Threads tagged with: basme

Luceafărul de seară și luceafărul de noapte                       A fost cand a fost, pe vremea cand se potcovea  puricele cu nouazeci si noua oca de fier la un picior, cu nouazeci si noua oca de otel la alt picior si tot i se parea usor. A fost odat a un impara t si avea imparatul cela un bahor e, de baiat neastamparat si zbantuit, de nu mai avea incotro. Intr-o zi, baiatul a iesit la poarta si improsca cu prastia pietre. Tocmai  atunci a trecut prin poarta  palatului o baba cu un ulcior cu apa. Baiatul a improscat si a nimerit  drept  in ulcior.  Ulciorul s-a stricat,  apa  toata s-a varsat, iar baba s-a intors si i-a zis baiatului: — Sa mergi tot pamantul umblator, astampar sa nu mai ai, pana nu vei nimeri pe taramul fara de moarte, si nici acolo ceas de tihna si loc de odihna sa nu-ti afli. Baiatu l s-a intors  in palat  si  dup a trei  zile a prins  a se lua  pe ganduri, l-a palit  o tristete si un dor sa mearga in lume,  sa gaseasca taramul fara moarte. S-a luptat  el in sinea lui cat  s-a luptat  si intr-o buna dimineat a ii spune imparatulu i sa-i dea bani de cheltuiala , haine de primeneala , sabie si buzdugan , ca se duce in lume. N-a putut  nimeni sa-i  stea  in cale, s-a dus feciorul imparatului si dus a fost. Daca  s-a pornit,  a mers pe un drum,  pe altul,  ba intr-un  sat, ba in altul,  pe la Balti, pe la Soroca, mai stiu eu pe unde,  si a ajuns la o chilie. A batut in usa, a iesit un sihastru si l-a intrebat: — Ce cauti, mai baiate? — Caut taramul fara de moarte. Sihastrul s-a mirat: — Inca nu mi s-a dat ochii a vedea si urechile  a auzi de asa taram. Baiatul s-a scarbit. — Ce ma fac eu acum, ca doar inapoi n-am sa ma intorc. Sihastrul atunci  i-a dat un sfat: — Treci padurea aceasta  deasa si intunecoasa. In padure ai sa intalnesti tot felul de jivine, pe la toate  sa mergi, sa le dai buna ziua! La urma ai sa ajungi la un palat,  dinaintea acestui  palat sta culcat un balaur  cu capul pe prag,  ii dai si lui buna ziua;  el de bucurie  are sa intoarca capul intr-o parte,  si ai sa treci. Acolo ti-or spune  incotro sa mergi. Feciorul imparatului asa a si facut,  a umblat  padurea toata, si cate animale , pasar i si gangani i a intalni t pe toate le-a hiritisit. Dupa aceea a ajuns la un palat.  In fata palatului statea un balaur  culcat cu capul pe prag. Feciorul imparatului de departe s-a inchinat  si i-a zis: — Buna ziua, laur-balaur cu solzii de aur! Balaurul  s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Sa nu-mi fi dat buna ziua, aici iti faceam capatul. Baiatul a pasit pragul  si a raspuns:— Sa te fi repezit  asupra  mea, aici te faceam harcea-parcea. A intrat  feciorul  imparatului in palat  si a vazut un mosneag cat lumea  de batran. — Ce vanturi te poarta, voinice? — Caut taramul fara de moarte. — Departe-i,  voinice,departe, nimeni  n-a fost pe cele taramuri si nimeni nu stie drumul . Fiindca  mi-ai hiritisit jivinele toate,  o sa-ti dau un  ghem  de  aur,  sa-ti  arate  calea  inainte.  Incotro  se va rostogoli ghemul,  intr-acolo sa mergi. Si-a luat baiatul ziua buna, a aruncat ghemul si ghemul  a prins a se cotili peste dealuri, peste vai, peste campii, peste pustii. Cat  mergea  ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur  subtire ca o ata de paianjen. Asa a mers voinicul cale lunga, si intr-un tarziu a ajuns la un stejar,  unde s-a oprit sa poposeasca. S-a asezat voinicul  la umbra si a nimerit drept pe o ghinda , care crapas e si slobozise colt. Ghinda, simtind asa greutat e asupra ei, intreaba: — Cine esti, voinice, si incotro mergi? — Sunt  fecior  de  imparat, merg  la taramul fara de  moarte, sa traiesc cat lumea  si pamantul. Ghinda ii zice: — Da-te de pe mine, ca abia am incoltit, sunt firava  si slaba, sa nu ma strivesti, lasa-ma sa cresc si, daca  vrei, stai aici cu mine si vei trai pana voi creste eu stejar mare si falnic, vei vietui pana voi ajunge  la adanci batranete si, cand ma  voi risipi din picioare  si se vor scalda vrabiile  in colbul meu, abia atunci  o sa-ti vie si tie sfarsitul. Feciorul  de imparat s-a sculat,  a invelit ghinda  cu pamant, ca sa creasca, si-a luat  ziua buna si s-a pornit  mai departe. A mers el si a tot  mers  din  urma  ghemului si a ajuns  la un  butuc de vita  de vie,incarcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure si a mancat. Dupa  ce s-a saturat, vita de vie l-a intrebat: — Unde te duci, voinicule? — Ma duc la taramul fara de moarte, unde  voi trai  cat  lumea  si pamantul. Vita de vie ii zice: — Ingroapa  o bobita in pamant, sa  creasca, sa  rodeasca si, daca doresti, stai aici si vei trai  pana s-a inmulti poama,  de nu vor avea loc radacinile in pamant si frunzele  sub soare,  si cat  voi fi aici, vei bea vin si vei manca poama. Voinicul a ingropat  o bobita de poama in pamant si a zis: — Iti multumesc , vita de vie, ramai cu bine, creste si te inmulteste, ca eu ma duc mai departe. — Fii sanatos si umbla in plin. Feciorul  de imparat a mers inainte  si, nu multa zabava, vede un vultur.  El a intins arcul sa traga. Vulturul atunci  zice: — Voinice, nu trage  si nu ma  sageta. Ia si ma  lecuieste si ma  vermuieste1,  ca  de mare  folos ti-oi fi. Cand  te-a pali  vreo nevoie mare, numai  cu gandul sa te gandesti  la mine si eu voi fi la tine. Feciorul  de imparat i-a purtat de grija  vulturului, i-a legat ranile cum stia mai bine, l-a hranit, l-a lasat bun sanatos si de acolea a mers mai departe si a ajuns la malul unei ape. Mergand asa pe malul apei, vede ceva stralucind si inalbind inainte.  Se uita  el si se gandeste: — Oare ce sa fie? A mers el hat departe, si cand colo ce sa vada? Marea se trasese la adanc, iar pe nisipul fierbinte  ca focul se parpalea imparatul pestilor lung de doisprezece pasi si inalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint,  cum nu s-a mai pomenit candva pe pamant. Baiatul s-a apropiat si a zis: — Alei, bun ospat de peste o sa mai fac! Pestele l-a auzit si i-a raspuns: — Voinice, daca  ma  vei manca, n-ai sa  te ingrasi, mai bine  ia si ma da la adanc si, cand ii gandi la mine, eu oi fi la tine. El a cautat un druc lung, l-a saltat pe incetul si l-a dat pe imparatul pestilor in mare. Apoi baiatu l si-a luat  drumul inainte  si a mers  mult a lumeimparatie, cuvantul sa  ne fie, limba sa  nu osteneasca, nici sa popo- seasca, si la o bucata de loc vede o vulpe, fugarita de ogari, muscata de caini.  El intinde  arcul sa traga, dar vulpea zice: — Voinice, nu ma  omori, apara-ma de caini  si de ogari, lecuieste- ma si la nevoie ti-oi fi de ajutor. S-a repezit feciorul de imparat, a alungat cainii  si ogarii,  a luat-o sub ocrotirea lui si i-a purtat de grija, pana s-a intremat vulpea  de-a binelea,  si i-a dat drumul. La despartire vulpea i-a zis: — Multumesc, fecior de imparat, ca nu m-ai lasat sa ma rupa cainii si ogarii. Cand  ii ajunge  la vreo greutate, sa te gandesti  la mine si eu voi fi la tine. A plecat feciorul de imparat iar la drum,  si cu cat mergea, ghemul cel de aur se dezvartea si se facea  tot mai mic. Asa a mers el pe bura nescuturata, pe cale necalcata , pan a a ajuns la un ulm cu dou a tulpini. Intre tulpinile  ulmului  era intinsa o panza de paianjen, iar pe panza se zbatea un tantar. Cand  l-a vazut pe feciorul de imparat, tantarul a prins a striga: — Voinice, voinice,  scapa-ma, ca  ti-oi sta intr-o mana de ajutor. Eu stiu unde te duci, te duci la taramul fara de moarte, si de mii face un bine, la vremea  vremii si eu te-oi ajuta cu ceva. Drumetul, daca  a vazut treaba de-asa, s-a oprit,  l-a hranit si i-a dat drumul. — Multumescu-ti dumitale, om calator, pentru benefacere. Cand ii avea  vreo greutate, numai  cu gandul sa  te gandesti  la mine  si eu voi fi la tine. Iar acum mergi sanatos inainte,  caci nu ti-a ramas mult de mers si vei ajunge  la un palat.  Acolo daca  vei ajunge,  mergi drept la imparat si cere-i  fata  cea  mai  mica  de  mireasa, ca  pana nu-i  fi insurat,  nu-i putea  stapani taramul fara de moarte. A mers feciorul  de imparat, a tinut  tot drumul inainte  si de cale lunga ghemul  se tot micsora , se facuse  cat un mar, apoi cat o nuca, si cand ajunsese cat  mazarea, a vazut feciorul  de imparat inaintea lui niste palate  aurite, poleite,  mandre si, ce sa mai vorbesc, erau asa de frumoase, ca  nu se mai aflau  altele  sa  le stee  impotriva pe fata pamantului. Feciorul de imparat a mers drept  la palat si a batut in poarta. Imparatul a trimis straja de l-a intreba t ce umbl a el acolo, de unde vine si incotro se duce. Feciorul de imparat i-a spus totul de-a fir a-n par. Iaca cum si iaca ce... atunci  a iesit imparatul la poarta si voinicul i-a vorbit asa: — Luminate  imparate , vedea-o-as pe fiica ta cea mai mica mireasa in capul  mesei  si pe mine  mire  alaturi de ea. Iata  am venit  sa-i  cer mana. Mi-o dai?      Ti-o dau, ti-o dau, daca  te vei putea  ascunde sa nu te gaseasca nimeni.  Atunci vom face nunta si vei trai  aici la palat  cat  lumea  si pamantul, caci de la poarta  aceasta  incepe taramul fara de moarte. Acum pe sarmanul baiat il palise  o scarba ca aceea,  dar ce era sa faca.  