase  , isi lasa parul pe spate si se infatisa imparatului si la toata adunarea. Cum  il vazura mesenii,  indata se ridicara si se minunara : Fat-Frumos era atat de mandru si stralucitor, incat la soare te puteai  uita, dara la el ba. Imparatul, dupa ce lauda pe fiica-sa  pentru alegerea sa cea buna, se dete  jos din scaunul  imparatiei si ridica  in el pe ginerele  sau,  Fat- Frumos;  iara  el cea dintai treaba ce facu  fu de a slobozi pe cumnatii sai, si in toata imparatia se facu  bucurie  mare  si masa imparateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu  la vatra lemne cu frigarea, apa  cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai: Un naparstoc de ciorba Si-o sfanta de cociorba Pentru  cei ce-s lunga-vorba.

GREUCEANU A fost odata ca niciodata etc. A fost un imparat si se numea  imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele  si luna de pe cer. Tramise deci oameni  prin  toate  tarile si ravase  prin  orase, ca sa dea in stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevast a si inca si jumatat e din imparatia lui, iara  cine va umbla  si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia  capul. Multi voinici se potricalisera , semetindu-s e cu usurinta  ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da  din  colt  in colt  si nu  stia de  unde  s-o inceapa si unde  s-o sfarseasca, vezi ca nu toate  mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvant. Pe vremea  aceea  se afla un viteaz pe nume  Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua  inima in dinti,  incumetandu-se pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul, sa se inchine cu slujba. Pe drum  se intalni  cu doi oameni pe care slujitorii imparatesti ii ducea u la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugiser a de la o batalie ce o avuse imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni,  dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat  le mai veni nitica  inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru. El isi puse  nadejdea in intampinarea aceasta  si isi zise: «Imi voi incerca norocul.  De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta  sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma  voi duce  de unde am  venit. Asta sa  fie in norocul meu;  niciodata nu  strica  cineva sa  faca  o incercare». Si astfel, poftorindu-si  unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea Imparateasca infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti,  asa cuvinte  bune  si dulci  scoase  si atata mestesug puse  in vorbirea  sa, incat  imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare  pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui sa aiba  doi supusi mai mult si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor. Nu mai putura oamenii  de bucurie  cand, auzira ca  Greuceanu a maglisit2   pe  imparatul pana  intr-atata , incat  l-a  facut  sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima  si ii fagaduira ca in toata viata  lor  se vor  ruga  pentr u dansul , ca sa  mearg a din izbanda in izbanda, ceea ce si facura. Aceasta  izbanda o lua  drept  semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele  lui mieroase cele urmatoare: -Marite doamne, sa  traiesti  intru multi  ani pe luminatul scaun al acestei  imparatii. Multi voinici s-au legat  catre maria ta sa scoata de la zmei  soarele  si luna  pe care  le-a rapit de pe cer si stiu ca  cu moarte au murit,  fiindca  n-au  putut  sa-si indeplineasca legamintele ce au facut  catre maria ta.  Si eu,  marite doamne, cuget  a ma  duce intru cautarea acestor  talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi cerc si eu norocul,  doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea  pedepsi  pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor. — Dragul  meu  Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa  schimb nici o iota,  nici o cirta din hotarare a mea. Si aceasta  nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile  mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris. Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptate a celor vorovite de dansul, Greuceanu  cuvanta  cu glas voinicesc: — Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa  pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea. Se invoira, si peste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca  ca sa scape cu fata curat a din aceasta intreprindere. Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse  cale lunga, departata, pana ce ajunse  la Faurul pamantului, cu care era frate de cruce.  Acest Faur, fiind cel mai mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei  nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu si Faurul pamantului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut,  Greuceanu si frate-sau o luara la drum. Indata dupa plecarea Greuceanului,Faurul  pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa  tina  chipul  acesta  fara curmare in foc. Iara  Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga si mai lunga, pana ce li se facu  calea cruci; aici se oprira, se asezara  pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau  si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara si plansera ca niste copii. Mai-nainte d-a se desparti isi impartira cate o basma si se intelesera zicand: «Atunci cand basmalele vor fi rupte  pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara  cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit». Mai infipsera si un  cutit  in pamant si zisera: «Acela din  noi, care  sar intoarce  mai intai  si va gasi  cutitul  ruginit,  sa  nu mai astepte pe celalalt, fiindca aceasta  insemneaza ca a murit». Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau — la stanga. Fratele Greuceanului , umbland mai mult a vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul  curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie  ca vazuse soarele  si luna la locul lor pe cer. Iara  Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete  de trei ori peste  cap si se facu  un porumbel. Vezi ca  el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse  pe un pom  care era  tocmai  in fata  caselor.  Atunci  iesind fata de zmeu cea  mare  si uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica ca sa vina sa vaza  minunea. Fata  cea  mai  mica  zise:  — Maiculita si  surioara , pasarea asta gingasa  nu mi se pare  ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanul cel de aur. Pana acum ne-a fost si noua! D-aici inainte  numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri. Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa  si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecat se dete  iarasi  de trei  ori peste  cap  si se facu  o musca si intra in camara zmeilor.  Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul  casei si asculta la sfatul  lor. Dupa  ce lua  in cap  tot  ce auzi,  iesi afara si  se duse  pe drumul ce ducea  la Codrul-Verde  si acolo se ascunse  sub un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise  stia acum  ca zmeii se du- sesera la vanat in Codrul-Verde  si aveau  sa  se intoarca unul  de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre  ziua. Asteptand  Greuceanu acolo,  iata, mare, ca zmeul  cel mai mic se intorcea, si ajungand calul la marginea podului, unde sforai  o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara  zmeul, mainiindu-se, zise: — Ah, manca-oar lupii carnea  calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant. Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga: — Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem sau  in lupta sa ne luptam. — Ba in lupta, ca e mai dreapta. Se apropiara unul de altul si se luara la tranta. Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana la gat  si-i taie capul.  Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului  si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca. Cand, in putere a noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari  de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iar Greu- ceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai. Iesind de sub pod, se lua  la tranta si cu acest zmeu. Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara  Greuceanu, sarind repede, unde miaduse  si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie  capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia  sia calului  sau  sub pod, se puse iarasi de se odihni. Cand  despre  zori, unde venea, mare, venea  tatal zmeilor, ca un tartor, catranit ce era,  si cand ajunse  la capul  podului,  sari  calul lui de  saptezeci si  sapte de  pasi inapoi.  Se necaji  zmeul  de aceasta intamplare, cat un lucru mare,  si unde racni: — Ah, mancare-ar lupii carnea  calului;  ca pe lumea  asta nu mi-e frica  de nimenea, doara de Greuceanul de aur;  si inca  si pe acesta numai  sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant. Atunci, iesind Greuceanu de sub pod, ii zise: — Deh! zmeule  viteaz,  vino sa ne batem;  in sabii  sa ne taiem, in suliti sa ne lovim ori in lupta sa ne luptam. Sosi zmeul  si se luara la bataie: in sabii  se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira  ce se lovira  si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta; se zguduira unul pe altul de se cutremura pa- mantul; si stranse zmeul  pe Greuceanu o data; dara acesta,  bagand de seama ce are de gand zmeul,  se umfla  si se incorda in vine, si nu pati  nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu,  tocmai  cand el nu se astepta, de-i parai oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea  la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe deasupr a lor un corb, carele se legan a prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii zise: — Corbule,  corbule,  pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot. Zise si Greuceanu: — Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa  dulce, caci tioi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal. Auzind corbul aceste cuvinte,  aduse  lui Greuceanu un cioc de apa dulce  si  ii astampara setea;  caci  insetosasera, nevoie  mare.  Atunci Greucean u mai prinse la suflet, si imputernicindu-se , unde ridica , nene, o data pe zmeu,  si trantindu-mi-l, il baga in pamant pana in gat  si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi zise: — Spune-mi,  zmeule  spurcat, unde  ai ascuns  tu soarele  si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea. Se codea zmeul, ingan a verzi si uscate,  dara Greuceanu ii mai zise: — Spune-mi-vei  ori nu, eu tot le voi gasi,  si inca si capul retezati-l-voi. Atunci zmeul  tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata, daca ii va spune,  zise: — In Codrul-Verde  este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul  meu cel mic de la mana dreapta. Cum auzi Greuceanu unele  ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile,si ducandu-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde,  deschise  usa cu degetul zmeului  si gasi  acolo  soarele  si luna.  Lua  in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunc a pe cer si se bucur a cu bucurie mare. Oamenii,  cand vazura iarasi soarele si luna  pe cer, se veselira si laudara taria lui Greuceanu de a fi izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii. Iara  el, multumit ca a scos la bun  capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi. Gasind  pe frate-sau la semnul  de intorlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul. In cale, dete peste un par  plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin  la umbra  acestui  par, ca sa mai rasufle si caii, iara  pana una alta, sa culeaga si cateva pere spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care  auzise  pe  zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni;  dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere,  ci zise ca  le va culege  el. Atunci trase  palosul si lovi parul la radacina. Cand,  ce sa vezi dumneata ? Unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom zicand: — Ma mancasi fripta, Greucene, precum  ai mancat si pe barbatul meu. Si nimic  nu  mai  ramase din  acel  par  decat praf  si cenusa;  iara frate-sau incremeni  de mirare,  nestiind ce sunt toate  acestea. Dupa  ce plecara si mersera ce mersera, detera preste  o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei,  si cu apa  limpede  si rece. Fratele  Greuceanului zise: — Sa ne oprim  aici nitel,  frate,  ca sa  ne mai odihnim  si caisorii. Iara  noi sa bem nitica  apa  rece si sa culegem  flori. — Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca  aceasta gradina va  fi sadit a de  main i omenesti  si  daca   acel  izvor  va  fi lasat de Dumnezeu. Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoas a si  o culca  la pamant ; dup a aceea  impunse  si  in fundul fantanii si a marginilor ei, dara, in loc de apa, incepu a clocoti un sang e mohorat,ca si din tulpin a florii, si umplu vazduhul de un miros gretos.  Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare  de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor, ca sa  invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. Si scapand si de aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand, ce sa vezi dumneata? Unde se luase  dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta  in pamant, ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranit a si amarata: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri. Greuceanu, simtind  ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, Zise fratane-au: — Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi  ce vezi. — Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata  un nor vine dupa noi ca un vartej. Atunci  dete  bice cailor  care  mergeau repede  ca vantul si  lin ca gindul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca  se apropia norul ca o flacaraie. Apoi, mai facand un vant  cailor, ajunsera la Faurul  pamantului. Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste.  Pe urma  lor iaca  si zmeoaica. De-i ajungea ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face. O intoarse insa  la siretlic: ruga  pe Greuceanu sa  faca  o gaura in perete , ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in perete. Dara Faurul pamantului se atinea  cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sare a scantei din el. Cand zmeoaica puse  gura  la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort!  inghiti  si  pe  loc si  crapa . Nu trecu  mult, si starvul zmeoaicei  se prefac u intr-un munte  de fier, si astfel scapara si de dansa. Faurul  pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie  pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca o caruta cu trei cai cu totul  si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra  lor si le dete duh de viata. Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce Faurul  pamantului, Greuceanu se urca  in trasura cu frate-sau cel bun,  si porni  la Rosu imparat, ca sa-si primeasca rasplata. Merse, merse, pana ce li seinfurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui  sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea  cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita; iara  el ramase mai in urma. Inaintand el alene, rasturnat in caruta , trecu pe langa un diavol schiop care le tinea calea drumetilor ca sa  le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica  sa  dea  piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de d-indarat si-l arunca de-parte  in urma. Apoi tot el zise Greuceanului: — Mai, vericule,  ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta. Greuceanu, sarind din caruta, isi uita  acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura  palosul, apoi, asezandu-se in margine a drumului, se dete  de trei  ori peste  cap si se schimba intr-o stana de piatra. Puse Greuceanu cuiul la capatul osiei, il intepeni  bine, se urca  in caruta si pe ici ti-e drumul! Nu baga de seama ca palosul ii lipseste. Ascultati acum si va minunati, boieri dumneavoastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca  il va face sa  ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase  acestui necurat. Impielitatul stiaca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era;  fara palos era  necunoscut. Ii fura  palosul si-l dete  be- cisnicului de sfetnic. Acesta se infatisa  la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare. Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune  la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte  pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos,  ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanulu i cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand. Sfetnicul  cel palavatic, cum  auzi  de  una  ca aceasta , merse  la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta . Iar sfetnicul umbla d-a-ncatelea , zorind sa se faca mai curand nunta , cu gand ca, daca  se va cunun a odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta  de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfarsit. Imparatului insa nu-i prea placu  zorul ce da sfetnicul pentr u nunta, Si mai taragani lucrurile. Nu trecu mult, si iata ca soseste si Greuceanu, si infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta  sa fie Greuceanu, dara nu-si putea  da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla  in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai  acum  ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra , decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat. — Imparate prea luminate — zise el — toata lumea  zice ca  esti om  drept.  