Stand asa pe ganduri, isi aduse  aminte  de vultur  si cat  ai clipi din ochi vulturul a fost langa dansul. — Ce te-ai intristat, stapane? — Uite ce nevoie m-a palit... Si a prins a-i spune de porunca imparatului. — Cat despre  asta, n-ai ce te intrista. Vulturul l-a luat pe feciorul imparatului si l-a dus tocmai la tortile cerului si l-a ascuns dupa noua randuri de nouri. Imparatul avea trei fete tot o fata, tot un par, tot o imbracaminte, tot o ciubotica. A iesit imparatul, cu sabia goala, cu fata cea mai mare si i-a spus hotarat ca, daca nu l-a gasi pe feciorul imparatului unde-I ascuns, ii ia capul. Fata  s-a dus  la vazdogarie,si-a luat o vazdoaga in paneras  si a iesit cu tatal sau in pragul  usii, sa-l vada  pe feciorul imparatului. S-a uitat  fata  pe pamant, nu l-a vazut, s-a uitat  in mare,  nu l-a vazut, s-a uitat  in cer, l-a vazut si a strigat: — Iesi de dupa nouri,  ca te vad. Cat te-ai sterge la ochi, vulturul l-a coborat pe feciorul imparatului din nouri. Imparatul zice: — Acum ce, sa-ti iau capul? Fata i-a luat apararea voinicului: — Luminate  imparate, pacatul de prima data se iarta. Imparatul l-a iertat. — Iata  te iert, dar a doua oara, daca te va vedea fata cea mijlocie, iti iau capul. Imparatul s-a dus la palat  s-o aduca pe fiica cea mijlocie. Baiatul nu mai stia ce sa faca. Cum statea el oropsit si se tanguia, cine sa-l scoat a dintr-o greutate ca aceasta, isi aduce  aminte  de imparatul pestilor. Numai  cu gandul s-a gandit si, cand colo, ce sa vezi, se pomeneste cu marea  la zidurile palatului si cu pestele saltand din apa. — Ce necaz ai, stapane? — Am dat peste primejdie... Si prinde  a-i spune de cuvantul imparatesc, ca-l ameninta sa-i taie capul. — Vai de  mine,  fa-ti  pace,  nici  capul  nu-ti  bate,  stiu eu  niste ascunzisuri prin fundul marii , ca nu te mai gaseste nimeni cat pururea. Pestele l-a luat pe feciorul imparatului in gura, ca pe un graunte, si l-a  dus  in  strafundul marilor. Imparatul a iesit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teaca si i-a spus:— Sa-l  gasesti  pe feciorul  imparatului unde-i  ascuns,  ca  de nu, capul nu-ti mai sta unde sta. Fata imparatulu i s-a spalat pe fata , si-a pus o vazdoag a in paneras, si  s-a uitat  sa-l  vada  pe feciorul  de  imparat. L-a cautat fata  pe tot pamantul umblator si nu l-a gasit,  s-a uitat  in cer, pe dupa soare,  pe dupa luna — nu l-a aflat, s-a uitat  fata in fundul  marilor si l-a zarit. Imparatul a strigat: — Iesi, voinice, ca te-a vazut fata mea. Pestele l-a scos la mal, si imparatul, cand l-a vazut, i-a spus: — Acum se cuvine sa-ti iau capul. Fata cea mijlocie a sarit: — Iarta-l, tata, caci pacatul de-al doilea se iarta; daca-l  vei vedea a treia oara, sa-i ei capul. — Ei, iata  te iert si a doua  oara pe cuvantul fetei. Daca  si a treia oara nu te vei putea  ascunde, sa stii ca nu mai calci iarba verde. A ajuns feciorul de impara t la aman scarba , groaza , tine-te, inima! — O sa-mi ieie capul si mantuita- i socoteala , ce sa fac eu sa nu ma vada  fetele imparatului , cine sa ma scoat a de la un necaz ca acesta? Pe cand se vaieta el, isi aduce aminte  de vulpe, si cat s-a gandit — iata  si vulpea dinaintea lui. — Ce plangi, stapane? — Iaca cum si iaca ce... — Taci, nu plange si nu te scarbi  pentru atata treaba, fa-ti pace, nici capul sa nu te doara. Daca ti-i vorba de asa, hai cu mine, ca stiu eu ce-oi face. S-a pornit  vulpea inainte,  feciorul de imparat dupa dansa, au sarit parleazul prin fundul gradinii, au intrat in vazdogari a fetelor, si vulpea s-a rotit imprejur,  l-a lovit pe feciorul imparatulu i cu coada si l-a facut o vazdoaga mare,  inflorita, decat toate  vazdoagele mai aleasa si mai frumoasa. Fata cea mai mica  a imparatului s-a spalat, s-a dus la vazdogarie si tocmai vaz doaga aceea a rupt-o,  caci i-a placut mai mult, si a pus-o in paneras. A iesit imparatul in fata  palatului cu sabia  goala, a chemat-o  pe fata cea mai mica si i-a hotarat sa-l caute pe feciorul imparatului unde stie, ca, de nu, ii taie capul cu sabia. Se uita  fata imparatulu i pe paman t — nu-i; se uita  pe mare — nu-i; se uita  in cer tot nu-i. Se mai uita  ea o dat a prin fundul pamantului, prin intorsul  cerului,  pe scarile  stelelor  si mai departe, nu-i si pace. Imparatul atunci i-a zis: — Uita-te  bine, tu il ascunzi! Fata a raspuns: — M-am uitat  de-a maruntelul si nu-i, umbra  lui este, iar el nu se vede. Imparatul n-a avut incotro si a strigat: — Iesi, voinice, de unde esti, ca nu te-a vazut fata mea. El a sarit  din paneras si a zis: — Iata-ma-s, imparate! — Bine, voinice, vad ca esti viteaz. Imparatul a dat  porunca sa  vina  muzicile  si i-a spus baiatului sa intre in curte, s-o cunoasca pe fata cea mai mica;  daca  va cunoaste-o, face nunta, iar de nu, ii taie capul. Cand sa se vada  baiatul cu ganduril e implinite,  na-ti-o si pe aceasta mai decat toate.  Se pune  el pe plans  si plange, si plange pana i se facura ochii ca pastrama. De buna seama, nu mai scapa. Cat a fost, a fost, iar acum  hotarat ca  imparatul ii ia capul. Cum se vaieta el asa, si-a adus aminte  de tantar. Si cat a gandit cu gandul, tantarul a si fost langa dansul. — Ce greutate ai, stapane, de bocesti asa de tare? — Cum sa nu plang, sarmanul de mine, ca uite cand sa ma  vad si eu scapat de nevoi, ma  sfarseste imparatul de zile. Mai pot eu sa  le deosebesc  pe fetele imparatului, cand ele seamana leit una cu alta? — Nu te scarbi, stapane, nici in seama nu lua, eu le cunosc bine pe fetele imparatului, stiu care-i mai mare,  care-i mai mica,  eu intre dansele am crescut. Cand  le-a scoate imparatul pe tustrele, eu ma voi aseza pe nas la cea mai mica  si tu pe aceea s-o alegi. Fetele  imparatului au  iesit toate  tot  un  ochi,  tot  o fata, aceeasi statura, aceeasi rochie,  nici ca sa se deosebeasca cu ceva. Tantarul a zburat  prin  stufarii, prin  dudai, a venit  si s-a asezat pe nasul uneia dintre  fete. Fata a ridicat man a sa-l paleasca , da feciorul imparatulu i a apucat-o de mana si a spus: — Aceasta-i, imparate, fata cea mai mica. Imparatul a zis: — Adevarat, aceasta  este. Si era fata aceea  mandra si frumoasa, ca soarele  cand rasare, ca busuiocul  cu floare. Imparatului foarte  bine  i-a parut, l-a poftit  pe mire  in palat,  l-a pus in capul mesei si i-a vorbit: — Dau fiica dup a tine si imparati a cat incape in hotare. De azi inainte vei trai  cu noi, nu vei sti de moarte, vei vietui de-a pururi  cat lumea  si pamantul . Umbla  si cutreier a imparati a in lungis si in curmezis, dar inapoi, pe poarta  care ai intrat , sa nu iesi, ca o sa fie rau. Feciorul  de  imparat a intrat  si a vazut gradini de  aur  si argint impodobite cu piatra scumpa, fantani zidite  de marmora cu cani de argint, rauri pe care curgeau lapte si miere, dumbravi cu fel de fel de pasari cantatoare, pajisti cu flori, cu iarba verde  crescuta, in trei, in patru  impletita, batuta cu margarint, de n-am vazut de cand sunt... Si cate  si mai cate  nu erau  acolo, ca sa  stai sa  la spui pe toate,  leai spune,  dar nunta s-a asezat cu tot temeiul,  cu chiote si veselie si asa a tinut  nunta aceea  multa vreme,  cat  anume  nu pot spune,  caci acolo soarele nici nu rasarea , nici nu asfintea , statea numai in crucea amiezii. Dupa  nunta, s-a asezat feciorul  imparatului pe trai  si traia ca in flori de  mar. La un  timp  de  vreme  a plecat  el la vanatoare, a luat arcul si, cand a tras, sageata a zburat  peste poarta. El a vazut incotro a zburat  sageata, s-a luat dupa dansa si a uitat de povetele socru-sau. A tras  zavorul, a deschis  poarta  si nu s-a mai gandit sa pateasca ceva. Cand  colo, vede stralucind firisorul de ata de la ghemul  cel de aur, isi aduce aminte de casa, de tata, de mama si-l paleste un dor sa se duca sa-i vada. Mai trece cat mai trece, si ce gandi el? Las toate  in pamant si ma duc acasa, sa vad ce mai este. Imparatul i-a tot zis: — Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, ca de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneala de parinti, nici neam din rasstraneamul lor nu mai este. Dar el n-a crezut.  S-a gatit  voinicul  de drum,  si-a pus armele  la indemana, s-a inchinat  pana la pamant si a plecat. Imparatul si fata cea mai mica  au ramas cu jale in inima. S-a pornit  feciorul de imparat pe firisorul cel de aur si a tot mers calea inapoi, a ajuns la vita de vie si a gasit-o  batrana , intins a pe coline, ca nu i se vedea capatul nici intr-o parte,  nici in alta. — Stai, voinice, si poposeste. El i-a raspuns: — Bun cuvant ai, dar ma grabesc sa ajung mai degraba acasa. A mers el mai departe si a ajuns la un stejar batran. Si stejarul  l-a cunoscut. — Ingaduie, voinice, stai la popas, ca mare bine mi-ai facut, cand ai trecut  pe aici. Eu am crescut  din ghinda  pe care ai acoperit-o cu pamant. Feciorul de imparat s-a mirat,  nici nu-i venea sa creada ca a trecut atata vreme. A mers mai departe, a ajuns  la palatul  de unde  luase  ghemul  de aur si l-a gasit  pe balaur  uscat de batran. I-a dat buna ziua, balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Mai baiate, acum era sa te mananc, dar fiindca  mi-ai dat buna ziua nu-ti fac nimica. Feciorul de imparat a intrat  si l-a gasit  pe stapanul  palatului. De multa vreme ce-a trecut  ii crescuse barba,  cu o parte  se invelea si alta isi asternea.  Batranul a ridicat  genele  de la ochi cu carja,  s-a uitat  la voinic si a zis: — Inapoi cand vei veni, tot pe aici sa treci. Si-a luat el ziua buna, s-a pornit  spre casa,  caci nu mai ramasese mult, si cand a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihla deasa, sa te apuce lupii de spate. Cat despre  chilie, sihastru — nici urma. L-a palit pe feciorul de imparat tristetea si mai ca-l bate a gandul sa se intoarca inapoi, dar nu s-a oprit, a mers inainte si a ajuns acasa . S-a uitat incolo,s-a uitat  incoace,  intr-o  parte,  in alta,  si  n-a vazut nimic.  Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa parintilor, dar n-a gasit  nici palat,  nici curte,  erau  numai  niste risipituri.  Intr-o rapa a zarit  o cascioara. S-a dus acolo si a intrebat asa si asa. In casa aceea traia un  mosneag  de  trei  sute  de  ani.  El i-a spus  ca  a auzit  de  la rasstrabuni ca a fost aici curtea  unui imparat, care avea un fecior, si vorbeau  ca  s-a dus  pe lume  dupa viata  fara moarte si tinerete fara batranete, sa traiasca cat lumea si pamantul. In sat a fost dupa aceea o ciuma si a murit  si om, si vita,  si pasare. Feciorul  de imparat s-a scarbit, si-a adus  aminte  de sfatul  lui socru-sau si s-a intors  inapoi. Cand  a ajuns  pe locul unde fusese poarta  curtii imparatesti vede un marcotet. Da voinicul cu piciorul in marcote t si de desupt  iese moartea — neagra, uscata. — Ehe, dragul  matusii,  tocmai  acum  ai venit,  de cand te astept eu, nu-mi pot mantui zilele fara tine. Voinicul si-a tinut firea si hai fuga inapoi, de da inima dintr-insul, sa ajunga cat mai degraba la taramul de unde venise. Cand  l-a vazut moartea fugind, s-a luat dupa dansul. Aproape de casa mosneagului  nu mai putea  fugi, a dat buna ziua balaurului , balauru l s-a bucurat , a intors capul intr-o parte,  si voinicul a intrat. De ostenit  ce era, atata a zis: — Ajuta-ma, mosule, nu ma lasa,  pune-ma la cale ce sa fac, ca ma calca moartea din urma. Mosneagul i-a dat un brau si i-a spus: — Na, da-i-l mortii,  sa-l poarte  pana l-a ponosi,  de nu se va tine fir de fir, si abia atunci  sa vina la tine. Cand  a ajuns moartea si a vazut balaurul, a ridicat coasa sa-l taie. Balaurul  a sarit  cu gura  cascata, cu limba  infocata, a duhnit foc si smoala asupra  ei si n-a lasat-o sa se apropie. — Stai, boanghina, opreste-te, ce dai oarba peste oameni? — N-am treaba cu tine, da-mi  drumul sa intru  in casa. — Trebuia sa-mi fi dat buna ziua, iar acum cauta-ti de drum, daca ti-s dragi zilele, ca ia amus te-oi apuca,  ti-a trece de toate. Vazandu-l asa valvas, moartea a dat inapoi si de departe striga: — Mosule, da-i  drumul feciorului  de imparat sa  iasa  afara, cam sa-ti smulg barba  cate  un fir. Atunci a iesit feciorul de imparat cu braul si a spus: — Na, moarte , braul acesta, incinge-te, intoarce-te inapoi si poarta-l. Cand  il vei ponosi  de istov, de nu se va mai tine  fir de fir, sa  vii la mine. Moartea  a luat  braul sa-l  poarte, sa-l  ponoseasca, iar feciorul  de imparat a mers tot inainte,  a ajuns la stejar,  si stejarul  l-a chemat: — Vino, voinice, la popas. — Nu pot, ca ma ajunge  moartea din urma. — Despre  asta  n-avea  grija,  baga  mana in scorbura mea,  scoate un toiag de fier. — L-am scos... — Daca te-a ajunge  moartea din urma, da-i  toiagul  acesta  si spu- ne-i sa-l  poarte, pana-l va roade,  de nu va avea  ce tine  in mana, si abia atunci  sa vina la tine. Si cum a vorbit l-a si nimerit. Voinicul si-a luat  ziua buna, si misca, baiete, a mers el si a mers peste campuri fara drumuri, peste ape fara vaduri.  Si intr-o zi ii iese moartea in cale. — Stai, voinice, atata ti-a fost sa traiesti! — De ti-i voia sa ma  sfarsesti de zile, sfarseste-ma,  dar mai intai poarta toiagul  acesta de fier si, cand il vei roade,  de nu vei avea ce tine in mana, atunci  sa vii la mine. Moartea  a apucat  toiagul  si a luat drumul in picioare,  ca doar tre- buia sa umble,  nu ceva, ca sa roada un toiag ca acela. Feciorul de imparat, cand s-a vazut slobod, parca prinsese  aripi, a mers cale inainte,  a ajuns la vita de vie si vita de vie, cum l-a vazut, de departe l-a chemat: — Stai, voinice, de mananca poama si bea vin. — De stat,  prea  as sta, dar trebuie sa  ma  duc, ca mi-s drumurile departe si cararile incurcate, uite ma ajunge  moartea din urma. — N-avea  nici o grija,  ca  m-oi pune  luntre  si punte  sa-ti  fiu de folos. — Toate ca toate,  de mi-i spune  ce sa fac sa opresc moartea, stiu ca mi-i face un bine. — Apoi de te ajunge,  sa arunci  sabia si sa zici: — Ia, moarte , sabia si tine-o sa rugineasca , pana nu s-a alege nimica dintr-insa, si atunci vino la mine. — Iti multumesc, cum oi da ochii cu dansa, cum i-oi spune. S-a pornit  iar feciorul  imparatului pe cale, pe carare si pasea cat apuca piciorul. La o haba se pomeneste cu moartea in fata. — Stai, ca ti-a venit capatul! — Apoi, daca  ti-i vorba de asa, nu-ti stau impotriva. Iata  mai am o sabie,  nu m-as lasa  de ea odata cu viata,  ti-o dau  s-o tii pana va rugini si nu se va alege nimica dintr-insa, si atunci,  de ma vei ajunge — bine, de nu, sa nu cauti pricina, ca eu ma  duc la taramul de unde am plecat. Feciorul imparatului i-a dat sabia si s-a tot dus. Dupa  ce a ruginit sabia, moarte a s-a pornit din urma lui ca vantu l si ca gandul . Da atunci feciorul  imparatului a ajuns  la palat,  a deschis  poarta, fiica cea mai mica i-a iesit in intampinare , l-a apucat  de mana , can d colo, si moartea soseste si-l apuca de picior. — Stai pe loc, esti al meu, unde te duci? facu moartea. — Ba e al meu! Se opuse fiica imparatului. — Da-i drumul! Fata imparatului a zis atunci: — De-i asa, eu l-oi face un mar  de aur,  l-oi azvarli in sus, si cine dintre  noi il va prinde, a aceleia va fi. Fata  imparatului a azvarlit marul cel de aur  in sus, si marul s-a prefacut in luceafar de seara. Imparatul si cele doua fete ale lui au venit la poarta si, afland ce-i socoteala, au prefacut-o pe fata  intr-un  mar  de aur,  au aruncat-o in sus si i-au spus sa-l gaseasca pe feciorul imparatului si sa se coboare cu el in curtea  palatului, ca moartea n-o sa aiba  ce face. Marul  a zburat  in cer si s-a prefacut in luceafarul de zi. Vazand una  ca aceasta, moartea s-a mainiat, i-a calcat  pe tustrei pe umbra si i-a prefacut, pe imparat si cele doua fete, stane de piatra in poarta. De atunci  sunt luceferi in cer si stalpi  de piatra — la porti. Am incalecat pe un arici Si am venit pana aici, Am incalecat pe un pui Si alta poveste nu-i.

                                                   La scăldat de Ion Creangă (Amintiri din copilărie)                   Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aştepta cusutul; pieptănuşii în laiţă navea cine-i ţinea de coadă; roata şedea în mijlocul casei, şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: Nu şedea, că-ţi şede norocul; ţevi de făcut la sucală; copil de ţâţă în albie, pe lângă alţii vro cinci-şase, care aşteptau să le faci demâncare.                Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:— Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeri, ştii colč, ca pentru tine! — Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu ştiam. Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui ţigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam seara acasă.              Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare şi se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, şi cum sfârâia fusul roţii, aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu! Şi-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aş fi fost eu acolo. D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre straie, cine umbla?              Povestea cântecului: Fă-mă, Doamne, val de tei Şi m-aruncă-ntre femei! Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace!             Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ţi-i gliganul; apoi, în picioare, ţiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele,şi aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi în stânga, spunând cuvintele: Auraş, păcuraş, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi; Şi ţi-oi spăla cofele Şi ţi-o bate dobele! După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură; ş-apoi, huştiuliuc! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci aşa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam.             După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul şi Duhul Sfânt, şi înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ş-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!             În sfârşit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh: — Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine, şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: Poţi opri vântul, apa şi gurile oamenilor? De-aceea le-am lăsat şi eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la ureche, şi pândind vreme pe când şed ele plecate şi dau pânza în apă la ghilit, fac ţuşti! din baltă ş-o iau la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc câinii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?             Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc; căci ei bat cât bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc. Şi adevărat este, căci aşa am scăpat şi eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. Noroc din cer până-n pământ că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cănd mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie.            Ş-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârşit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi merg eu acum fără păsare prin păpuşoi, până în dreptul ogrăzii, şi mă uit printre gard şi văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: Milămi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.            Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard: Mămucăi, iacată-mă-s! Ş-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic, scâncind: Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul. Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeş la mine şi zice oftând: — Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta şi să mă laşi tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău! Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face.            Apoi umblu tot cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: Vorba dulce mult aduce; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: derdicam şi măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Şi-ntr-o zi o văz că mă sărută şi-mi zice cu blândeţe: — Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plânge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu binişorul! Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de-apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu.           Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream demâncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate. În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!  

  ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI               Cica au fost undeva  intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca  lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau  pe haine,  se ponoseau, de slujeau  pe bani,  se cheltuiau, de slujeau  pe vite, se treceau. Nu le mergea  la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit  si omul, si femeia.  Si au lasat din urma  lor un bordei  si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele  Ion. Ce sa  faca  baiatul singur?  A semanat ogorul  din jurul bordeiului cu grau. La vremea  lui a crescut graul mare,  frumos,  o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai  spice de aur. — Acuma, face Ion, sa-mi  caut  o secera buna, sa  secer graul, sa nu se scuture. A umblat  pe la iarmaroc, pe la fierari,  a cumparat o secera si se intorcea  sa  puna lanul  in clai.  Cand  colo,  se uita  el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate. A ramas baiatul sarac  fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa. Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa, dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina. Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit  in lume. Si a tot mers pe dealuri  necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros  s-a pornit  el inapoi  si a poposit  la o margine  de padure. Niste lupi s-au repezit  din padure si au mancat manzul. Ce sa  faca  atunci  sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul  la care  argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis: — Spune,  Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da. Se uita  Ion si vede o piatra de moara. — Nu stiu, stapane, pe ce sa  slujesc,  ca  la nimic  nu-mi  merge, doar pe piatra  cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc. — Vai de mine, mai  baiate, de ce sa-ti prapadesti munca  in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta  plata. — Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au  impacat si  a argatit baiatul cu tot  inadinsul . Dupa  ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra  cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului. Cand  venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere. Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput  sa  tune  si sa  fulgere,  si a detunat piatra, de s-a facut  ea mici farame. Ion s-a uitat la piatra  cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis: — Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta  soarta, alt noroc. SI si-a pus  in traista ce a mai  avut  si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta  data. Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara  pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea  fanul  in stoguri. — Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc  fanul, sa nu ma asfinteasca soarele. — Ti-oi ajuta,  de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru. A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit. Omul n-avea parale  sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos. Ion a  luat  cocosul, s-a pornit  mai  depart e si  a ajuns  la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic. — Ce trebuinta ai? — Vreau  sa  vorbesc  cu imparatul, sa  ma  jeluiesc,  sa-i  spun  de necazurile mele. Curtenii  au inchis poarta  si i-au spus ca, de a indrazni sa intre,  o sa-l asmute cu cainii  si o sa-l puna la dubala. Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat  nebaut si nemancat la poarta  imparatului. Tocmai  dupa trei  zile l-a auzit  imparatul strigand la poarta si a intrebat: — Cine-i acolo? — Luminate  imparate, de  cateva zile sta  un  om  si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra! — Du-te si il cheama! Se duce strajnicul  si ii face stiuta porunca sa vie in palat. Omul a intrat  cu cocosul subtioara, s-a inchinat. Imparatul l-a intrebat: — Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta  subtioara? — Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept. — Spune, ce poftesti sa afli? — Luminate imparate , daca  n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa... Imparatul s-a incruntat: — Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat?  Ori te-ai gandit sa ma  iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate  face. Pleaca, si alta  data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti  stau picioarele. Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba,  intreba,  si adevarul nu  era  chip sa-l  afle. Se porneste  el si merge  cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea  mai rau  incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte,  nu s-a abatut nici intr-o parte  si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului.  Sihastrul l-a chemat  pe drumet si l-a intrebat: — Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta? Da flacaul face: — Umblu prin  lume,  cine ma  va judeca  drept,  sa-l  rasplatesc cu cocosul. Sihastrul de la foc intreaba: — Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli? — Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa. — De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita.  Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul. Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti. — Apuca pe cararusa aceasta  si mergi pana vei ajunge  la un ceair verde.  Acolo este un lac cu lapte,  unde  vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa  aripile  si se prefac  in zane. Una cu rochia ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile,  a treia,  cea mai mica,  e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica,  sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului  si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie. — Ramai sanatos, mosule! — Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos. Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii,  unde  se auzea  murmur de izvor.  S-a oprit  baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat  statea, tot priveghea, era numai  ochi si urechi,  sa afle cine se va scalda in lacul acesta. Iata  ca pe la vreme  de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat,  tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase  fara seaman; una  cu rochia  ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile  si a treia,  cea mai mica, imbracata intr-o rochie  aleasa ca soarele  cu razele,  de lumina  locul pe unde  trecea.  Si au  pasit  asa toate  trei  pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte,  sa se scalde. El a vazut bine unde  a pus zana cea mai mica  aripile,  s-a repezit, cat  l-a tinut  duhul,  le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra. S-au scaldat zanele cat  s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile  si au zburat, iar cea mai mica  striga  si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca  lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri  negri  cu tunete si fulgere  sa  rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar  de grija. Neafland pe nimeni  in cuprinsul  acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat: — Care mi-a luat straiele,  de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora. El tace. Atunci zana a strigat: — Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi  fii sot pana la moarte! El n-a raspuns pana n-a strigat  zana de trei  ori. Abia dupa ce a strigat  a treia oara, el a intrebat: — Facem nunta? — Facem. Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit  a mearga la cununie, sa  se lege dupa obicei.  Soarele,  cand a  rasarit si  a  vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba  asa o zana. S-a repezit  si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului. A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte. — Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte  de noroc pe lume. Se porneste inainte  sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna,  cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie. Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat. Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis: — Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul  acesta, sa-ti aduc poame. I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si  a ajuns unde copacul  avea trei craci:  unul  la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere  domnesti, cel dinspre  ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune.  El s-a urcat  pe creanga cea de la amiaza si manca prasade. Soarele  din cer il vede si-i vorbeste: — Buna  ziua, mai  omule.  Ce faci acolo in pom? — Ia mananc si eu niste fructe. — N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai  razele,  ca eu sunt logodit numai  de vreo trei zile si vreau sa fac nunta. — Vreau, de ce sa nu  vreau.  Mi-i da  trei pungi  de  galbeni  si mancare de trei ori pe zi. — Cat ceri iti dau, plata  si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi? — Ma prind. — Atunci zi: hop, hop, unde  ma  gandesc, acolo sa ma  gasesc! Si sa te gandesti  la imparatia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc. Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie. Indeplinea  Ion porunca intocmai  cum  spusese,  din  zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare. Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea. Cand  l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat: — Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele  drept  inima.    Dar Pasarila raspunde: — Dumneata, voinice,  stii una:  sa mai  razele  soarelui, alta  grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari. — Si ce grija ai? — Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar  sa  mearga la cei bogati. Ion se repede  si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Ma mai intrebi?! Pentru  ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele. I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui. Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina  cu mancare. Cand  l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara: — De ce ai intarziat cu mancarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de  dumneata, ca alt  lucru n-ai,  decat sa mai  razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber. — Asa, vasazica, si ce povete le dai? — Le spun sa nu mearga sa inghete  semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama. Ion se repede, il prinde  vartos de barba si il bate. — Ce faci? — Stiu eu ce fac. Pentru  ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant. Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga. Ion a stat  la masa si s-a pornit  cu razele  mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant. La amiaza a poposit  intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea. Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare. — Haide,  lupule,  ca  mi s-au  scurs  ochii  uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept. — Dumneata ai numai  un lucru, sa porti razele,  iar eu cate  le am, nu-mi ajung maini si picioare. — Si ce slujba  mai ai? — Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac  sa-i manance vita, pe care o mai are, dar  sa  se duca la cirezele  boierilor,  ca  acolo  au  de unde  manca de ajuns si de ramas. — D-apoi, imparate lupule,  eu am argatit un an pe un manz si, cand ma  duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba. Si l-a luat  si pe acesta  la trei parale, ca numai  fuga l-a scapat pe lupde paruiala. A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit  sa maie razele  mai departe.  Asa le-a  tot manat el in cer, pe pamant si in suflare  de vant, pana la chindii. La chindii  s-a oprit  intr-o gradina de aur  a soarelui. “Ma rapune foamea  de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.” La o haba vine  balaurul val vartej, sarind din  deal  in deal,  din vale in vale. Ion i-a strigat  de departe: — Sileste, Balaure,  sileste, ca  foamea  ma  curma la inima!  De ce vii asa de tarziu? — Tu alta  grija  nu ai decat sa  mai  razele,  iar eu am multe  simi vine greu sa le scot la capat pe toate. — Si ce anume  ai de facut? — Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui  om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai  la cel bogat. Ion il si apuca de gat: — Cum atunci  te-a  lasat inima  si mi-ai  sfaramat piatra  cea  de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!? L-a luat  Ion in raspar pe balaur, ca  acela  nu nimerea drumul pe care venise. Ospateaza Ion masa de chindii  si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei. Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica! El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui. Toti ortacii Soarelui:  si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera  in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile. A venit Soarele la Ion si l-a intrebat: — De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila? — Trebuia  sa-l  bat si mai bine,  fiindca  a dat  drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur. — E vinovat.  Dar pe  Brumarul-cel-Mar e de  ce l-ai scuturat de barba? — Pentru  ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul. — De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat? — Cum era sa nu-l probozesc, daca  a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindca  mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an. — Bine i-ai facut.  Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile? — Esti de vina,  ca mi-ai luat femeia. Soarele  o cheama pe Zana  cea frumoasa si o intreaba: — Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana  raspunde:   A lui Ion Saracul sunt! — De-i asa, ia-ti-o si mergi  cu bine.  Cine strica  casa altuia  n-are loc nici in cer, nici pe pamant. Si Zana  atunci  a vorbit: — E-e, Ioane,  de mult  te astept sa  ma  iei din cer, sa  ma  duci pe pamant, sa facem nunta. S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos. A mers Ion cu poamele drept  la imparat si i le-a dat. Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata  asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba  aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat  indata divanul si a intrebat ce sa faca. — Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte  rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina? — Imparate, nu-l omori,  da-i  niste porunci  grele,  sa  nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi  cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii  crescuti,  sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita cu bobita si poama  coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat,  sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat. L-a chemat  pe Ion si i-a spus imparatul: — Vad ca esti om vrednic.  Din cati  s-au urcat  in copac, numai  tu te-ai  intors  cu poame  si se cuvine  sa-ti  dau  jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi  cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita,  cand m-oi scula dimineata sa  spanzure strugurii copti in palat,  sa-i ajung din crivat. — Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate  a rasari dreptatea de undeva. Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie. — Si pentru ce? — Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul  cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista.  Da aripile,  care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi,  ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana  a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat: — Ce doresti, stapana? — Vedeti dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului,  poama crescuta sa fie, sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita  cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat. Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins  a iesi din pamant, din iarba verde,  tot ortaci  de ai lor, multi  ca frunza,  iuti ca spuza  si  i-au  trimis  cat  mai  iute  la munca in toate  partile, sa faca dealurile vale  si  sa  dureze  o podgorie  in toata legea,  cum  a fost porunca. Si au lucrat  toti cat  a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua  erau strugurii copti, numai  buni de cules. In rasaritul soarelui  veneau  carutele cu panere de poama la palat. Zana  l-a sculat pe Ion: — Hai, porneste si tu, Ioane,  de vezi poama. Cand  s-a uitat  el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai  vie. A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor  si se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci  au venit si sfetnicii divanului, boierii. Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul  fermecat din volbura  marii, care canta singur. L-au chemat  strajnicii si i-au spus porunca imparatului. Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei: — Iata  ce mi-a poruncit acuma  imparatul. — Ti-a dat  o porunca grea,  sa  te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier,  — a spus Zana  si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma  lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos. Si-au luat  ei ramas bun,  si s-a pornit  Ion la drum  lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere: — Of, of, of! In clipa aceea apare  un om in fata lui si zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui. — Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca  mi-a poruncit imparatul sa-i aduc  fluierul care canta singur  de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa? — Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta  trebuie sa fii treaz,  sa nu atipesti nici o clipa.  Te prinzi sa nu dormi? — Ma prind. Oftea l-a luat  atunci  in spate  si s-a dus prin apa  pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai  mare  peste  ucigani,  l-a intrebat: — Ai venit de buna voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau. Si i-a spus ca, daca  n-a dormi sapte ani, o sa-i faca  un fluier care canta singur.   Din clipa aceea  uciganii,  necuratii, s-au apucat  de lucru  la fluier cu tot temeiul  si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa  trei ani l-a razbit somnul  si a inceput  a atipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama,  ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit... — Stau asa si ma  gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume:  iarba in lunca, ori frunza in codru? Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte.  Nici ei nu stiau. — Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune. Au iesit toti diavolii din fundul  marii  si s-au apucat  de numarat. Cat au umblat  ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi. Dupa  ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus: — Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza. Si iar  s-au  apucat  de lucru  si lucrau  zi si noapte. Dupa  trei  ani fluierul  era gata,  mai trebuia inflorit si poleit,  dar Ion nu mai putea de somn si a inceput  a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm,  ma  tot framanta gandul sa  aflu ce este mai mult  in mare:  peste ori nisip. Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere. Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi. Ca sa numeri pestele si nisipul din mare  se cerea amar  de vreme. Se trezeste Ion, se uita  la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca  l-a palit  dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata. — Stai, Ioane, sa facem fluierul  pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim. — Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit  si nepoleit. Si picior dupa picior s-a pornit  dupa urmele inelului  si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat. A batut in poarta si a strigat: — Deschide,  imparate, ca  ti-am  adus  fluierul  cel fermecat care canta singur! A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii. Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Sa canti  o hora, sa joace toti curtenii. A cantat fluierul  o hora, si au jucat toti pana la unul. — Iata, luminate imparate, acesta-i  fluierul  care  canta singur  si care am avut porunca sa-l aduc. Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut  drumul lui pana unde era Zana  si s-a culcat fara grija si a dormit  somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit  de drum lung si nesomn. Imparatul , curtenii,  boierii  au  vrut  si  ei sa  incerce  fluierul  cel fermecat si i-au vorbit: — Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam! S-a pornit  fluierul  sa zica hore, si imparatul si curtenii  au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea,  iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca  fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele  in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie. La trei zile, aude  Ion ca cineva canta si cuvanta: — Du-te, Ioane,  la palat  si scoate-i  afara pe sfetnici,  pe boieri  si pe imparat, ca au murit  toti jucand. De acum  n-ai nici o grija, caci n-are  cine iti mai da porunci  grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am  scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare. Acesta era glasul fluierului  fermecat. Ion  a  ascultat de  sfatul  fluierului, a  luat  imparati a aceea  in stapanire si acum ce a mai facut  el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate  satele,  prin toate  targurile ca face nunta. Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea  era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari. Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am  venit  la mariile voastre  calare pe un fus si m-am apucat  povestea  de spus.   Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului

                                              Hans și cele patru castele de Vladimir Colin   A fost odată o femeie săracă, o femeie căreia îi murise bărbatul în război. Trăia, biata, într-un bordei la marginea pădurii şi singura ei avere era o capră, albă, pe care i-o cumpărase bărbatul înainte de a fi trimis să moară în bătălie. Fără capra albă greu s-ar fi descurcat şi poate că nici n-ar fi avut cum să-şi crească băiatul, pentru că — uitai să vă spun — avea un băiat. Şi când s-a mai înălţat oleacă, a dus băiatul capra la păscut. De dimineaţa pleca de acasă şi se întorcea tocmai pe seară. Mama mulgea capra — şi uite-aşa, cu laptele ei, îşi duceau amândoi zilele, trăind în cumpătare şi voie bună, până ce Hans s-a ridicat flăcău voinic. Îi creştea bătrânei inima de bucurie când îşi privea feciorul, că nu era de jur împrejur nici unul care să-i poată sta alături, iar Hans o iubea cum nu se mai poate şi se străduia să-i facă viaţa mai bună şi mai uşoară. Dar, pe neaşteptate, traiul le-a fost tulburat de-o întâmplare cumplită. într-o seară, întorcându-se acasă, Hans nu-şi mai găsi mama în bordei. Pământul din jur era răscolit de parcă-l arsese cineva şi din loc în loc se vedeau urme de paşi mari, cum nici o făptură pământească n-ar fi putut lăsa. „Zmeul", îşi spuse Hans. Dar nu se înspăimântă. Coborî până-n sat şi dădu capra în păstrare unui om de treabă, vestindu-i că pleacă la drum lung. — Şi unde te duci, Hans ? întrebă omul. — Mă duc să caut zmeul care mi-a furat mama. — Vai de tinereţele tale, Hans! strigă celălalt, bătându-și palmele a mirare. Mama ta era bătrână, şi-aşa n-ar mai fi dus-o cine ştie cât... Dar nu te gândești că ai să pieri şi tu şi că nu ţi-ai trăit încă viaţa ? — Fii bun şi vezi de capră, răspunse Hans, că atâta avere avem şi noi. Cât despre cele ce ai spus, mă mir că nu ţi-e ruşine ! A tăcut atunci omul şi Hans a pornit la drum. De mers, a mers cale lungă, dar atunci cum să dea de zmeu ? Nu era nimeni în stare să-i arate drumul până la bârlogul zmeului şi numai dacă îi întreba, fugeau oamenii înspăimântaţi, care încotro. Ce era să facă Hans ? A umblat şi el tot înainte. Într-un rând, mergând printr-o pădure, îl prinse seara. Tocmai când să-şi caute culcuş sub coroana unui copac mai răsărit, văzu că în depărtare se aprinde o luminiţă. A mers după luminiţa pe care o văzuse şi, după o vreme, a ajuns la o colibă. Uşa colibei era deschisă şi, înăuntru, un bătrân sta la masă în faţa unei oale cu supă de găină. — Bună seara, bunicule, spuse Hans din prag. Bună seara. Dar tu cine eşti ? Abia atunci băgă de seamă flăcăul că bătrânul era orb. — Eu sunt Hans, bunicule, şi am plecat să-l caut pe zmeul care mi-a furat mama. Îmi îngădui să înnoptez la tine ? Dacă i-a auzit cuvintele, a sărit bătrânul de la masă, l-a apucat de mână şi l-a poftit cu mare grabă înăuntru. — Ei, Hans, dragă Hans, de când te aştept eu să vii ! Şezi şi mănâncă... Au stat ei şi au mâncat cum se cuvine, iar, după ce au sfârșit masa, bătrânul s-a îndreptat spre un perete al colibei, de care spânzura o spadă. — Uite, Hans. a grăit el, cu spada asta ai să-l dobori pe zmeu. A încercat Hans să ridice spada, dar nici s-o clintească n-a fost în stare. Ruşinat, a mai încercat o dată cu amândouă mâinile, dar spada era grea cât un munte şi-n van se strădui flăcăul s-o urnească. — Ei, n-ai izbutit ? zâmbi atunci bătrânul. Măcar că nu văd, mi-am închipuit că aşa o să fie. Trage tu o înghiţitură din băutura asta, care-i laptele voinicilor... I-a dat bătrânul sticluţa, şi Hans a sorbit o dată. Dacă a încercat să ridice spada, a izbutit s-o clintească... — De ce te grăbeşti ? a zâmbit iarăşi bătrânul. Mai bea o înghiţitură. Acum dovedi Hans să ia spada, dar mâna-i căzu îndată, învinsă de atâta greutate. Bătrânul auzi zgomotul spadei izbită de duşumea şi, fără să se mire, grăi din nou : — Mai bea o înghiţitură. Abia o băuse, că flăcăul ridică spada de parcă ar fi ridicat o pană. — Aşa, spuse bătrânul. Acum te poţi încumeta pe urmele zmeului. — Dar încotro s-o iau? întrebă Hans. Nimeni nu ştie unde se ascunde blestematul. Bătrânul zâmbi din nou şi zise : — Eu ştiu unde se ascunde zmeul şi am să te ajut să-i dai de urmă, dar în schimbul a tot ce fac pentru tine ajută-mă, rogu-te, şi tu. Mama zmeului e o zgripţuroaică rea şi urâcioasă, care ştie multe. Întreab-o cum să-mi recapăt vederea ! Îi făgădui Hans s-o întrebe pe mama zmeului de leacul cerut, şi orbul îi spuse atunci că în pădure se află o poiană, în mijlocul căreia se ridică un copac gros cât un turn şi înalt de nu i se vede creştetul. În copacul acela să se suie Hans, dacă vrea să dea de urma zmeului. Hans n-aşteptă să i se spună de două ori. Mulţumind pentru spadă şi pentru învăţătură, o porni degrabă şi, după ce merse cât merse, ajunse în poiana despre care-i vorbise bătrânul. Copacul cel straşnic era atât de mândru, încât flăcăul rămase uimit. Vârful nu i se vedea, dar sus de tot, printre stelele de pe cer, parcă-parcă licărea ceva. Hans nu stătu mult pe gânduri. Îşi scoase încălţările trecând şireturile pe după gât, îşi legă spada la şold şi prinse să urce. S-a căţărat o zi, două, trei, şapte zile s-a tot căţărat, fără să obosească. Într-a şaptea zi, uimit, a văzut că se află pe o câmpie cu iarbă de aramă. Lângă el se înălţa un castel de aramă, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aramă şi frunze de aramă, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aramă topită. Numai ce apucă Hans să vadă minunile de aramă că un zgomot năpraznic se auzi şi din castelul de aramă năvăli un zmeu cu şase capete. — Stai, puiule de om ! strigă zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse Hans şi, fără să-i lase vreme să răsufle, îi zbură toate şase capetele dintr-o lovitură. Trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, detunând, plesni. Scăpat de zmeu, intră Hans în castel şi, fără să se oprească la comorile pe care le vedea, trecu din încăpere în încăpere. Căută prin castel, căută din pod până-n pivniţă şi din pivniţă până-n pod, dar nu-şi găsi mama. Atunci ieşi afară şi, iată, trunchiul copacului pe care se căţărase se înălţa încă şi mai sus, iar vârful tot nu i se zărea. „Să vedem ce-o fi mai încolo”, îşi spuse Hans. Şi din nou începu să suie. Sui o zi, două, trei, şapte zile tot sui, fără să obosească, iar într-a şaptea zi ajunse pe o câmpie cu iarbă de argint. Lângă el se înălţa un castel de argint, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de argint şi frunze de argint, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de argint topit. Numai ce izbuti să privească toate minunile acelea, că un tunet înfricoşător se auzi şi din castelul de argint năvăli un zmeu cu nouă capete: — Stai, puiule de om ! răcni zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse din nou Hans şi, nici una, nici două, îi reteză toate nouă capetele dintr-o lovitură. Atunci trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, nemaiavând cum să se umfle mai mult, plesni. Cercetă Hans şi răscoli toate încăperile din castelul zmeului, dar şi aici îi fu truda în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-şi găseşte mama, ieşi din castel şi băgă de seamă că trunchiul copacului năstruşnic încă mai suie. „Să vedem ce-o fi mai departe”, îşi spuse atunci şi, liniştit, urcă din nou. Urcă o zi, două, trei, urcă fără să obosească şapte zile încheiate şi, într-a şaptea zi, se pomeni pe o câmpie cu iarbă de aur. Lângă el se înălţa un castel de aur, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aur şi frunze de aur, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aur topit. Numai ce căsca ochii la câte minuni se aflau acolo, că o bubuitură înspăimântătoare se auzi şi din castelul de aur năvăli un zmeu cu douăsprezece capete. — Stai, puiule de om ! urlă zmeul. Dac-ai ajuns pân-aici, trebuie să te măsori cu mine ! — Bine, răspunse iarăşi Hans şi, ridicând spada, îi tăie zmeului unsprezece capete. Dar pe al doisprezecelea nu i-l putu reteza şi, cât ai clipi, celelalte unsprezece capete crescură la loc. — Ha, ha ! râse zmeul scuipând foc şi fum prin toate cele douăsprezece guri ale lui. Pân-aici ţi-a fost ! Dar Hans nu se-nfricoşă. Cu spada ridicată, se repezi, izbi, şi unsprezece capete ale zmeului se rostogoliră din nou pe iarba de aur. Al doisprezecelea însă rămase şi de astă dată pe grumaz, aşa că toate celelalte crescură iar la loc. Zmeul se zvârcolea, se înălţa şi se zvârlea asupra flăcăului, dar nu izbutea să-l apuce. Oricum se răsucea, spada lui Hans îi reteza întotdeauna unsprezece capete, care îndată creşteau din nou pe grumaji. Se zguduia copacul de parcă o armată de tăietori de lemne l-ar fi izbit cu securile, vuia văzduhul ca-n miez de vijelie. Iar lupta cumplită şi istovitoare ţinu toată noaptea. Dar, când soarele se ivi pe cer, puterile zmeului începură să scadă. Hans se opinti şi, în sfârșit, îi tăie toate cele douăsprezece căpățâni. Leşul se umflă ca şi cele ala fraţilor săi, se umflă şi, până la urmă, plesni cu o larmă de-ai fi zis că se prăbuşeşte pământul. Dacă se văzu scăpat şi de-al treilea zmeu, rămase Hans o clipă să răsufle. Apoi alergă în palatul de aur, care era mai mândru decât toate, şi căută prin fiece încăpere, prin fiece cotlon, fără să-şi poată găsi mama. Când ieşi afară, ce să vadă ? Trunchiul copacului tot mai suia spre cer. „Acum, dac-am ajuns până aici, îşi spuse el, hai şi mai departe !˝ Sui din nou, cale tot de şapte zile, şi iată că ajunse în vârful copacului. Acolo se întindea o câmpie plină de flori cioplite numai şi numai din nestemate. La o aruncătură de băţ, castelul era tăiat într-un singur diamant uriaş, pădurea era de smarald, iar apele râului care curgeau pe dinaintea castelului rostogoleau un nesfârșit şuvoi de pietre scumpe. În locul unui zmeu însă, o vrăjitoare bătrână țâșni de astă dată pe poarta castelului. — Vino, puiule de om, vino, strigă vrăjitoarea, intrând în castel. Hans păşi după ea, cu mâna pe spadă. Şi vrăjitoarea îl duse întâi şi întâi într-o încăpere în care zăcea leşul zmeului cu şase capete. — Acesta era fiul meu cel mic, spuse vrăjitoarea. Într-a doua încăpere zăcea zmeul cu nouă capete. — Aici e fiul meu mijlociu, spuse vrăjitoarea. În cea de a treia încăpere zăcea zmeul cu douăsprezece capete. — Iată-l şi pe fiul meu cel mare, mai spuse vrăjitoarea. Apoi deschise încă o uşă şi, întorcându-se către Hans, strigă : Iar aici ai să zaci tu, blestematule ! Vorbind aşa, se aruncă asupra flăcăului şi încercă să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi şi ascuţite, ca nişte cuţite. Dar Hans o împinse şi, cât ai clipi, spada îi fulgeră în pumn. — Am glumit, strigă atunci vrăjitoarea care începu să tremure, am glumit, puiule de om! Lasă spada, şi-ţi arăt beciul în care am închis-o pe maică-ta... — Nu-i nevoie să mi-l arăţi, spuse Hans mânios. Îl găsesc şi singur. Spune mai bine cum se poate vindeca orbul care locuieşte în coliba din pădure... — Îţi spun, cum să nu, strigă vrăjitoarea înspăimântată de spada necruţătoare. La rădăcina copacului pe care te-ai urcat ca să ajungi până la mine se află o piatră mare şi, sub piatră, un pumn de humă roşie. Să-şi dea cu humă pe la ochi şi o să vadă mai bine ca înainte. Abia isprăvise de vorbit, că Hans făcu o mişcare şi, hârșt ! îi zbură capul de pe umeri. Şi cum era el să lase în viaţă o vrăjitoare atât de rea, în stare să zămislească zmei nelegiuiţi ? Dac-a sfârșit şi cu bătrâna zgripţuroaică, a coborât Hans în beci. Acolo şi-a găsit mama, în lanţuri. Cu spada i-a sfărâmat cătuşele, şi pe braţe a scos-o la lumină. — Hans, dragul meu, a şoptit bătrâna. Lângă beciul din care m-ai scos e încă unul, în care se ofileşte cea mai frumoasă fată de pe pământ... Şi-a aşezat Hans mama într-unul din paturile castelului de diamant şi a alergat din nou în beci, de unde s-a întors cu o fată atât de frumoasă, încât soarele i s-a părut în urmă pătat şi lipsit de strălucire. — Cine eşti ? a întrebat flăcăul, cu inima înfiorată. — Sunt Ilse, fata ciobanului, răspunse ea. Apoi tăcu. Hans tăcea şi el. Tinerii se priviră lung şi se îndrăgiră. Când intrară în castelul de diamant, mama se mai odihnea în pat, şi de la ea află Hans că vrăjitoarea bătrână cunoscuse, mulţumită vrăjilor ei, că Ilse e cea mai frumoasă fată de pe pământ. — Atunci a răpit-o, cu gândul s-o dea de nevastă zmeului cel mare. Dar ceilalţi fraţi au dorit-o şi ei, aşa că au început cu toţii să se certe ca nişte bezmetici. Până să se hotărască, vrăjitoarea a pus-o în lanţuri, să fie siguri că fata nu le scapă... Ei, bine că s-a sfârșit! Acum, zâmbi mama, eu cred că Ilse va fi o noră bună... — Şi eu cred, strigă cu încredinţare Hans. — Dar tu, copila mea ? întrebă mama. — Şi... şi eu cred la fel, şopti Ilse. Mult se bucurară toţi trei, şi acolo, în castelul de diamant, nu se mai săturară vorbind. Dar Hans îşi aminti de bătrânul orb care-l aştepta, aşa că spuse : — Ar trebui să ne întoarcem pe pământ. Am să vă leg pe amândouă în spinare, şi aşa o să coborâm... — Nu, zâmbi mama, nu-i nevoie să te istoveşti. De când tot stau aici am învăţat şi eu câte ceva... Ridicându-se din pat, îi duse pe Hans şi Ilse în grajdul castelului, unde le arătă un cal. Dar ce cal ! Era alb tot, strălucitor ca un diamant şi avea opt picioare. — Iacă cine ne-o duce acasă... Încălecară tustrei, şi Hans porunci : — Pe pământ! Calul necheză şi începu să sară de pe câmpul de diamant pe cel de aur, de pe cel de aur pe cel de argint, de pe cel de argint pe cel de aramă şi de pe cel de aramă în poiana din pădure. Curând ajunseră cu toţii în coliba bătrânului. — Bunicule ! strigă Hans. — Hans ! Te-ai întors ? Mare i-a fost bucuria când Hans îi povesti tot ce i se întâmplase şi cum se întorcea cu mama pe care o căutase, ba şi cu o mireasă. — Ce păcat că nu vă pot vedea ! oftă bătrânul. — Ai să vezi, îi spuse Hans împărtăşindu-i taina aflată de la vrăjitoare. — Dacă-i aşa, se bucură bătrânul, întoarce-te, dragă Hans, la castelele zmeilor şi adă de acolo scuturile de aramă, de argint, de aur şi de nestemate. Numai după aceea vom putea săpa la rădăcina copacului... Încălecă Hans pe calul cu opt picioare şi, cât ai bate din palme, se află în castelul de aramă. Văzu în încăperea cea mare scutul de aramă agăţat de un perete şi-l luă, după cum luă din celelalte castele şi scuturile de argint, de aur şi de diamant. Şi se întoarse cu ele pe pământ. Atunci bătrânul spuse : — Scutură cele patru scuturi ! Hans le scutură, şi pe dată se iviră lângă el o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi       o sută de oameni de         diamant. Cu toţii se închinară şi strigară : — Porunceşte, stăpâne ! Hans rămase fără grai, dar bătrânul vorbi liniştit : — Spune-le să croiască în pădure patru poiene şi în fiecare să mute câte un castel. Hans îi dădu ascultare, oamenii pieiră cum se arătaseră şi, peste o clipă, un om de aramă, unul de argint, unul de aur şi unul de diamant se iviră rostind intr-un glas : — Îndeplinit ! — Puteţi pleca, răspunse bătrânul. Tare se bucură Hans, înţelegând   puterea celor patru scuturi.         Apucându-l pe cel de aramă, îl scutură, şi cei o sută de oameni de aramă se iviră strigând : — Porunceşte, stăpâne ! — Săpaţi la rădăcina copacului cel mare, până daţi de un bolovan, porunci el. Sub bolovan o să găsiţi un pumn de humă roşie. Luaţi-l şi aduceţi-l pe dată. Trecu cât ai avea timp să te ştergi pe faţă, şi un om de aramă veni cu pumnul de humă. — Poţi pleca, spuse Hans, după care luă huma roşie şi-l unse pe bătrân la ochi. Bătrânul ridică pleoapele şi, strîngîndu-l pe Hans în braţe, strigă : — Văd ! Mai bine decât la douăzeci de ani... — Atunci putem face şi nunta, spuse mama lui Hans. Şi într-adevăr, în castelul de diamant, cel mai frumos dintre toate, făcură nuntă mare, la care poftiră toţi oamenii din satele învecinate, fără să-l uite nici pe omul de treabă care le îngrijise capra în tot acest răstimp. Omul veni cu capra şi se-ntoarse cu atâtea pietre scumpe, culese din râul ce curgea prin faţa castelului, încât avu cu ce trăi în voie şi el, şi copiii lui, şi copiii copiilor lui. Dealtminteri, fiecare nuntaş primi în dar o crenguţă de aramă şi de argint, una de aur şi trei nestemate, astfel că bucuria tuturor era lesne de priceput. Şapte zile şi şapte nopţi au jucat la nunta lui Hans, au jucat şi s-au veselit, iar într-a opta s-au întors cu toţii la casele lor. Dar, înainte de a pleca, i-a rugat Hans să vestească prin sate că trei din cele patru castele îşi aşteaptă locuitorii. — Care locuitori ? s-au mirat oamenii. — Săracii, care n-au unde locui, le-a răspuns Hans. Aşa s-a făcut că din toate satele, ba chiar şi din târguri au început să vină mulţimi de săraci, pe care Hans îi primea cu braţele deschise şi-i adăpostea în castelele zmeilor. Şi trăiau bine cu toţii şi se bucurau că scăpaseră de nevoi. Acum, regele i-a poftit într-un rând pe alţi trei regi prieteni la o vânătoare. Şi, vânând ei, au ajuns şi în pădurea în care locuia Hans. Când s-au pomenit în faţa palatelor nemaivăzute, când au văzut copacii de aramă, de argint, de aur şi de nestemate, au rămas regii cu gurile căscate. — Aici trebuie să locuiască un rege peste regi, şi-a dat unul cu părerea. — Cum aşa ? În regatul meu ? a întrebat regele ţării aceleia. — Dragă rege, a grăit din nou cel care vorbise întâi, în locul tău m-aş da jos de pe scaunul meu regesc şi m-aş tocmi aici rândaș la grajd. Ascultând batjocurile prietenilor săi, regele fierbea. — Om vedea îndată cu cine avem de-a face, grăi el poruncind unui slujbaş să intre în primul castel şi să-i vestească stăpânului că regele pofteşte să-i fie oaspete. — Mă rog, răspunse Hans, îl primim cu dragă inimă. Şi dacă se întoarse slujbaşul la cei patru regi ca să le ducă vorba lui Hans, ieşi flăcăul în prag şi-şi aşteptă oaspeţii care nu întârziară să se ivească. — Tu eşti stăpânul castelelor ? întrebă regele. — Eu, măria ta. — Hm, mormăi regele, să-ţi vedem castelele... Uimiţi rămăseseră regii văzându-le pe dinafară, dar îngălbeniră de necaz când văzură şi comorile dinăuntru. Nu făcea regatul fiecăruia cât unul din castelele lui Hans ! Iar Hans îi ospătă pe regi cu bucate alese, le ţinu tovărăşie, iar seara le arătă unde puteau să doarmă. Dar care rege izbuti să închidă ochii ? Îi rodea că tot ce văzuseră era în stăpânirea unui băietan prost, care nu se putea fuduli cu un singur strămoş mai acătării. — Ştiţi ceva ? spuse în cele din urmă regele ţării aceleia. Tare îmi place castelul de diamant... Dacă mă ajutaţi să-l cuceresc, vă dăruiesc celelalte trei castele... — Şi de ce, mă rog, să iei castelul de diamant ? strigă un altul. Un rege atât de neînsemnat se poate mulţumi şi cu cel de aramă... Castelul de diamant mi s-ar potrivi de minune. Începură regii să se ciorovăiască, să se tragă de bărbi şi, când văzu că se îngroaşe gluma, regele ţării aceleia spuse : — De ce să ne certăm ? Să cucerim întâi castelele şi apoi vedem noi ce avem de făcut... Sfatul plăcu celorlalţi trei regi. Nemairăbdând să aştepte zorii, fiecare dădu poruncile trebuincioase şi în puterea nopţii o porni spre ţara sa, legându-se faţă de ceilalţi ca, la anume zi, să vină cu ostile în pădurea lui Hans. Cât despre Hans, care se culcase liniştit, se miră a doua zi, văzând că regii pieriseră, cu alai cu tot. — Ar fi putut să-ţi mulţumească pentru găzduire, spuse mama lui. — Regii nu obişnuiesc să mulţumească, răspunse bătrânul, în locul lui Hans. Bine ar fi să nu ne căim că i-am omenit... Nici nu ştia ce drept vorbeşte ! Că nu trecu mai mult de o lună şi pădurea se umplu de oşteni, care făceau o larmă cumplită. În fruntea lor, zorindu-şi oamenii, călăreau cei patru regi. Din toate cele trei castele veniră atunci în goană săracii pe care Hans îi găzduise, vestindu-l de primejdia care se apropia. „Ce-i drept, dac-ar sosi cu gânduri bune n-ar avea nevoie de atâta oştire !“ îşi spuse Hans. Mulţimea săracilor jură să stea toată ca unul în jurul flăcăului. Dar, prevăzător, Hans scutură şi cele patru scuturi. Dacă se adunară în preajmă cei o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi o sută de oameni de diamant, le dădu în seamă cele patru castele, iar el încălecă pe calul cu opt picioare şi, cu spada în mână, aşteptă în fruntea mulţimii săracilor. N-avu prea mult de aşteptat. Din pădure se auziră trâmbițe şi ostile regeşti dădură năvală. Săracii le stătură împotrivă şi lupta se încinse. N-a văzut soarele, de când luminează el pe boltă, luptă ca aceea ! Că lunecau săgeţile, şi suliţele, şi paloşele pe trupurile de aramă, de argint, de aur şi diamant, dar paloşele de aramă, de argint, de aur şi diamant tăiau în carne vie. Vuia pădurea de strigăte, de armele izbite între ele şi, înţelegând că nimeriseră prost, cei patru regi îşi struniră, caii, îi întoarseră şi vrură s-o ia la goană. Numai că Hans îi ajunse din urmă şi, rotind deasupra capului spada cu care doborâse zmeii, le strigă cu aprigă mânie : — Unde fugiţi, regilor ? Nu vreţi să-mi mulţumiţi pentru găzduire ? — Îţi mulţumim, îţi mulţumim, ţipară, dând care mai de care pinteni cailor. — Staţi să ne privim în ochi, mai strigă Hans şi, întrecându-i, se aşeză în faţa lor. Unul dintre regi slobozi atunci o săgeată ce şuieră pe lângă urechea flăcăului. — Aşa ? Îşi îndemnă Hans calul şi, când izbi o dată cu spada, îl despică pe primul rege în două, cu armăsar cu tot. Ceilalţi alergau acum ca potârnichile, dar Hans îi ajunse din urmă şi, din trei regi călare, spada lui făcu şase jumătăţi de rege, pe şase jumătăţi de cal. Din oştile venite să cucerească mândrele castele, nu scăpă nimeni cu viaţă. Cât despre Hans, de aici înainte a avut parte numai de bucurii şi i-a fost dat să-şi joace pe genunchi feciorii şi feciorii feciorilor, zeci de ani la rând. Dacă n-a murit, să ştiţi că mai trăiește şi azi, iar dacă nu s-au dărâmat, e limpede că cele patru castele ale lui se mai înalţă şi azi în poiana din pădure. Drept e că eu, unul, nu m-am dus să le văd. Dar voi de ce nu v-aţi duce ?       Puteti descarca basmul de la atasamente              

GREUCEANU A fost odata ca niciodata etc. A fost un imparat si se numea  imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele  si luna de pe cer. Tramise deci oameni  prin  toate  tarile si ravase  prin  orase, ca sa dea in stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevast a si inca si jumatat e din imparatia lui, iara  cine va umbla  si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia  capul. Multi voinici se potricalisera , semetindu-s e cu usurinta  ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da  din  colt  in colt  si nu  stia de  unde  s-o inceapa si unde  s-o sfarseasca, vezi ca nu toate  mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvant. Pe vremea  aceea  se afla un viteaz pe nume  Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua  inima in dinti,  incumetandu-se pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul, sa se inchine cu slujba. Pe drum  se intalni  cu doi oameni pe care slujitorii imparatesti ii ducea u la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugiser a de la o batalie ce o avuse imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni,  dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat  le mai veni nitica  inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru. El isi puse  nadejdea in intampinarea aceasta  si isi zise: «Imi voi incerca norocul.  De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta  sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma  voi duce  de unde am  venit. Asta sa  fie in norocul meu;  niciodata nu  strica  cineva sa  faca  o incercare». Si astfel, poftorindu-si  unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea Imparateasca infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti,  asa cuvinte  bune  si dulci  scoase  si atata mestesug puse  in vorbirea  sa, incat  imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare  pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui sa aiba  doi supusi mai mult si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor. Nu mai putura oamenii  de bucurie  cand, auzira ca  Greuceanu a maglisit2   pe  imparatul pana  intr-atata , incat  l-a  facut  sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima  si ii fagaduira ca in toata viata  lor  se vor  ruga  pentr u dansul , ca sa  mearg a din izbanda in izbanda, ceea ce si facura. Aceasta  izbanda o lua  drept  semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele  lui mieroase cele urmatoare: -Marite doamne, sa  traiesti  intru multi  ani pe luminatul scaun al acestei  imparatii. Multi voinici s-au legat  catre maria ta sa scoata de la zmei  soarele  si luna  pe care  le-a rapit de pe cer si stiu ca  cu moarte au murit,  fiindca  n-au  putut  sa-si indeplineasca legamintele ce au facut  catre maria ta.  Si eu,  marite doamne, cuget  a ma  duce intru cautarea acestor  talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi cerc si eu norocul,  doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea  pedepsi  pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor. — Dragul  meu  Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa  schimb nici o iota,  nici o cirta din hotarare a mea. Si aceasta  nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile  mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris. Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptate a celor vorovite de dansul, Greuceanu  cuvanta  cu glas voinicesc: — Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa  pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea. Se invoira, si peste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca  ca sa scape cu fata curat a din aceasta intreprindere. Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse  cale lunga, departata, pana ce ajunse  la Faurul pamantului, cu care era frate de cruce.  Acest Faur, fiind cel mai mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei  nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu si Faurul pamantului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut,  Greuceanu si frate-sau o luara la drum. Indata dupa plecarea Greuceanului,Faurul  pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa  tina  chipul  acesta  fara curmare in foc. Iara  Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga si mai lunga, pana ce li se facu  calea cruci; aici se oprira, se asezara  pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau  si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara si plansera ca niste copii. Mai-nainte d-a se desparti isi impartira cate o basma si se intelesera zicand: «Atunci cand basmalele vor fi rupte  pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara  cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit». Mai infipsera si un  cutit  in pamant si zisera: «Acela din  noi, care  sar intoarce  mai intai  si va gasi  cutitul  ruginit,  sa  nu mai astepte pe celalalt, fiindca aceasta  insemneaza ca a murit». Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau — la stanga. Fratele Greuceanului , umbland mai mult a vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul  curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie  ca vazuse soarele  si luna la locul lor pe cer. Iara  Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete  de trei ori peste  cap si se facu  un porumbel. Vezi ca  el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse  pe un pom  care era  tocmai  in fata  caselor.  Atunci  iesind fata de zmeu cea  mare  si uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica ca sa vina sa vaza  minunea. Fata  cea  mai  mica  zise:  — Maiculita si  surioara , pasarea asta gingasa  nu mi se pare  ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanul cel de aur. Pana acum ne-a fost si noua! D-aici inainte  numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri. Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa  si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecat se dete  iarasi  de trei  ori peste  cap  si se facu  o musca si intra in camara zmeilor.  Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul  casei si asculta la sfatul  lor. Dupa  ce lua  in cap  tot  ce auzi,  iesi afara si  se duse  pe drumul ce ducea  la Codrul-Verde  si acolo se ascunse  sub un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise  stia acum  ca zmeii se du- sesera la vanat in Codrul-Verde  si aveau  sa  se intoarca unul  de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre  ziua. Asteptand  Greuceanu acolo,  iata, mare, ca zmeul  cel mai mic se intorcea, si ajungand calul la marginea podului, unde sforai  o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara  zmeul, mainiindu-se, zise: — Ah, manca-oar lupii carnea  calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant. Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga: — Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem sau  in lupta sa ne luptam. — Ba in lupta, ca e mai dreapta. Se apropiara unul de altul si se luara la tranta. Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana la gat  si-i taie capul.  Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului  si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca. Cand, in putere a noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari  de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iar Greu- ceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai. Iesind de sub pod, se lua  la tranta si cu acest zmeu. Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara  Greuceanu, sarind repede, unde miaduse  si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie  capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia  sia calului  sau  sub pod, se puse iarasi de se odihni. Cand  despre  zori, unde venea, mare, venea  tatal zmeilor, ca un tartor, catranit ce era,  si cand ajunse  la capul  podului,  sari  calul lui de  saptezeci si  sapte de  pasi inapoi.  Se necaji  zmeul  de aceasta intamplare, cat un lucru mare,  si unde racni: — Ah, mancare-ar lupii carnea  calului;  ca pe lumea  asta nu mi-e frica  de nimenea, doara de Greuceanul de aur;  si inca  si pe acesta numai  sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant. Atunci, iesind Greuceanu de sub pod, ii zise: — Deh! zmeule  viteaz,  vino sa ne batem;  in sabii  sa ne taiem, in suliti sa ne lovim ori in lupta sa ne luptam. Sosi zmeul  si se luara la bataie: in sabii  se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira  ce se lovira  si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta; se zguduira unul pe altul de se cutremura pa- mantul; si stranse zmeul  pe Greuceanu o data; dara acesta,  bagand de seama ce are de gand zmeul,  se umfla  si se incorda in vine, si nu pati  nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu,  tocmai  cand el nu se astepta, de-i parai oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea  la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe deasupr a lor un corb, carele se legan a prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii zise: — Corbule,  corbule,  pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot. Zise si Greuceanu: — Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa  dulce, caci tioi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal. Auzind corbul aceste cuvinte,  aduse  lui Greuceanu un cioc de apa dulce  si  ii astampara setea;  caci  insetosasera, nevoie  mare.  Atunci Greucean u mai prinse la suflet, si imputernicindu-se , unde ridica , nene, o data pe zmeu,  si trantindu-mi-l, il baga in pamant pana in gat  si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi zise: — Spune-mi,  zmeule  spurcat, unde  ai ascuns  tu soarele  si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea. Se codea zmeul, ingan a verzi si uscate,  dara Greuceanu ii mai zise: — Spune-mi-vei  ori nu, eu tot le voi gasi,  si inca si capul retezati-l-voi. Atunci zmeul  tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata, daca ii va spune,  zise: — In Codrul-Verde  este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul  meu cel mic de la mana dreapta. Cum auzi Greuceanu unele  ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile,si ducandu-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde,  deschise  usa cu degetul zmeului  si gasi  acolo  soarele  si luna.  Lua  in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunc a pe cer si se bucur a cu bucurie mare. Oamenii,  cand vazura iarasi soarele si luna  pe cer, se veselira si laudara taria lui Greuceanu de a fi izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii. Iara  el, multumit ca a scos la bun  capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi. Gasind  pe frate-sau la semnul  de intorlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul. In cale, dete peste un par  plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin  la umbra  acestui  par, ca sa mai rasufle si caii, iara  pana una alta, sa culeaga si cateva pere spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care  auzise  pe  zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni;  dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere,  ci zise ca  le va culege  el. Atunci trase  palosul si lovi parul la radacina. Cand,  ce sa vezi dumneata ? Unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom zicand: — Ma mancasi fripta, Greucene, precum  ai mancat si pe barbatul meu. Si nimic  nu  mai  ramase din  acel  par  decat praf  si cenusa;  iara frate-sau incremeni  de mirare,  nestiind ce sunt toate  acestea. Dupa  ce plecara si mersera ce mersera, detera preste  o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei,  si cu apa  limpede  si rece. Fratele  Greuceanului zise: — Sa ne oprim  aici nitel,  frate,  ca sa  ne mai odihnim  si caisorii. Iara  noi sa bem nitica  apa  rece si sa culegem  flori. — Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca  aceasta gradina va  fi sadit a de  main i omenesti  si  daca   acel  izvor  va  fi lasat de Dumnezeu. Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoas a si  o culca  la pamant ; dup a aceea  impunse  si  in fundul fantanii si a marginilor ei, dara, in loc de apa, incepu a clocoti un sang e mohorat,ca si din tulpin a florii, si umplu vazduhul de un miros gretos.  Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare  de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor, ca sa  invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. Si scapand si de aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand, ce sa vezi dumneata? Unde se luase  dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta  in pamant, ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranit a si amarata: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri. Greuceanu, simtind  ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, Zise fratane-au: — Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi  ce vezi. — Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata  un nor vine dupa noi ca un vartej. Atunci  dete  bice cailor  care  mergeau repede  ca vantul si  lin ca gindul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca  se apropia norul ca o flacaraie. Apoi, mai facand un vant  cailor, ajunsera la Faurul  pamantului. Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste.  Pe urma  lor iaca  si zmeoaica. De-i ajungea ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face. O intoarse insa  la siretlic: ruga  pe Greuceanu sa  faca  o gaura in perete , ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in perete. Dara Faurul pamantului se atinea  cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sare a scantei din el. Cand zmeoaica puse  gura  la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort!  inghiti  si  pe  loc si  crapa . Nu trecu  mult, si starvul zmeoaicei  se prefac u intr-un munte  de fier, si astfel scapara si de dansa. Faurul  pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie  pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca o caruta cu trei cai cu totul  si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra  lor si le dete duh de viata. Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce Faurul  pamantului, Greuceanu se urca  in trasura cu frate-sau cel bun,  si porni  la Rosu imparat, ca sa-si primeasca rasplata. Merse, merse, pana ce li seinfurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui  sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea  cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita; iara  el ramase mai in urma. Inaintand el alene, rasturnat in caruta , trecu pe langa un diavol schiop care le tinea calea drumetilor ca sa  le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica  sa  dea  piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de d-indarat si-l arunca de-parte  in urma. Apoi tot el zise Greuceanului: — Mai, vericule,  ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta. Greuceanu, sarind din caruta, isi uita  acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura  palosul, apoi, asezandu-se in margine a drumului, se dete  de trei  ori peste  cap si se schimba intr-o stana de piatra. Puse Greuceanu cuiul la capatul osiei, il intepeni  bine, se urca  in caruta si pe ici ti-e drumul! Nu baga de seama ca palosul ii lipseste. Ascultati acum si va minunati, boieri dumneavoastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca  il va face sa  ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase  acestui necurat. Impielitatul stiaca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era;  fara palos era  necunoscut. Ii fura  palosul si-l dete  be- cisnicului de sfetnic. Acesta se infatisa  la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare. Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune  la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte  pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos,  ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanulu i cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand. Sfetnicul  cel palavatic, cum  auzi  de  una  ca aceasta , merse  la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta . Iar sfetnicul umbla d-a-ncatelea , zorind sa se faca mai curand nunta , cu gand ca, daca  se va cunun a odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta  de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfarsit. Imparatului insa nu-i prea placu  zorul ce da sfetnicul pentr u nunta, Si mai taragani lucrurile. Nu trecu mult, si iata ca soseste si Greuceanu, si infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta  sa fie Greuceanu, dara nu-si putea  da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla  in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai  acum  ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra , decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat. — Imparate prea luminate — zise el — toata lumea  zice ca  esti om  drept.  Te rog  sa-mi  faci si  mie  dreptate, mult  ai asteptat, mai astepta, rogu-te,  inca putin  si vei vedea cu ochii adevarul.      Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai si tot de fier si intr-un  suflet merse,  pana ce ajunse la stana  de  piatra, acolo  unde necuratul ii scosese cuiul de la caruta. — Fiinta  netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi  palosul ce mi-ai furat, caci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici ca se clinti din loc macar. Atunci si  Greuceanu se dete  de  trei  ori  peste  cap,  se facu un buzdugan cu totul  si cu totul de otel si unde  incepu,  nene,  a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate  o zburatura de piatra. Si lovi ce lovi, pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu  stana  de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara  buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile  si dete,  si dete, pana ce o facu  pulbere. Cand nu mai fu in picioare  nimic din stana de piatra, cata prin  pulberea ce mai ramasese si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana. Il lua  si, fara nici o clipa  de odihna, veni si se infatisa  iarasi  la imparatul. — Sunt gata,  marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui  Greuceanu . Sa  vina  acel  sfetnic  nerusinat,   care  a  voit sa  te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte. Imparatul il chema. Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu spranceana incruntata, incepu sa tremur e si-si ceru iertaciune , spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu. Dupa rugaciunea lui Greuceanu , dobandi  iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci  sa piara din imparatia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare  si se facu o nunta da-lea imparatesti si se  incinse niste veselii care tinura trei saptamaini... Si eu incalecai p-o sa, si va povestii dumneavoastra asa       Poveste audio............De ascultat Greuceanu