Te rog  sa-mi  faci si  mie  dreptate, mult  ai asteptat, mai astepta, rogu-te,  inca putin  si vei vedea cu ochii adevarul.      Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai si tot de fier si intr-un  suflet merse,  pana ce ajunse la stana  de  piatra, acolo  unde necuratul ii scosese cuiul de la caruta. — Fiinta  netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi  palosul ce mi-ai furat, caci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici ca se clinti din loc macar. Atunci si  Greuceanu se dete  de  trei  ori  peste  cap,  se facu un buzdugan cu totul  si cu totul de otel si unde  incepu,  nene,  a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate  o zburatura de piatra. Si lovi ce lovi, pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu  stana  de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara  buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile  si dete,  si dete, pana ce o facu  pulbere. Cand nu mai fu in picioare  nimic din stana de piatra, cata prin  pulberea ce mai ramasese si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana. Il lua  si, fara nici o clipa  de odihna, veni si se infatisa  iarasi  la imparatul. — Sunt gata,  marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui  Greuceanu . Sa  vina  acel  sfetnic  nerusinat,   care  a  voit sa  te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte. Imparatul il chema. Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu spranceana incruntata, incepu sa tremur e si-si ceru iertaciune , spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu. Dupa rugaciunea lui Greuceanu , dobandi  iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci  sa piara din imparatia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare  si se facu o nunta da-lea imparatesti si se  incinse niste veselii care tinura trei saptamaini... Si eu incalecai p-o sa, si va povestii dumneavoastra asa       Poveste audio............De ascultat Greuceanu  

  ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI               Cica au fost undeva  intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca  lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau  pe haine,  se ponoseau, de slujeau  pe bani,  se cheltuiau, de slujeau  pe vite, se treceau. Nu le mergea  la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit  si omul, si femeia.  Si au lasat din urma  lor un bordei  si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele  Ion. Ce sa  faca  baiatul singur?  A semanat ogorul  din jurul bordeiului cu grau. La vremea  lui a crescut graul mare,  frumos,  o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai  spice de aur. — Acuma, face Ion, sa-mi  caut  o secera buna, sa  secer graul, sa nu se scuture. A umblat  pe la iarmaroc, pe la fierari,  a cumparat o secera si se intorcea  sa  puna lanul  in clai.  Cand  colo,  se uita  el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate. A ramas baiatul sarac  fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa. Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa, dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina. Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit  in lume. Si a tot mers pe dealuri  necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros  s-a pornit  el inapoi  si a poposit  la o margine  de padure. Niste lupi s-au repezit  din padure si au mancat manzul. Ce sa  faca  atunci  sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul  la care  argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis: — Spune,  Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da. Se uita  Ion si vede o piatra de moara. — Nu stiu, stapane, pe ce sa  slujesc,  ca  la nimic  nu-mi  merge, doar pe piatra  cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc. — Vai de mine, mai  baiate, de ce sa-ti prapadesti munca  in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta  plata. — Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au  impacat si  a argatit baiatul cu tot  inadinsul . Dupa  ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra  cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului. Cand  venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere. Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput  sa  tune  si sa  fulgere,  si a detunat piatra, de s-a facut  ea mici farame. Ion s-a uitat la piatra  cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis: — Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta  soarta, alt noroc. SI si-a pus  in traista ce a mai  avut  si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta  data. Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara  pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea  fanul  in stoguri. — Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc  fanul, sa nu ma asfinteasca soarele. — Ti-oi ajuta,  de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru. A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit. Omul n-avea parale  sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos. Ion a  luat  cocosul, s-a pornit  mai  depart e si  a ajuns  la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic. — Ce trebuinta ai? — Vreau  sa  vorbesc  cu imparatul, sa  ma  jeluiesc,  sa-i  spun  de necazurile mele. Curtenii  au inchis poarta  si i-au spus ca, de a indrazni sa intre,  o sa-l asmute cu cainii  si o sa-l puna la dubala. Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat  nebaut si nemancat la poarta  imparatului. Tocmai  dupa trei  zile l-a auzit  imparatul strigand la poarta si a intrebat: — Cine-i acolo? — Luminate  imparate, de  cateva zile sta  un  om  si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra! — Du-te si il cheama! Se duce strajnicul  si ii face stiuta porunca sa vie in palat. Omul a intrat  cu cocosul subtioara, s-a inchinat. Imparatul l-a intrebat: — Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta  subtioara? — Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept. — Spune, ce poftesti sa afli? — Luminate imparate , daca  n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa... Imparatul s-a incruntat: — Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat?  Ori te-ai gandit sa ma  iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate  face. Pleaca, si alta  data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti  stau picioarele. Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba,  intreba,  si adevarul nu  era  chip sa-l  afle. Se porneste  el si merge  cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea  mai rau  incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte,  nu s-a abatut nici intr-o parte  si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului.  Sihastrul l-a chemat  pe drumet si l-a intrebat: — Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta? Da flacaul face: — Umblu prin  lume,  cine ma  va judeca  drept,  sa-l  rasplatesc cu cocosul. Sihastrul de la foc intreaba: — Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli? — Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa. — De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita.  Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul. Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti. — Apuca pe cararusa aceasta  si mergi pana vei ajunge  la un ceair verde.  Acolo este un lac cu lapte,  unde  vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa  aripile  si se prefac  in zane. Una cu rochia ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile,  a treia,  cea mai mica,  e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica,  sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului  si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie. — Ramai sanatos, mosule! — Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos. Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii,  unde  se auzea  murmur de izvor.  S-a oprit  baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat  statea, tot priveghea, era numai  ochi si urechi,  sa afle cine se va scalda in lacul acesta. Iata  ca pe la vreme  de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat,  tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase  fara seaman; una  cu rochia  ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile  si a treia,  cea mai mica, imbracata intr-o rochie  aleasa ca soarele  cu razele,  de lumina  locul pe unde  trecea.  Si au  pasit  asa toate  trei  pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte,  sa se scalde. El a vazut bine unde  a pus zana cea mai mica  aripile,  s-a repezit, cat  l-a tinut  duhul,  le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra. S-au scaldat zanele cat  s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile  si au zburat, iar cea mai mica  striga  si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca  lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri  negri  cu tunete si fulgere  sa  rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar  de grija. Neafland pe nimeni  in cuprinsul  acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat: — Care mi-a luat straiele,  de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora. El tace. Atunci zana a strigat: — Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi  fii sot pana la moarte! El n-a raspuns pana n-a strigat  zana de trei  ori. Abia dupa ce a strigat  a treia oara, el a intrebat: — Facem nunta? — Facem. Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit  a mearga la cununie, sa  se lege dupa obicei.  Soarele,  cand a  rasarit si  a  vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba  asa o zana. S-a repezit  si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului. A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte. — Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte  de noroc pe lume. Se porneste inainte  sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna,  cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie. Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat. Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis: — Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul  acesta, sa-ti aduc poame. I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si  a ajuns unde copacul  avea trei craci:  unul  la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere  domnesti, cel dinspre  ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune.  El s-a urcat  pe creanga cea de la amiaza si manca prasade. Soarele  din cer il vede si-i vorbeste: — Buna  ziua, mai  omule.  Ce faci acolo in pom? — Ia mananc si eu niste fructe. — N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai  razele,  ca eu sunt logodit numai  de vreo trei zile si vreau sa fac nunta. — Vreau, de ce sa nu  vreau.  Mi-i da  trei pungi  de  galbeni  si mancare de trei ori pe zi. — Cat ceri iti dau, plata  si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi? — Ma prind. — Atunci zi: hop, hop, unde  ma  gandesc, acolo sa ma  gasesc! Si sa te gandesti  la imparatia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc. Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie. Indeplinea  Ion porunca intocmai  cum  spusese,  din  zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare. Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea. Cand  l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat: — Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele  drept  inima.    Dar Pasarila raspunde: — Dumneata, voinice,  stii una:  sa mai  razele  soarelui, alta  grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari. — Si ce grija ai? — Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar  sa  mearga la cei bogati. Ion se repede  si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Ma mai intrebi?! Pentru  ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele. I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui. Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina  cu mancare. Cand  l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara: — De ce ai intarziat cu mancarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de  dumneata, ca alt  lucru n-ai,  decat sa mai  razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber. — Asa, vasazica, si ce povete le dai? — Le spun sa nu mearga sa inghete  semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama. Ion se repede, il prinde  vartos de barba si il bate. — Ce faci? — Stiu eu ce fac. Pentru  ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant. Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga. Ion a stat  la masa si s-a pornit  cu razele  mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant. La amiaza a poposit  intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea. Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare. — Haide,  lupule,  ca  mi s-au  scurs  ochii  uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept. — Dumneata ai numai  un lucru, sa porti razele,  iar eu cate  le am, nu-mi ajung maini si picioare. — Si ce slujba  mai ai? — Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac  sa-i manance vita, pe care o mai are, dar  sa  se duca la cirezele  boierilor,  ca  acolo  au  de unde  manca de ajuns si de ramas. — D-apoi, imparate lupule,  eu am argatit un an pe un manz si, cand ma  duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba. Si l-a luat  si pe acesta  la trei parale, ca numai  fuga l-a scapat pe lupde paruiala. A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit  sa maie razele  mai departe.  Asa le-a  tot manat el in cer, pe pamant si in suflare  de vant, pana la chindii. La chindii  s-a oprit  intr-o gradina de aur  a soarelui. “Ma rapune foamea  de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.” La o haba vine  balaurul val vartej, sarind din  deal  in deal,  din vale in vale. Ion i-a strigat  de departe: — Sileste, Balaure,  sileste, ca  foamea  ma  curma la inima!  De ce vii asa de tarziu? — Tu alta  grija  nu ai decat sa  mai  razele,  iar eu am multe  simi vine greu sa le scot la capat pe toate. — Si ce anume  ai de facut? — Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui  om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai  la cel bogat. Ion il si apuca de gat: — Cum atunci  te-a  lasat inima  si mi-ai  sfaramat piatra  cea  de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!? L-a luat  Ion in raspar pe balaur, ca  acela  nu nimerea drumul pe care venise. Ospateaza Ion masa de chindii  si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei. Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica! El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui. Toti ortacii Soarelui:  si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera  in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile. A venit Soarele la Ion si l-a intrebat: — De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila? — Trebuia  sa-l  bat si mai bine,  fiindca  a dat  drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur. — E vinovat.  Dar pe  Brumarul-cel-Mar e de  ce l-ai scuturat de barba? — Pentru  ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul. — De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat? — Cum era sa nu-l probozesc, daca  a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindca  mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an. — Bine i-ai facut.  Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile? — Esti de vina,  ca mi-ai luat femeia. Soarele  o cheama pe Zana  cea frumoasa si o intreaba: — Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana  raspunde:   A lui Ion Saracul sunt! — De-i asa, ia-ti-o si mergi  cu bine.  Cine strica  casa altuia  n-are loc nici in cer, nici pe pamant. Si Zana  atunci  a vorbit: — E-e, Ioane,  de mult  te astept sa  ma  iei din cer, sa  ma  duci pe pamant, sa facem nunta. S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos. A mers Ion cu poamele drept  la imparat si i le-a dat. Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata  asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba  aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat  indata divanul si a intrebat ce sa faca. — Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte  rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina? — Imparate, nu-l omori,  da-i  niste porunci  grele,  sa  nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi  cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii  crescuti,  sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita cu bobita si poama  coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat,  sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat. L-a chemat  pe Ion si i-a spus imparatul: — Vad ca esti om vrednic.  Din cati  s-au urcat  in copac, numai  tu te-ai  intors  cu poame  si se cuvine  sa-ti  dau  jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi  cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita,  cand m-oi scula dimineata sa  spanzure strugurii copti in palat,  sa-i ajung din crivat. — Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate  a rasari dreptatea de undeva. Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie. — Si pentru ce? — Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul  cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista.  Da aripile,  care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi,  ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana  a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat: — Ce doresti, stapana? — Vedeti dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului,  poama crescuta sa fie, sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita  cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat. Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins  a iesi din pamant, din iarba verde,  tot ortaci  de ai lor, multi  ca frunza,  iuti ca spuza  si  i-au  trimis  cat  mai  iute  la munca in toate  partile, sa faca dealurile vale  si  sa  dureze  o podgorie  in toata legea,  cum  a fost porunca. Si au lucrat  toti cat  a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua  erau strugurii copti, numai  buni de cules. In rasaritul soarelui  veneau  carutele cu panere de poama la palat. Zana  l-a sculat pe Ion: — Hai, porneste si tu, Ioane,  de vezi poama. Cand  s-a uitat  el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai  vie. A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor  si se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci  au venit si sfetnicii divanului, boierii. Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul  fermecat din volbura  marii, care canta singur. L-au chemat  strajnicii si i-au spus porunca imparatului. Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei: — Iata  ce mi-a poruncit acuma  imparatul. — Ti-a dat  o porunca grea,  sa  te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier,  — a spus Zana  si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma  lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos. Si-au luat  ei ramas bun,  si s-a pornit  Ion la drum  lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere: — Of, of, of! In clipa aceea apare  un om in fata lui si zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui. — Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca  mi-a poruncit imparatul sa-i aduc  fluierul care canta singur  de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa? — Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta  trebuie sa fii treaz,  sa nu atipesti nici o clipa.  Te prinzi sa nu dormi? — Ma prind. Oftea l-a luat  atunci  in spate  si s-a dus prin apa  pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai  mare  peste  ucigani,  l-a intrebat: — Ai venit de buna voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau. Si i-a spus ca, daca  n-a dormi sapte ani, o sa-i faca  un fluier care canta singur.   Din clipa aceea  uciganii,  necuratii, s-au apucat  de lucru  la fluier cu tot temeiul  si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa  trei ani l-a razbit somnul  si a inceput  a atipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama,  ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit... — Stau asa si ma  gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume:  iarba in lunca, ori frunza in codru? Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte.  Nici ei nu stiau. — Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune. Au iesit toti diavolii din fundul  marii  si s-au apucat  de numarat. Cat au umblat  ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi. Dupa  ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus: — Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza. Si iar  s-au  apucat  de lucru  si lucrau  zi si noapte. Dupa  trei  ani fluierul  era gata,  mai trebuia inflorit si poleit,  dar Ion nu mai putea de somn si a inceput  a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm,  ma  tot framanta gandul sa  aflu ce este mai mult  in mare:  peste ori nisip. Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere. Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi. Ca sa numeri pestele si nisipul din mare  se cerea amar  de vreme. Se trezeste Ion, se uita  la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca  l-a palit  dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata. — Stai, Ioane, sa facem fluierul  pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim. — Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit  si nepoleit. Si picior dupa picior s-a pornit  dupa urmele inelului  si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat. A batut in poarta si a strigat: — Deschide,  imparate, ca  ti-am  adus  fluierul  cel fermecat care canta singur! A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii. Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Sa canti  o hora, sa joace toti curtenii. A cantat fluierul  o hora, si au jucat toti pana la unul. — Iata, luminate imparate, acesta-i  fluierul  care  canta singur  si care am avut porunca sa-l aduc. Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut  drumul lui pana unde era Zana  si s-a culcat fara grija si a dormit  somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit  de drum lung si nesomn. Imparatul , curtenii,  boierii  au  vrut  si  ei sa  incerce  fluierul  cel fermecat si i-au vorbit: — Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam! S-a pornit  fluierul  sa zica hore, si imparatul si curtenii  au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea,  iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca  fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele  in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie. La trei zile, aude  Ion ca cineva canta si cuvanta: — Du-te, Ioane,  la palat  si scoate-i  afara pe sfetnici,  pe boieri  si pe imparat, ca au murit  toti jucand. De acum  n-ai nici o grija, caci n-are  cine iti mai da porunci  grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am  scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare. Acesta era glasul fluierului  fermecat. Ion  a  ascultat de  sfatul  fluierului, a  luat  imparati a aceea  in stapanire si acum ce a mai facut  el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate  satele,  prin toate  targurile ca face nunta. Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea  era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari. Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am  venit  la mariile voastre  calare pe un fus si m-am apucat  povestea  de spus.   Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului