Threads tagged with: basme

                                                           Mustățile fără pereche de Vladimir Colin            Ala-bala  portocala,  uite  cum  îi  socoteala:  pe  vremea  când  frunza dădea flori, şi floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustăţile erau tot mustăţi. Şi-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaş, care mi se purta cu platoşă  lucitoare,  cu  pinteni  zornăitori,  c-un  săbioi  cât  toate  zilele  şi  cu-o pereche de mustăţi straşnice din cale-afară, şi-atât de ţeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostaşul nici nu-şi mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăţilor i-ar fi săltat chipiul de-o palmă şi de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostaşul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu... Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaş era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau: — Ce fel de ostaş ăi fi, de umbli fără chipiu? şi, auzindu-le vorbele, ostaşul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăţi n-aveau cu toţii ochi decât pentru blestematul de chipiu. Dar, să-şi jertfească mustăţile, iar nu se-ndura. Acu, se cuvine să ştii că ostaşul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste şi-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace. — Of, ce mai duşmani m-aş fi priceput să tai cu sabia! îşi spunea el uneori. I-aş fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustăţile mele ajungeam pe puţin ghinărar, şi-atunci aş fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaş râd până şi curcile... Numai că dacă-şi spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse şi mai bine ostaşul de adevărul lor şi-atunci, adunând bruma de bănuţi pe care şi-o pusese deoparte, se duse la un croitor şi-i porunci un strai de ghinărar. Îşi puse apoi straiele cele mândre şi-o porni ţanţoş pe uliţă, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc. Aşa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu: „Să trăiţi!“ şi-l lăsă să treacă. — Vreau să-l văd pe rege – spuse ostaşul când un dregător îi ieşi înainte.  — Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela şi, ducându-se glonţ la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar. — Să  poftească  –  spuse  regele,  aşezându-se  pe  scaunul  lui  şi potrivindu-şi în grabă coroana. Atunci uşile se dădură în lături şi ostaşul se apropie. — Ghinărare, fii bine venit! — Să trăieşti, mărite rege! — Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-şi lua ochii de la mustăţile cele straşnice ale oaspelui. — Apăi, de-ale noastre, ostăşeşti... Îl pofti regele să şadă, iar ostaşul ghinărar prinse a grăi: — Vin tocmai din ţări îndepărtate şi tare mă prinde mila de slăbiciunea oştii regeşti. Păi, ştii dumneata că eu singur, aşa cum mă vezi, aş fi în stare să-ţi bat oştirea, ca pe-o nimica toată? — Vai de mine! se înspăimântă regele. — Chiar aşa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme! — Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Ştii, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu ţuiculiţa, ba cu jocurile, aşa că la războaie nu mă pricep neam... — Mie-mi spui? oftă ostaşul. — Domnule dregător – şopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuşi ce mustăţi are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlneşti, trecut prin ciurul şi dârmonul a sumedenie de războaie şi numai bun să-l tocmim căpetenie a oştii noastre... — Gând la gând cu măria ta – şopti şi mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustăţile şi simt un fior pe şira spinării! — Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Aşa căpetenie de oşti mi-am dorit de când mă ştiu... — Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostaşul. Şi rămase la palat, unde i se dădu locuinţă pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar şi cât era ziulica de mare îşi plimba platoşa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie şi-şi potrivea mustăţile cele straşnice.  Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic şi semeţ de te vâra-n răcori? Mânca la masă cu regele şi regele se-ncredinţă că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meşteşugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelului fript, că numai gândind ce-ar fi păţit niscai duşmani aflaţi în locul fripturii de pe masă, şi-şi zâmbea regele în barbă; şi rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul duşman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în ţară şi oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustăţile vitejeşti. Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună oastea ţării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaşte vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-şi slujba. — Sunteţi   nişte   strâmbi!   Nişte   năzgâmbi!   îşi   începu   ghinărarul cuvântarea şi vorbi multă vreme despre nepriceperea ostaşilor, care-l ascultau minunându-se şi neputându-şi lua ochii de la mustăţile lui fără pereche. Atâta le vorbi, că oamenii, puşi să stea smirna, simţiră cum amorţesc şi-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oştire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea şi vorbea şi, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oştirea. Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostaşii trăseseră la măsea. — Aşa? răcni el. V-am prins, strâmbilor şi năzgâmbilor ce sunteţi... Drepţi! La poruncă, să sufle către mine tot ostaşul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflaţi! Şi suflară la poruncă toţi ostaşii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului şi-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Şi nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh. Înspăimântat, închise ochii şi-şi auzi mustăţile cele straşnice zbârnâind ca două cozi de zmeu... „Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, îşi spuse viteazul. Şi tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri şi peste ape, zbura peste târguri, iar mustăţile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, ţâşnind din case înspăimântaţi. Şi-aşa zbură trei zile şi trei nopţi, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura şi-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăţi întinse. Mai zbură oleacă şi-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului. Şi, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostaşilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui şi se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din ţara vecină! Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, şi se-nălţase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf şi la măcel. Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului. Straja se repezi, îl legă burduf şi-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat. — Ce-i asta? întrebă împăratul. — Ceva ce zbârnâie şi zboară – dădu răspuns straja. Se apropie împăratul şi, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la faţă. — D-apăi proştilor şi nepricepuţilor – râse luminăţia sa – nu vedeţi voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din ţara vecină? Priviţi-i straiele, priviţi-i mustăţile... Priviră  cei  din  încăperea  împărătească,  priviră  la  straie,  priviră  la mustăţi, şi-ntr-un glas strigară: — Aşa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit? — Tare  mai  sunteţi  proşti!  zise  împăratul.  A  venit  să  iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul şi l-a trimis pe cel mai viteaz ostaş, să afle ce şi cum... Auzind una ca asta, se minunară cu toţii de vitejia ghinărarului şi se cam şi înspăimântară oleacă. — Cumplit viteaz! şopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, aşa, de bunăvoia lui, în gura lupului... — Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări şi împăratul. Dezlegaţi-l! Şi se repeziră cu toţii să-l dezlege şi-l aşezară cu băgare de seamă pe-o laviţă şi-i potriviră sub cap o pernă moale. — Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-şi în fire, şi glasul îi sună atât de dârz, încât toţi cei din încăpere, de la strajă şi până la-mpărat, bătură din călcâie. Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii şi văzându-se întins printre atâţia oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă. — Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit. — Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.  Ghinărarul îşi pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuşi mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), îşi pipăi mustăţile şi le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui. — Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioşat. Te afli, ce-i drept, în ţară străină, dar îţi preţuim cu toţii bărbăţia şi ne vom purta cu tine cum te porţi cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorinţă? Cuvântul meu împărătesc stă chezăşie că ţi-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere. Iar auzindu-i vorbele se linişti ghinărarul şi pricepu că acela-i împăratul. — Întâi şi-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el. — Straşnic om! şopti dregătorul care se mai înfiorase o dată. — De fier! şopti un altul. — Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Şi, cât ai bate din palme, bărbierul se şi-nfăţişă. — Mi s-au frânt mustăţile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt: — Am înţeles! Şi-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească şi să le răsucească, şi le unse, le-obloji şi le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca nişte suliţi. — Minunate mustăţi! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât... Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.  — Îţi mulţumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus! — Măria  ta,  lasă-ţi  mustăţi  –  se  rugă  cu  lacrimi  în  ochi  bărbierul. Priveşte chipul acestui mare ghinărar şi spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăţi! De ce să n-avem şi noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri şi noi cu mustăţile luminăţiei tale? Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară şi, înghiţindu-şi lacrimile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăţilor, care-ncepe, după cum fiecine ştie:   Bărbatul cu mustăţi Slăvit e prin cetăţi...   — Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... şi-i făcu semn să iasă. Iar dacă ieşi bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar: — Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodeşti... — Aşi! — Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oştii mele! Pentru-nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi... Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere şi nu-ntâlni decât căutături războinice. — Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă: — Ei, te-nvoieşti? — Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne-aşezăm la masă! Şi se-ntinse atunci o masă ca acelea şi mâncară cu toţii şi băură cu toţii, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb şi atât era de ameţit, că se legă de şaua calului, ca nu cumva să cadă şi să se facă de râs şi de batjocură. — Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi. — În  draci!  răspunse  atât  de  vitejeşte  ghinărarul,  încât,  privindu-i mustăţile, hotărî pe dată împăratul să-şi lase şi el mustăţi, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului. Şi oastea cotropi ţara craiului şi oamenii-şi părăsiră casele, în vreme ce ostaşii jefuiau şi dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela şi se găti de luptă. Sosi şi ziua când oştile se pomeniră faţă-n faţă. — În sfârşit! strigă împăratul şi trase spada. Ghinărarul voi să-şi scoată şi el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina şi nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă. Dacă văzu aşa, răcni ghinărarul: — Săbiile-n teacă! şi, în frunte cu împăratul, ostaşii-şi vârâră săbiile-n teacă.  — Are-un plan  straşnic! şoptiră dregătorii. Vom  câştiga lupta  fără-a scoate măcar săbiile din teacă... Iar ghinărarul îşi întinse dreapta şi grăi potolit: — Vezi smârcurile de colo, împărate? — Le văz. — Iacă de unde-l vom izbi pe duşman. — Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile! — Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat şi nu-ncurca locul... Şi mustăţile i se ridicară atât de ţanţoş, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l înveţe el pe-un ghinărar hârşit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie? Şi-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oştire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei şi, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Şi se-mpotmoliră acolo şi cai şi oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă şi el, strigând de se cutremura văzduhul: — Înainte, strâmbilor! Ce staţi, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă? Dar smârcurile-i şi-nghiţiseră oştirea, iar calul lui prinse a se cufunda şi el. — Săriţi! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-şi ochii pe cât putea de tare. Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghiţiţi de mâl şi ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la faţa smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălţându-se perechea de mustăţi, straşnice din cale-afară. — Asemenea mustăţi nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară... Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostaşi călări şi, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustăţile ghinărarului şi-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăţi, îl traseră cu cele două frânghii şi-l scoaseră din smârc... — E  un  ghinărar!  strigă  ghinărarul  craiului  din  miazăzi,  privindu-i straiele, cam feştelite, ce-i drept... Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc şi, minunându-se foarte, grăi: — Ian ascultă, ghinărare cu mustăţi! Nu eşti tu ghinărarul regelui? — Sunt – răspunse acela. — Ei,  brava, acu mai vin şi  eu  de-acasă –  râse craiul. Ai  ştiut că ticălosul de-mpărat râvneşte să-ţi izbească regele şi-atunci i-ai câştigat încrederea, l-ai făcut să-ţi dea oastea pe mână şi l-ai înecat, cu oaste cu tot... Aşa-i? Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori şi răcni: — Aşa, numaidecât aşa! Iar toţi dregătorii craiului din miazăzi îi lăudară vitejia şi isteţimea fără seamăn, scrise pe mustăţile-i ţanţoşe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaş şi-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă şi c-un împărat în frunte... Aşa se potrivi că-şi împlini craiul moşia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieşi basma curată din tărăşenia aceea. Ba îl mai şi încărcară slugile craiului cu daruri scumpe şi-l petrecu oştirea cu alai până la hotar, unde-l aștepta regele cu dregătorii lui. — Viteazule – spuse regele, îmbrăţişându-l de faţă cu toţi dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul duşman şi pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte... Şi se-nturnară cu toţii la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea şi unde ghinărarul bău şi bău, mâncă şi mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăţilor lui se-mprăştie în lume şi, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împăraţii să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului îşi lăsară cu toţii mustăţi de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot. Şi-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Şi-aşa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu şi nu se mai sculă. Şi-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinţi şi puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până-n zilele noastre. Chipul acela se-nalţă şi azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăţilor de-aramă, ciripind între ele: — Cip-cip, prost să fii, noroc să ai şi numai de proşti să dai! Şi-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...      

                                                              Fluierul pădurii pierdute de Vladimir Colin          Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu ştii dumneata?... Iac-aşa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă şi umblă şi răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat şi o fetiţă au rămas orfani. Şi mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieţii orfani din casă şi le-au strigat, înecându-se de mânie: — Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem! Fetiţa, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână şi-a ieşit cu ea din târg. Şi-au mers ei aşa, au mers ţinându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure. Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, şi-n pădure zburau păsări mari şi negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foşneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulţimi de şerpi. — Lasă-lasă...   lasă-lasă...   şopteau   glasurile   ameninţătoare   ale copacilor. Şi copacii întindeau degete răşchirate, smulgând petice din hainele copiilor, şi-şi apropiau creştetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; şi noaptea era groasă şi neagră, s-o tai cu cuţitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii. — Mi-e frică! scânci fetiţa şi-ncepu să plângă. Atunci intrară într-o poiană. Şi numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur nişte flori de foc, mai frumoase decât toate florile ştiute. O rază de lună se furişă printre crengile copacilor şi se lăsă pe creştetul fetiţei, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiaţi în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt şi purtând din cele patru colţuri o pernă mare, o pernă de muşchi moale şi verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Şi era vechi, vechi, vechi, şi-avea lemnul înnegrit şi luminos, ca cioturile putregăite, şi văzându-l aşa nu l-ai fi învrednicit cu o privire. — Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului şi-ntinzându-i perna de muşchi moale şi verde. De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul şi-l suci ruşinat între degete, apoi mărturisi cu sfială: — Dar eu... eu nu ştiu să cânt... — Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum ştii. Dar cântă! Şi duse atunci băiatul fluierul la buze şi suflă uşurel, aşa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară şi diadema străluci ca mai-nainte. — Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuţe. Nu te opri! Şi băiatul îşi duse din nou fluierul la buze şi, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre şi urâte, măcar că degetele-i tremurau şi nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetişor, abia simţit, apoi mai tare, tot mai tare, braţele prinseră a le undui, iar frunzişul şopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii şi al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscoleşte pădurea, un cântec al ploii care hrăneşte pădurea, un cântec aprig şi pătimaş, un cântec vechi... Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta şi pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze. — Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântaţi că glasul pădurii încetează fără veste. Şi băiatul îşi luă atunci inima în dinţi şi suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creştea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la şoaptă şi din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănţuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni. O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană şi aşezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolţii cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi şi groase şi se-nălţă un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri ţârâi tremurat pe nişte strune subţiri şi privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint şi clopoţei de sticlă. Din nou se înălţă buciumul copacilor şi poiana se mări deodată, ca şi cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul. În mijlocul poienei se afla o piatră mare şi piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, şi piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uşi şi fără ferestre. — Fetiţă – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetiţa căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră! Fetiţa se ridică şi, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porţi grele, de piatră, se deschiseră din patru părţi, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla ferestrelor se polei ca aurul. O şopârlă roşie se ivi ca din pământ. — Vino după mine! spuse şopârla cea roşie, iar fetiţa o urmă fără a-şi da seama, păşi pragul şi pătrunse în castelul de piatră. În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere şi oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele şi-n coşul pieptului  simţea  o  durere  crâncenă.  Istovite,  braţele-i  căzură  şi  degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă. Un vaier înfioră pădurea şi cântecul i se stinse, ca retezat. — Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul! Speriat, băiatul se repezi şi începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii  încurcau  strunele,  în  vreme  ce  clopoţeii  de  sticlă  ai  privighetorii plesneau. — Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântaţi iepurii, căutând şi ei de zor. Caută, te rugăm, îţi cădem la picioare, caută... — Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei. Tulpinile de aur se frânseră şi florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră. — De ce nu-l găseşti? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ţi milă şi-l găseşte! Dar  fluierul  nu  era  nicăieri,  de  parcă-l  înghiţise  pământul.  Greierii tăcură, tăcu şi privighetoarea. Scrâşnind şi trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiţi să se tragă-ndărăt şi pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micşora. — Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise şi se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră şi în locul lor rămase piatra goală. Castelul prinse a se micşora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când păşise în poiană. Castelul pierise. Bătu  cu  pumnii,  strigă,  încercă  s-o  urnească  din  loc,  dar  piatra rămânea neclintită, mută şi rece, închizând trupul micuţ al fetiţei. — Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier? Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei şi se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinţi, în vreme ce iepurii îşi încreţeau boturile şi, plângând şi ei, se pierdură printre copacii bătrâni.  Şi-apăi iacă-aşa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium şi de izbelişte, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi! — Ia să mai caut eu o dată fluierul, îşi spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ şi-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el! Zis şi făcut. Se pune şi caută, caută prin poiană şi nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găseşte? O bortă de şoarece, o bortă micuţă, dar numai bună să înghită un fluier subţirel... — Tii! Să ştii că aici s-a vârât fluierul de lemn! şi, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta. Iar, cum îşi apropie faţa de borta şoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă şi, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru şi se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată. Se afundă el în hruba aceea şi merse, merse fără odihnă, cale de şapte zile şi de încă una, iar când fu a opta se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Dar ce şoarece! Avea mustăţi de-argint, pe care le-atingea când şi când cu lăbuţa dreaptă, cântând pe mustăţile lui de-argint ca pe nişte strune; avea o barbă de-argint în care-şi sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte şi cizmuliţe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. — Bine-ai  venit,  băiete!  spuse  şoarecele,  cântând  la  repezeală  un cântecel vesel, pe mustăţile-i de-argint. — Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceştile. — Logodnica te-aşteaptă – mai spuse şoarecele. — Pe mine? se înspăimântă băiatul. — Doar nu pe mine! hohoti şoarecele. Ai cam făcut-o să aştepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De şapte sute şaptezeci şi şapte de ani trebuia să i te înfăţişezi şi, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! şi-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăţilor.  Băiatul se dădu cu doi paşi îndărăt şi abia izbuti să şoptească: — Ştii?... Nu te supăra... e-o greşeală... Dar şoarecele râse cu bunătate. — O greşeală?... Of, of, cine-mi eşti, ştrengarule! Auzi dumneata, o greşeală de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani!... Râdea atât de straşnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge şi mustăţile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuţa. — Nu m-ai înţeles – strigă speriat băiatul. E-o greşeală... Nu-s cine crezi dumneata! — Ha-ha – râse şoarecele – nu eşti ştrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar. Şi, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustăţile-i cântau un marş. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui şi, nu peste multă vreme, se află în faţa unei flori ciudate, o floare de pământ. — Unde eşti, fata tatii? strigă şoarecele. — Aici, tăicuţă! Şi băiatul văzu că un şoricel se iveşte din floarea de pământ.  Avea plete de aur, o stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare. Acu  băiatul  le  cam  dase  toate  pe  una,  pricepând că  aceea-i  era logodnica. — Mi l-ai adus! strigă şoricelul cu plete de aur. Şi urmă, întorcându-se către băiatul care nu ştia pe unde s-o tulească: — Şapte sute şaptezeci şi şapte de ani... cum de nu ţi-a fost milă de mine?  — Cinstite feţe şoriceşti – spuse atunci băiatul, luându-şi inima în dinţi – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui şi tot ce vreau e fluierul de lemn! — Fluierul? strigă şoarecele cu barbă de-argint. — Fluierul? strigă şi şoricelul cu plete de aur. — Fluierul – încuviinţă băiatul.  Urmă o clipă de tăcere, în care până şi mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint se pleoştiră. Din ochişorii şoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele. — Nu plânge, şoricel cu plete de aur – spuse înduioşat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara... Şi povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure. Mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist şi lacrimile curseră şi mai amar din ochii şoricelului cu plete de aur. — Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând. — Fluierul nu ţi-l dăm! strigă şoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ţi-l dăm! — Nu putem să ţi-l dăm – adăugă şoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ţi găseşti surioara... Mişcat, băiatul îi mulţumi cum ştiu mai frumos, şi şoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, şi nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană. — Iacă piatra – spuse şoricelul şi arătă cu lăbuţa spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte! Băiatul întinse degetul şi şoricelul îşi apropie botişorul de unghia arătătorului, sărutând-o. — Ce faci? spuse băiatul. — Priveşte prin unghie, spre piatră. Băiatul ridică degetul şi privi prin unghia pe care şoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Şi ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla şi, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face şi ea străvezie. Zări în piatră nenumărate cămăruţe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruţele acelea şi pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnişorii cât două gămălii de ac în pereţii de piatră, aci se oprea plângând şi-şi frângea mâinile subţiri, subţirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruţă după cămăruţă... Băiatul o privi o vreme, şi doar într-un târziu strigă înspăimântat: — Surioară, tu eşti?... Tu? — Aşa nu te poate auzi – spuse şoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor. Băiatul ascultă şi, prin unghia străvezie, strigă din nou: — Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu! Duse apoi repede unghia la ochi şi văzu că fetiţa îşi întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mişcau, dar nu-i putu auzi cuvintele. — Pune unghia la ureche, îl povăţui şoricelul. — Frăţiorul meu, unde eşti?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-şi duse degetul în dreptul urechii. Aşa, mulţumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă şi să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să ştie cum, în clipa în care castelul de piatră se micşorase. Nu văzuse nici o făptură în castel şi nici acu nu se-arătase nimeni. — Şopârla cea roşie! şopti atunci şoricelul cu plete de aur. Întreab-o de şopârla cea roşie! — N-ai văzut o şopârlă roşie? întrebă ascultător băiatul. — Ba da, ba da – răspunse fetiţa. Ea m-a-ndemnat să intru în castel... — Şi-acu? şopti înfrigurat şoricelul cu plete de aur. Unde-i acu? — Unde-i acu şopârla? întrebă din nou băiatul. — Nu ştiu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetiţa şi, auzindu-i vorbele, şoricelul cu plete de aur începu să plângă. Nemaiînţelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre şoricelul de lângă el şi-şi muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar şoricelul cu plete de aur îşi stăpâni durerea şi băiatul îl auzi şoptind: — Nu, n-am să mă las aşa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac! — Ce spui tu, şoricelule? — Ascultă, băiete, vrei să-ţi scapi surioara? — Sunt gata să-mi dau şi viaţa ca s-o scap – strigă băiatul. — Şi vrei să mă ajuţi şi pe mine? — Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii şoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie. — Îţi mulţumesc! – zise el. Şi află că n-are să-ţi pară rău... Spune-i fetiţei  să  nu  se  teamă  şi  să  te  aştepte  liniştită.  Curând  ai  s-o  scoţi  din închisoarea de piatră! Şoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredinţare, că băiatul nu şovăi  nici  o  clipă.  Prin  unghia  străvezie  îi  trimise  surioarei  cuvinte  de îmbărbătare şi-apoi, hotărât să facă şi ce-o şti şi ce n-o şti, se luă după şoricelul cu plete de aur, care şi apucase să se îndepărteze. Şi-l duse şoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde şoarecele cu barbă de-argint şedea amărât şi-şi cânta pe strunele de-argint ale mustăţilor un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, şi-l scoase la borta micuţă, prin care pătrunsese sub pământ. — Nu te teme de nimic – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – nu te teme şi vei izbândi. Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se căţără pe pieptul băiatului şi-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, aşa cum îi sărutase cu puţin înainte unghia arătătorului, şi-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, şi umărul stâng i se-mpodobi şi el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac. — Şopârla cea roşie – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – şopârla cea roşie nu-i o şopârlă, ci Căţelul-Pământului. El ţi-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaşte şi tu n-o poţi scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară şi se-nalţă, adunându-se în Deşertul-Vorbelor-Rostite, iar deşertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poţi înălţa până unde picior de om n-a călcat şi ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îţi vei stropi mai întâi faţa cu apa de aur din ceaunul soarelui.  Îi mai spuse şoricelul cu plete de aur ce şi cum, iar inima băiatului se strânse, şi el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Îşi aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat şi spuse: — Bine. Sunt gata! — Întoarce-te cu izbândă – încheie şoricelul cu plete de aur şi băiatul îşi desfăcu aripile şi se avântă în văzduh. Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mişcări largi şi săltându-l grabnic, aşa că nu trecu mult şi băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus şi norii îl îmbrăţişară cu braţele lor moi. — Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta... — Ia-o la stânga... la stânga... la stânga... Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică. Puhoaie de apă năvăleau din toate părţile, mugind ca nişte zimbri mânioşi, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele. Atunci ploaia încetă fără veste, aşa cum se pornise, şi norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl  izbea  în  faţă,  zgâriindu-i obrajii;  dar  el  suia  mereu,  suia,  iar grindina încetă şi ea, neputându-l birui. — Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic eşti să treci de vama noastră! Şi norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălţă prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i şiroia pe faţă, şi-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească uşor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul şi mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru peşti uriaşi, iar peştii pe patru trestii. Şi trestiile se legănau, legănând peştii, iar peştii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopţii, străjuit de stele. Înţelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, şi, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriaşe, luminând şi pământul. Istovit de munca zilei, când aţâţa focul întruna, Soarele se culcase şi el sau plecase poate până la Lună, să-i ţină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era. Băiatul se-nălţă, aşadar, şi privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu şi, urmând povaţa şoricelului, ar fi trebuit să-şi stropească faţa cu apa aceea. Dar, privind-o şi ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O ameţeală ciudată îl cuprinse şi, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se aşa, îmbrăcat cum era. Şi, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet  înspăimântător  se  auzi,  ca  şi  cum  şiruri  de  munţi  s-ar  fi  prăvălit, măcinându-se, ca şi cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbuşirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura şi fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca nişte uriaşe bice de foc. — Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca şi cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Şi-o mână de aur se încleştă în ceafa băiatului, şi-o putere uriaşă îl smulse din ceaun. Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită şi abia când fu întors cu faţa spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători. — Soarele! şopti el şi bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă. — Da, Soarele! Soarele care-ţi va pedepsi cum se cuvine ticăloşia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu? — Iartă-mă, Soare! şopti băiatul. — Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deşert ceaunul şi să-l curăţ şi să-l umplu din nou. Ştii tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele şi-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieşiţi din ceaun să se-mprăştie în lume şi să poarte duhul vieţii, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieţii! În loc să se desfacă, albi şi curaţi, crinii vor creşte acu cenuşii. — N-am ştiut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aş fi ştiut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aş putea răscumpăra vina? — De ce  te-ai scăldat în  apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căinţa pe care-o desluşea în glasul băiatului. — Ca să-mi scap sora – spuse acela şi-ncepu a povesti toate câte ţi le-am povestit şi eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar faţa – încheie cu tristeţe băiatul – dar apa m-a ispitit şi m-am scăldat tot... Rămase Soarele pe gânduri şi multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, aşteptând să-i audă hotărârea. — Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur şi te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost şi vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele şi nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas. Şi ridicară amândoi ceaunul şi-l răsturnară şi apa de aur viu curse prin văzduh şi se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munţi, livezi şi câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela şi bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici şi colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui. Frecară apoi ceaunul cu cenuşă, de-l făcură să strălucească aşa cum neam de neamul lui nu mai strălucise şi cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea şi lungă. Drept care împăraţii porniră să se războiască, gândind fiecare să-şi umple hambarele pe seama celorlalţi, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă şi scurtă, douăzeci de cititori în setele fură traşi în ţeapă, ca mincinoşi şi clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieţii oameni, numai pentru că Soarele şi băiatul nostru se puseseră să frece cu cenuşă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai şi unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prosteşti, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea... Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, şi Soarele îşi întinse braţele peste ceaun. — Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brişcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă ţin băierele să mă crestez singur... Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, şi Soarele nu şi nu, că să-i taie venele şi alt nimic. Dac-a văzut şi-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înşfăcat brişca şi, harşti! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de şi-a deschis cu mâna lui vinişoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat şi eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut şi băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoţi? Ehei! scaldă-te şi dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ţi dă mâna, şi-apoi vină de-mi povesteşte că aşa şi pe dincolo!). Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a ruşinat de slăbiciunea lui şi, luând brişca, s-a crestat şi el la braţ, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Şi iac-aşa stăteau unul de-o parte şi altul de partea cealaltă şi-şi zâmbeau şi se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul... Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, îşi ridicară amândoi braţele şi pielea de aur li se lipi pe dată şi crestăturile nu li se mai văzură. Şi din ziua aceea tot ce trăieşte pe pământ, şi flori, şi dihănii, şi oameni, trăieşte pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer: — Să trăieşti, frăţioare, căci fraţi suntem de azi înainte! Du-te cu bine şi cu bine te-ntoarce. Eşti bun şi netemător şi de aceea-ţi vei mântui sora. Şi l-a îmbrăţişat Soarele şi băiatul şi-a desfăcut aripile şi s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de şapte luni, şapte zile, şapte ceasuri şi şapte clipe, iar dacă a zburat voiniceşte, cum în basm se pomeneşte, a ajuns pe întinderea de nisip a Deşertului-Vorbelor-Rostite. Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau şi se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate şoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuţi pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugăminţile şi toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuţi şi gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraţilor, uralele soldaţilor, şi cântece de chef, şi cântece de jale, şi tot ce mai râvneşte inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă şi-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască... Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, şi măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Şi poate că pierdut ar fi fost băiatul şi n-ar fi izbutit să se mai ridice şi s-ar fi stins acolo, prăbuşit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase şoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul îşi acoperise capul cu mâna şi aşa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii. Şi-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi şi din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Îşi auzi ţipetele de copil şi auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălţă, blând, şi-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinţii le spuseseră, tot ce le răspunsese, şi se bucură pentru vorbele bune, şi se căi pentru vorbele rele, şi plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinţii duşi prea curând pe ceea lume. — Mamă – strigă el printre lacrimi – unde eşti?... Tăicuţule! Dar părinţii nu-i puteau răspunde, şi-n locul vorbelor aşteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile şoarecilor cu podoabe de aur şi argint. Apoi se făcu tăcere. Şi plânse băiatul, aşa, prăbuşit pe nisipul verde, plânse mult şi inima i se strânse de dor şi durere. Orele treceau... „Şopârla roşie!“ îşi aminti el deodată şi, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru şi hârâit: — Dacă se va afla cineva în castelul de piatră şi va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne! „Iacă deci de ce nu mi-au dat şoarecii fluierul, îşi spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“. Şi,  numai ce-şi rostise întrebarea, că-ndată desluşi din  nou  glasul aspru şi hârâit, şoptind în mare taină: — Descântecul de piatră deschisă nu-l ştie nimeni:   Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu ceea ce râvnise să ştie. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deşertului-Vorbelor-Rostite şi-şi dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care aţâţa de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu. — Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele. — Am aflat, mulţumesc de-ntrebare. — Apăi, zboară, frăţioare, sănătos şi s-auzim numai de bine! — Cu bine, Soare, şi nu mă pomeni de rău!  Iar luându-şi rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeţi, şi se opri în poiana din pădure. La fel de albă şi de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă şi mai posomorâţi copacii bătrâni. Şi-şi ridică băiatul degetul cu unghie străvezie şi prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruţele cât un degetar, şi lacrimile i se uscaseră pe obraji şi suspina, sărăcuţa, de ţi se rupea inima. — Ridică-te, surioară, şi te pregăteşte! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, şi-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă: Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Se auziră patru pocnituri şi din patru părţi patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele ţâşni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieşi însă din capcană, că prinse a creşte, şi crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă şi mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi şi-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l şi plângând de bucurie. — Doamne, surioară, mare şi mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva. — Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băieţel când ne-am despărţit, şi-acu te-ai înălţat flăcău în lege... Aşa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu ştia că lipsise şapte ani încheiaţi, că şapte ani ţinuse călătoria lui prin văzduh şi, nevăzându-şi chipul şapte ani, socotea că zburase doar şapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuţă, se auzi un glas subţirel: — Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul? Se-ntoarse flăcăul şi văzu în bortă capul şoricelului cu plete de aur. — N-am uitat, şoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări şi căzu în lături, iar din gaura căscată ţâşni o dihanie pocită. — Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – şi nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunţi! — Căţelul-Pământului! strigă şoricelul cu plete de aur. Fereşte-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare: — Să mă feresc?... De ce? — Iacă de ce! răcni Căţelul-Pământului şi, repezindu-se, îşi înfipse în gâtul flăcăului colţii ascuţiţi ca nişte gheare. Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colţii i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Şi ce socoţi? Doar brişca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele... — Aşa? hârâi dihania. Bine! Şi cu un glas în care fierbea ura şi mânia, rosti cel mai înfricoşător descântec pe care-l ştia, descântecul de mort: Uruie, moară de moarte, Macină-i parte de parte! Tu, năpârcă, Alba hârcă Ia-i în cârcă Şi pe cârmă mi-o atârnă De cârligul prins în bârnă, Colo, unde mân şi râm, Pe scălâmb şi rău tărâm.   Şi rosti dihania descântecul de mort, şi moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râşniţă mare şi neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se şi puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi şi lucruri. Dar flăcăul bătu din aripile lui şi se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia şi mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare. De şapte ori se-nălţă flăcăul în văzduh, de şapte ori încercă să atingă pământul şi tot de şapte ori îşi schimbă şi moara locul. Dacă văzu aşa, se năpusti  din  văzduh  flăcăul,  şi-apucând  Căţelul-Pământului  cu  amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii şi se ridică odată cu dihania care se zbătea, muşca şi urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, şi-n clipa când moara de moarte îşi frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Căţelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâşniră, uruiră şi măcinară dihania, alegând praf şi pulbere din ea, iară dacă-şi isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină. Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de şoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare, de şoarecele cu mustăţi şi barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmuliţe de-argint în picioare şi cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Şi cu toţii săreau de bucurie şi cântau, în vreme ce mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizmuliţe de-argint înălţau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Şoricelul cu plete de aur se opri însă deodată şi pieri în borta micuţă, de unde se întoarse cu fluierul de lemn. — Mai ţii minte că ai făgăduit să mă ajuţi? Iacă, rogu-te, acu poţi cânta din fluier – spuse şoricelul. Şi-apucă flăcăul fluierul de lemn şi-l duse la buze şi suflă în el cu putere. Pădurea suspină, aşa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.  Şi florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, şi diadema de raze înflori pe creştetul fetei, şi frunzişul îşi cântă cântecul vechi, cântecul ierbii şi-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscoleşte pădurea, cântecul ploii care hrăneşte pădurea, cântecul aprig şi pătimaş, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolţii-nstelate, taraful greierilor ţârâi pe strune subţiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint şi clopoţei de sticlă. Buciumul copacilor se-nălţă şi piatra prinse-a creşte, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Păşind uşor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porţi deschise de puterea descântecului şi nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla fereştilor se polei ca aurul. Patru  iepuri  albi  năvăliră  atunci  în  poiană,  cei  patru  iepuri  care purtaseră odinioară perna mare de muşchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în faţa flăcăului şi-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi şoareci cu stele-n frunte. — Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – şi, tot cântând, atinge stelele de-argint şi de aur ce lucesc pe frunţile acestor cinstiţi şoareci! Şi-i ascultă flăcăul îndemnul şi, tot cântând, atinse steaua de-argint. Şoarecele se scutură o dată, pieri, şi-n locul lui rămase un moşneag cu stea de-argint în frunte, cu barba şi mustăţile de-argint, cu cizme de-argint şi-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul şi steaua de aur şi şoricelul se scutură şi el, pieri, şi-n locul lui se-nălţă o fată frumoasă ca visul şi ca amintirea, şi-avea o stea de aur în frunte, şi plete de aur şi conduri de aur în picioare. Şi veniră cei patru iepuri albi lângă moşneag şi lângă fată şi-i mângâie de trei ori moşneagul şi fata de trei ori şi pieriră şi iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbiţe de aur şi suflară în ele de trei ori. Moşneagul luă apoi fata de braţ şi amândoi intrară-n castel, unde se aşezară pe  două jeţuri,  şi  numai ce  se  aşezară că  slujitorii trâmbiţară din trâmbiţe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor şi-o mulţime de iepuri,  veveriţe,  căprioare,  vulpi,  râşi,  lupi,  mistreţi  şi  câte  încă  dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană şi se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porţi, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre. — Mulţumescu-ţi,  flăcăule!  spuse  atunci  mai-marele  slujitorilor.  Poţi înceta cântarea! Flăcăul luă fluierul de la buze, şi cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint. — Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-şi sora de mână; şi-aşa, de mână, intrară în castelul de piatră şi-i dădură moşneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint. Iar moşneagul se ridică şi-i îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum am să vă pot vreodată mulţumi? întrebă el. Iacă, de când se ţine minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate şi nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul. Şi păsările şi dihăniile răspunseră-ntr-un glas: — Adevăr grăieşti, craiule! — Aşa am trăit noi în bună pace – urmă moşneagul – până ce Căţelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l ştiam solomonar şi făcător de rele, şi nici fetei nu i-a plăcut. Şi ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut şi tu... Craiul oftă şi dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu  ştiu  când  a  bolborosit  un  descântec  şi-odată  ne-am  pomenit  amândoi şoareci. „Şi şoareci veţi rămâne, a strigat Căţelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ţi ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier şi slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-şi lege viaţa de un şoarece? „Bine, a zis atunci Căţelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne!“. Şi-a mai şi ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani şi ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credinţă... — Lasă, tăicuţule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns şi-i timpul să mai uităm de rele! — Zău aşa, craiule! întăriră şi sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit... Şi râse craiul şi-şi ciupi strunele mustăţilor de-argint, şi-n castelul de piatră se-nălţă un cântec vesel, pe care-l cântară şi păsările cu pene, şi fiarele cu blană. Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moşneagul lăsă locul de crai flăcăului şi-i dădu şi mâna fetei cu plete de aur care, pe câte ştiu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii şi alţii ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceţi grijă, că i-au găsit şi ei un mire pe măsură. Şi-au rămas cu toţii în castelul de piatră, unde am veşti că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aş crede că mai trăiesc şi azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapşa pe ouate şi de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel şi vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!      

                                            Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu   A fost odată un urs tare de treabă. Departe de mine gândul că n-ar mai fi şi astăzi urşi de treabă, dar să-mi daţi dreptate când zic că, de la o vreme, s-au cam împuţinat... Şi-apoi, ce-i drept, nici ca ursul despre care vă vorbesc nu cred să mai fie vreunul. Uite, judecaţi şi voi ! A plecat într-o bună zi ursul să caute miere, a căutat, a tot căutat şi, cum umbla aşa prin pădure, aude deodată nişte orăcăieli. Un broscoi ? Dar straşnic mai striga broscoiul. — Măi al dracului! Ce l-a găsit, frate ? Se apropie ursul pâşa-pâşa, când colo, nu era nici un broscoi : era un pui de om. A mormăit de câteva ori ursul cel de treabă, neştiind ce să facă. Dacă-l lăsa în pădure, lupul colţat nu l-ar fi cruţat. Dacă-l lua cu el, cine ştie cum l-ar fi primit ursoaica, şi aşa destul de necăjită cu trei pui neastâmpăraţi, care o înnebuneau de cap. — Ia te uită, frate, ce-ntâmplare! a mormăit ursul. Şi tocmai eu să-l găsesc, care am inima atât de bună... Ce era să facă ? A luat frumuşel în braţe puiul de om, şi tare s-a mirat când l-a văzut încetând din plâns. Se simţea bine omuleţul în braţele ursului! L-a dus la bârlogul lui. — Ce-ai acolo, bărbate ? l-a întrebat ursoaica. Mi se pare mie, sau e un miel ? — Un miel! Un miel! strigară cei trei ursuleţi neastâmpăraţi, făcând tumbe şi agățându-se de blana groasă a ursului. Dar, când au văzut puiul de om, şi-au vârât câte o unghie în boturile umede şi n-au mai putut de mirare. — Nu mănânc eu de-alde-astea, a spus supărată ursoaica. — Nici nu l-am adus ca să-l mănânci, i-a răspuns ursul cel de treabă. Uite ce frumos doarme... S-a uitat ursoaica : de frumos, dormea frumos. — Ia dă-l la mine ! A zâmbit pe sub mustăţi ursul cel bun şi i l-a dat. Şi numai ce l-a simţit ursoaica în braţe, că a şi cuprins-o o dragoste mare pentru puiul de om, care, trezindu-se, îi apucase nasul şi, strângându-l cu degeţelele lui, râdea... A rămas puiul de om în bârlogul urşilor. Şi i-au dat tata-ursul şi mama-ursoaica o creştere îngrijită şi l-au învăţat tot ce trebuie să ştie o făptură care trăieşte în pădure. L-au învăţat să cerceteze şi să cunoască urmele de paşi, să vâneze, să lupte şi chiar nescrisul citap[1] al pădurii l-au învăţat. Şi a crescut fiul ursului printre urşi, iar pentru că era mai tânăr decât toţi, i-au zis Mladen[2]. — Tată, a întrebat într-o zi Mladen, de ce sunt eu atât de alb, de parcă aş fi un urs dintre cei care trăiesc printre gheţurile de la miazănoapte ? A mormăit ursul cei de treabă, s-a sucit şi s-a scărpinat, ca şi cum l-ar fi pişcat nouă viespi, dar până la urmă n-a avut ce face şi a mărturisit : — Tu, fiule Mladen, nu eşti din neamul nostru. Eşti un pui de om. Tare s-a amărât Mladen auzind una ca asta. Vezi că se obişnuise să creadă că ursul e cel mai chipeş, mai înţelept şi mai viteaz locuitor al pădurii. Iar acum afla aşa, dintr-o dată, că nu era urs. — Atunci, a spus îmbufnat, mă duc la oameni. — Nu se poate ! — Mă duc. A văzut ursul că nu-i chip să-l oprească. — Vezi fagul care creşte în faţa bârlogului nostru ? Dacă-l smulgi din pământ, îţi dau voie să pleci, a mormăit ursul. Fagul era înalt şi gros. S-a apropiat Mladen, a încercat să-l cuprindă în braţe, s-a opintit şi s-a smucit. Fagul nici nu se clintise. — Mai stai să prinzi putere, a hotărât ursul. Şi a rămas Mladen mai departe în bârlog şi s-a jucat mai departe cu cei trei fraţi, care tot neastâmpărați rămăseseră, şi a ieşit la vânătoare cu ei. Dar ursuleţii i-au spus : — Frate Mladen, dac-o fi să părăseşti bârlogul nostru, să ştii că tata o să te-ntrebe ce dorinţă ai, că n-o să te lase să pleci fără un dar. Ascultă-ne pe noi, cere să-ţi dea limba mută. Ei n-o să vrea, o să te roage să primeşti altceva, dar tu să nu te îndupleci. A mai trecut un an. La capătul anului, din nou s-a rugat Mladen : — Lasă-mă, tată, să plec la oameni. — Smulge fagul. S-a dus Mladen la fagul cel gros şi, când l-a apucat în braţe, odată l-a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot. S-a bucurat ursul cel de treabă dacă a văzut ce voinic crescuse Mladen şi l-a învăţat să cureţe trunchiul de ramuri şi să-şi facă din el o măciucă. A săltat Mladen trunchiul pe umeri şi a vrut să-şi ia rămas bun. — Acuma pleci în lume, fiule Mladen, şi cine ştie dacă ne-om mai vedea vreodată, a grăit ursul cel de treabă. Eu vreau să-ţi dăruiesc ceva. Spune-ţi dorinţa şi, pe citapul pădurii, jur s-o împlinesc. — Vreau limba mută, a răspuns Mladen. A rămas încurcat ursul : — Asta nu-i de tine, fiule ! Cere-mi altceva. — Nu, eu numai limba mută o vreau. N-a mai avut ce face ursul, că doar făgăduise. — Scoate limba, fiule Mladen. A scos Mladen limba, şi la fel a făcut şi ursul de treabă. Ursul şi-a smuls apoi un fir de păr din blană şi l-a pus pe limba flăcăului, i-a smuls un fir din cap şi l-a pus pe limba lui. — Aşa, fiule Mladen. Acum ai căpătat limba mută. A mulţumit Mladen, şi-a luat rămas bun de la neamul urşilor şi, cu măciuca de fag pe umeri, a pornit-o spre capătul pădurii. Şi iată că pe dram a întâlnit doi iepuri. — Ei, spunea primul iepure, dacă voinicul ăsta ar şti ce-l aşteaptă, ar lua cu el o ghindă. — Adevărat, răspunse celălalt iepure, fără ghindă n-o să facă nimic. S-a mirat Mladen şi a cules o ghindă. Şi a înţeles că limba mută îi îngăduia să înţeleagă limbile tuturor vieţuitoarelor. Limba urşilor o ştia el, nu-i vorbă, dar limbile celelalte, de unde ? A ieşit Mladen, fiul ursului, din pădure. Şi cum a ieşit, cum a dat peste o ceată de boieri care fuseseră la vânătoare. Nimic nu vânaseră boierii, dar erau veseli pentru că băuseră două damigene pline-ochi. — Bună ziua, cinstiţi boieri. — Unde ţi-i drumul, voinice ? — Unde-am să găsesc mâncare şi-un butoi din cel mai mare. Au început boierii să râdă de cuvintele şi de măciuca lui Mladen. — Stai că ne vine acuşi un convoi cu mâncare, spuse unul dintre ei, şi-om venea ce poţi. Dacă te lauzi şi nu mănânci tot ce-ţi punem în faţă, să ştii că-ţi luăm măciuca. — Şi dacă nu mă laud? a întrebat Mladen. Atunci vă iau tot fierul. — Fierul ? Ia-l, băiete. Şi iar au râs boierii. Ce fier să le ia ? Bre, prost flăcău ! Abia au contenit din râs, că s-a arătat o căruţă, şi încă o căruţă, şi alta după ea, un convoi întreg de căruţe pline cu mâncare si băutură pentru boieri. — Să te vedem la treabă ! S-a dus Mladen la prima căruţă şi a mâncat doi viţei fripţi, după care a început să strige : — Asta-i tot ? S-a dus la a doua şi a mâncat cincizeci de gâşte. — Mai aveţi ceva, boieri dumneavoastră ? Într-a treia căruţă a găsit o sută de pui şi i-a înghiţit cât ai clipi. Au început boierii să-şi dea coate şi să se neliniştească : — Destul ! Să nu ţi se aplece... Nu ni-i de noi, de tine ni-e ! Ţi-ai găsit ! A mai înfulecat Mladen la repezeală nişte raţe, câţiva porci şi două sute de pâini. Apoi s-a pus şi a golit toate poloboacele cu rachiu. Şi încă-i mai era foame ! De sete nici nu mai vorbesc... Au rămas boierii cu buzele umflate, şi Mladen a cules toate bucăţile de fier aflătoare la armele şi carele lor. A strâns o grămadă cât toate zilele, şi drept la un fierar a nimerit. — Topeşte grămada, fierăriile, şi făureşte-mi o ghioagă, s-o prind de fagul ăsta ! Fierarul i-a spus să vină a doua zi, şi s-a pus pe treabă. Dar ce şi-a zis ? Păcat de tot mormanul de fier. Câte n-ar putea el să facă — pluguri, şi sape, şi belciuge, şi câte altele — să lucreze o lună întreagă şl să câștige bani buni. A făcut ghioaga numai din jumătatea grămezii. — Gata, fierarule ? a întrebat Mladen a doua zi. — Gata, voinice. A luat Mladen ghioaga şi a azvârlit-o pân’ la soare. Apoi s-a întins pe burtă şi-a aşteptat să primească ghioaga în spinare. S-a spart ghioaga, s-a făcut fărâme. A înţeles Mladen că fierarul îl furase. Dă necaz, a adunat sfărâmăturile ghioagei, a răscolit până a găsit şi fierul dosit, apoi a dat un bobârnac în ziduri şi a prăbuşit întreaga clădire. — Aşa să păţească toţi hoţii, a zis Mladen şi a plecat fluierând, în timp ce fierarul îşi smulgea părul din cap. Şi a nimerit voinicul la un alt fierar, care auzise de cele păţite de fierarul necinstit. Fără să crâcnească, a muncit, a suflat în foaie şi a izbit în nicovală ca mânat de o mie de draci, de-a scos până la urmă o ghioagă de toată frumuseţea. A încercat-o Mladen zvârlind-o până dincolo de soare şi, când a primit ghioaga în spinare, nu s-a mai spart, ci a săltat numai de câteva ori, de parc-ar fi căzut pe arcuri, şi nu pe spinare de om. — Aşa, fierarule ! A plecat Mladen mulţumit şi, cum a plecat, cum s-a întâlnit cu un popă. — Încotro, voinice ? — În lumea largă, bre. S-a uitat faţa bisericească : voinic flăcău. Şi-a făcut popa îndată socoteala că un argat ca ăsta îl scuteşte de cei cinci pe care îi are şi face mai multă treabă decât toţi la un loc. — Nu vii la mine, voinice? Cu ce-ai să te alegi umblând teleleu pe drumuri ? Pe când eu te hrănesc şi te îmbrac şi, pentru că sunt om de omenie, îţi dau şi cinci dinari pe an. Ia, ai să faci şi tu puţină treabă acolo, de ochii lumii: spargi lemnişoare, mături şi cureţi, iei aer ducând văcuţele la păscut, ari, semeni, seceri, treieri, ce să mai vorbim ? Faci şi tu câte ceva, să nu zică lumea că te învăţ leneş... A primit Mladen. S-a dus cu popa şi, cum se întunecase; s-a culcat în grajd. În zori sforăia sfinţia sa cum nu mai sforăise de mult. Visa că Mladen munceşte, munceşte... Numai văzîndu-l, obosise popa atât de tare, că nu-i mai venea să se scoale. Până la urmă, spre prânz, s-a sculat. A ieşit somnoros în curte. — Unde-i sluga cea nouă ? — Ce slugă ? a întrebat preoteasa. N-am văzut nici o slugă. Aleargă popa la grajd. Mladen dormea cu poftă, cu şi mai multă poftă decât dormise popa. Asta l-a necăjit pe popă cel mai tare. — Ce faci, netrebnicule ? Mladen a căscat un ochi. — Cum îndrăzneşti să dormi la ora asta ? a răcnit popa, cu mare mânie. A căscat Mladen şi ochiul al doilea. — Ce strigi, bre ? Ai spus că ai să mă hrăneşti şi ai să mă îmbraci. Păi de când tot aştept să vii să mă hrăneşti şi să mă îmbraci, am adormit de o sută de ori ! S-a lipsit popa de aşa argat, şi Mladen a pornit iar la drum, cu fagul pe umeri. Merge ce merge, numai ce vede pe câmp o fată frumoasă, care plângea. — De ce plângi, fată frumoasă ? — Cum să nu plâng, că acuşi vine Mustăciosul... — Şi ce-i dacă vine ? — Of, voinice, a gemut fata, tare de departe vii, dacă n-ai auzit că Mustăciosul pe toţi ai noştri-i canoneşte şi tuturor le ia bir. Pe mine m-a ales să-i caut în cap, şi n-o să mă ucidă decât când s-o plictisi de bine... Fugi, fugi degrabă, a mai strigat fata, mântuiește-ți zilişoarele şi mulţumeşte că ai scăpat la vreme. S-a mirat Mladen de vorbele fetei şi s-a aşezat lângă ea. Ce-o fi cu Mustăciosul ăsta ? — Dar vine ? Să n-aştept degeaba... N-a sfârșit de vorbit, că fata a ţipat o dată : — Uite-l! Fugi, că vine... De după un deal s-a văzut întâi o jumătate de mustaţă. Dar ce mustaţă ? Trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi duraseră păsările în jumătatea aceea de mustaţă şi încă mai rămăsese loc pentru altele. Mladen s-a pitit după un tufiş, şi de acolo a văzut răsărind şi cealaltă jumătate de mustaţă, cu alte trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi, de toata mâna. Iar Mustăciosul, care ducea atât de falnică podoabă, călca apăsat de se cutremura cerul şi groapă rămânea unde punea piciorul. Cum a venit, namila şi-a pus capul pe un muşuroi uriaş, lângă genunchii fetei, şi a adormit. Atunci Mladen s-a repezit şi l-a izbit cu ghioaga. — Vezi că mă înţeapă țânțarii, a bombănit Mustăciosul, iar fata s-a speriat că se trezeşte. A izbit Mladen cât a putut de tare, Mustăciosul a deschis ochii şi i-a văzut. — Tu erai țânțarul ? Când l-a văzut Mladen că se ridică de jos, n-a mai aşteptat şi a fugit ca din puşcă. Ce era să facă, dacă dihaniei nici ghioaga nu-i venea de hac? Mustăciosul, după el. A fugit Mladen până a ajuns la un râu mare de unde începea ţara unor uriaşi cu inimă bună. Un uriaş tocmai îşi săpa grădina, lângă mal. — Cum trec dincolo, frate-meu ? — Suie pe sapă. S-a suit Mladen pe sapă şi omul l-a zvârlit pe celălalt mal. Dar Mustăciosul numai un pas a făcut şi a trecut apa. Alerga Mladen, de ziceai că-i cerb. Şi a văzut acum un semănător din neamul uriaşilor. Din sacul atârnat de gât scotea cu mâna seminţele, mai zdrobea câteva între dinţi, dar pe cele mai multe le zvârlea în brazdă. — Vine Mustăciosul, a strigat Mladen. Unde să m-ascund ? — Intră în sac. A intrat Mladen în sac şi s-a pitit printre seminţe. Abia s-a pitit că Mustăciosul a răsărit lângă semănător. — Pe unde a trecut un om cu ghioaga pe umăr ? — Uite, încolo, a răspuns semănătorul, şi Mustăciosul a luat-o la goană. A scăpat Mladen de primejdie. Dar altă primejdie îl pândea. Semănătorul a pornit să semene şi, când şi-a vârât mâna în sac, l-a scos şi pe Mladen odată cu un pumn de seminţe. După obicei, a aruncat câteva seminţe în gură şi Mladen s-a nimerit tocmai printre seminţele cu pricina. În gura semănătorului era cam întuneric. S-a apucat Mladen să-şi caute adăpost între două măsele, şi de-acolo a văzut cum toate seminţele trec în goană prin gâtlejul semănătorului. Dacă apuca să-l înghită şi pe el, dus ar fi fost, că semănătorul era un înghiţitor straşnic. — Opreşte! Opreşte! striga Mladen, cât îl ţineau puterile. „Ia te uită, frate ! şi-a spus semănătorul. Abia am început semănatul şi să mă opresc ?“ I se părea că el singur se gândise să se oprească. Dar Mladen strigă din nou în gura mare : — Stai ! Stai ! Uimit, semănătorul se opri şi căzu pe gânduri : „M-am prostit de-a binelea. Cum să stau ? Păi ce, am ieşit în câmp să stau ?“ N-a fost chip să-l aducă Mladen să înţeleagă. Ce era de făcut ? Atunci şi-a amintit voinicul de sfatul iepurilor, cărora le înţelesese cuvintele mulţumită limbii mute. A scos ghinda din buzunar şi a vârât-o între alte două măsele ale semănătorului. Şi ghinda s-a dovedit harnică, şi o tulpiniţă a început să crească dintr-însa. Pe seară, un smoc de frunze ieşi printre buzele semănătorului. „Ce-o mai fi şi asta ?“ Supărat, semănătorul smulse frunzele, cu tulpiniţă cu tot, şi aşa scăpă din închisoare şi Mladen, care se agăţase de stejărelul crescut din ghindă. — Tu erai ? strigă semănătorul. Uitasem de tine, uita-te-ar relele să te uite ! I-a mulţumit Mladen şi a pornit-o repejor, că nu mai voia să întârzie în preajma uriaşului. A trecut nouă munţi, nouă văi şi nouăzeci şi opt de vâlcele, iar într-a nouăzeci şi noua a dat peste un cal. —Călătorule, nu ştii când o să vină pe aici Mladen, fiul ursului ? l-a întrebat calul. -— Eu sunt Mladen. Dar ce-i ? s-a mirat flăcăul. Calul s-a bucurat şi a răspuns : — De o sută de ani te aştept, voinice. Eu, aşa cum mă vezi, am fost un om rău. Am avut un pobratin[3] şi intr-un rând, certându-ne, l-am ucis. Pe loc am fost schimbat în cal, şi cal mi-e dat să rămân până ce Mladen, fiul ursului, îşi va face curele din pielea mea. Acum, că ai venit, croieşte rogu-te din pielea mea câte curele vrei şi izbăveşte-mă ! S-a mirat Mladen din nou şi a răspuns : —Cum să fac curele ? înseamnă să te ucid... — Ucide-mă, ucide-mă, l-a rugat calul. De ce pregeţi să faci o faptă bună ? — Ia lasă-mă în pace! a strigat Mladen şi a vrut să-şi vadă de drum. Dar calul a început să plângă şi, văzând că nu-l înduplecă să-i facă voia, l-a rugat să-l ia măcar cu el. Mladen s-a învoit. A încălecat şi-a pornit mai departe. Şi numai puţin a mers, că, ridicând ochii, a văzut, în nori, un castel. Era un castel minunat, cu ziduri tari şi drepte, dar nici o scară nu ducea de la pământ la Castelul-din-Nori. A simţit Mladen o dorinţă nestăvilită de a intra în Castelul-din-Nori. — Ei, Mladen voinice, a grăit calul, vezi că uneori şi răul e spre bine ? Fă curele din pielea mea, leagă-le cap la cap, prinde curelele de coada unei săgeţi şi zvârle săgeata în castel. Cățărându-te pe curele, ai să ajungi unde te cere inima, şi eu am să fiu izbăvit... A şovăit Mladen să asculte sfatul calului, dar acesta îl ruga atât de fierbinte, şi dorul lui creştea atât de nestăvilit, încât, până la urmă, s-a învoit. A tăiat două crăci de şi-a cioplit un arc şi o săgeată ; apoi a făcut curele din pielea calului, le-a legat unele de altele, le-a prins de săgeată şi a trimis săgeata drept în zid, lângă o fereastră. Dar, când să se caţere pe frânghia de curele, un tânăr s-a apropiat de el. — Cine eşti ? — Mă numesc Lubomir şi am fost calul din pielea căruia ai tăiat curelele, i-a vorbit bucuros tânărul. Acum sunt iarăşi om şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te slujesc cu credinţă. S-au suit pe frânghia de curele şi-au intrat în Castelul-din-Nori. Dar cine să povestească minunile pe care le-au văzut acolo ? Erau paturi aurite şi covoare groase, în care piciorul se afunda, încăperi înalte, cu tipsii şi vase de preţ, şi o sală mare, mare, în care masa era pusă şi, pe masă, înşirate tot soiul de mâncări şi băuturi. Dacă au văzut că nu dau peste nimeni în tot castelul, s-au pus Mladen şi Lubomir la masă şi au început lupta cu bunătăţile din faţa lor. Goleau tăvile de aur şi sticlele de cristal, de-ai fi zis că nu mai mâncaseră de când sunt! Dar zgomotul cuţitelor lovite de tăvi şi clinchetul paharelor au deşteptat un glas în liniştea castelului. — Om bun, fie-ţi milă şi dă-mi un pahar cu apă ! S-a uitat Mladen la Lubomir, s-a uitat Lubomir la Mladen. Cine vorbise ? S-au sculat amândoi şi au găsit în încăperea vecină un butoi mare cu trei doage de fier. — Om bun, toarnă peste butoi un pahar cu apă ! Mă usuc de sete... A turnat Mladen un pahar şi, cum l-a turnat, cum a sărit prima doagă de fier. — Mai toarnă un pahar, om bun ! Tare mi-e sete... A turnat Mladen al doilea pahar şi a sărit şi a doua doagă. — Încă un pahar, om bun. Straşnică sete... A sărit şi doaga a treia, butoiul a plesnit, iar din butoiul cel mare a țâșnit, în mijlocul unui nor de fum, un balaur cumplit. — Nu vă speriaţi, oamenilor, a strigat cu glas tunător balaurul. Şi în lumea noastră, a balaurilor, sunt balauri buni şi răi, măcar că voi nu-i prea deosebiţi şi v-a căşunat că trebuie să ne tăiaţi neapărat capetele, cum daţi cu ochii de noi. — Şi tu... eşti un balaur cumsecade ? a întrebat Lubomir. — Cumsecade, cumsecade, a răcnit balaurul. Dacă vă întâlnea frate-meu, Mustăciosul, pe loc vă înghiţea pe amândoi. Dar eu sunt bun, am inima milostivă şi de dragul vostru mă mulţumesc acum cu unul singur şi vă las plăcerea de a hotărî chiar voi pe care să-l înghit astăzi şi pe care mâine. — Asta ţi-i inima bună ? a strigat mânios Mladen. Şi unde nu l-a pocnit odată cu ghioaga, de i-a şi fărâmat unul din capete (că, uitai să vă spun, balaurul cel milostiv avea trei căpățâni). A început în Castelul-din-Nori o luptă cumplită. Balaurul se zvârcolea, spărgea cu coada paturile aurite şi vasele de preţ, dar Mladen şi Lubomir nu-i dădeau răgaz să răsufle. Din încăpere-n încăpere-l urmăreau. Răcnea balaurul şi blestema cu cele două guri care-i rămăseseră, că, închis de ani de zile în butoiul cel mare, îi scăzuseră puterile şi-şi dădea seama că le cam încurcase... Dacă i-a sfărâmat Mladen şi capul al doilea, a început balaurul să strige : — Iertaţi-mă, fraţilor, fie-vă milă de un biet balaur cu un singur cap. Iertaţi-mă şi am să mă călugăresc, petrecându-mi zilele în post şi rugăciune... — Ba nu, i-a răspuns Mladen, n-o să te iertăm, ca să nu mai poţi înşela în vecii vecilor ! Şi cum a zis, cum i-a zdrobit şi ultima căpățână. S-au opintit, voinicii de-au zvârlit trupul balaurului de la una dintre ferestrele Castelului-din-Nori. A căzut timp de o zi întreagă şi, când a ajuns pe pământ, praf s-a făcut. Numai oasele mai mari i s-au păstrat, şi ele se mai văd şi azi acolo, ca o grămadă de stânci acoperite cu muşchi. — Acum ce facem ? a întrebat Lubomir. — N-ai auzit că spurcăciunea asta era fratele Mustăciosului ? i-a răspuns Mladen. Multe blestemăţii mai fac şi balaurii ăştia... N-am să mă las până nu-l răpun şi pe Mustăcios. Au mai rămas trei zile şi trei nopţi în Castelul-din-Nori, să prindă puteri iar a patra zi au coborât pe pământ şi au ascuns bine frânghia din curele, ca s-o poată găsi dacă or mai voi să pătrundă în castel. Apoi s-au dus şi s-au tot dus, până au ajuns la câmpul pe care plângea fata pe care Mustăciosul o punea să-i caute în cap. Mai plângea şi acum. De atâtea lacrimi, crescuse acolo un râu care-şi avea izvorul în ochii fetei, şi râul avea apa sărată ca apa mării.  — Nu mai plânge, fată frumoasă, spuse Mladen. Mai bine ajută-mă să-l răpunem pe Mustăcios. Fata îşi ridică privirile şi-l recunoscu : —Iar ai venit pe la noi, voinice ? Ai văzut că te-a biruit afurisitul! — E tare al dracului, rosti înciudat Mladen, dar omul trebuie să fie mai isteţ decât o spurcăciune de balaur. Dacă nu-l putem doborî cu puterea, să-l doborâm cu viclenia. Mă ajuţi ? — Voinice, voinice, oftă fata, mare bine ţi-ai face cu lumea întreagă dacă l-ai birui. Am să te ajut cât oi fi în stare. S-a bucurat Mladen, şi deodată parcă i-a fost dragă fata. — Întreabă-l unde-şi ţine puterea. Dacă-mi spui asta, ştiu eu ce-mi rămâne de făcut... S-a învoit fata, şi voinicii s-au ascuns în scorbura unei sălcii bătrâne. Abia s-au ascuns, că pământul a început să tremure şi de după el s-a ivit o jumătate de mustaţă, apoi cealaltă jumătate, şi după ea şi Mustăciosul, care adulmeca văzduhul şi răcnea cât îl ţinea gura : — Simt miros de om străin ! Unde-i, să-l pun pe-o măsea ? — Ce miros, Mustăciosule ? i-a răspuns fata. Cale de nouă poşte n-a mai rămas picior de om pe aici, că pe toţi i-ai înghiţit. Ţi se năzare... S-a frământat dihania o vreme, în cele din urmă s-a potolit şi şi-a lăsat capul pe muşuroiul uriaş, lângă genunchii fetei. Când l-a văzut ea toropit, a prins a grăi : — Vai, Mustăciosule, de atâta amar de vreme te caut în cap şi până azi nici o vorbă bună n-am auzit de Ia tine... — Ce vorbă ? a mârâit zmeul. Ce s-auzi ? — Ia, să-mi arăţi şi mie puţină încredere, să-mi spui, de pildă, cum de eşti atât de puternic... — Ce ? a răcnit zmeul. Cum de sunt puternic ? şi unde-a început să râdă în hohote, de săltau norii pe cer ca nişte perne azvârlite de colo-colo. L-a lăsat fata să râdă în voie şi, când s-a liniştit, a prins a-i vorbi din nou : — Ce bine că poţi râde cu atâta poftă ! cum să nu râzi, dacă te ştii atât de tare... Ce-am mai râde noi amândoi, dacă aş pricepe şi eu de unde ţi se trage puterea ! Ne-am bate joc de toţi prostănacii care-ar râvni să-ţi vină de hac... Mustăciosul mai râse o dată, stârnind un vânt aprig de era să doboare salcia în scorbura căreia se pitiseră Mladen şi Lubomir. — Ei, află că puterea mea e bine ascunsă, strigă el. Am un castel în nori, unde nimeni nu poate sui. Acolo, în castel, e un butoi mare cu trei doage de fier, şi-n butoi îmi stă puterea, sub chipul unui frate al meu, balaur. L-am închis, că poftea să mă doboare... Cine l-o ucide, mă are în mâna lui. Dar asta, fetico, n-o să se întâmple, n-ai grijă ! I-a mulţumit fata pentru încredere, şi Mustăciosul a adormit. Atunci a ieşit Mladen din scorbură şi s-a apropiat. — Am auzit ce ţi-a spus. Minte, şopti el. Balaurul din butoi e mort, şi pe el îl văd puternic ca mai-nainte. — Acu’ nu-l mai pot întreba, răspunse tot în şoaptă fata. Am să-l mai iscodesc mâine... A intrat din nou în scorbură Mladen. Mustăciosul a dormit cât a dormit, apoi a plecat la treburile lui şi nu s-a întors decât a doua zi. — M-ai minţit, i-a spus fata când namila şi-a lăsat capul pe muşuroi. Balaurul din butoi e mort, şi tu eşti la fel de tare ca mai-nainte. Mustăciosul nu ştia că frate-său fusese ucis. Anume îi spusese fetei că puterea lui e ascunsă în butoi, pentru că era prevăzător şi nădăjduia că balaurul l-ar înghiţi pe cel care ar fi fost în stare să ajungă în Castelul-din-Nori. Auzind însă vorbele fetei, sări în picioare, atât de tulburat, încât uită şi s-o întrebe de unde aflase că fratele lui murise. Se repezi până la castel şi văzu că totul era adevărat. Acum, de balaur nu-i părea lui rău, că doar singur îl pusese la-nchisoare după o ceartă, dar se întreba cum şi cine izbutise să urce până la castel. Era mânios foc. Numai că, întorcându-se la fata de pe câmp, atât de bine se pricepu ea să-l liniştească, să-i abată gândurile şi să-l încânte, încât Mustăciosul îi spuse : — Ei bine, puterea mea — dacă vrei să ştii — e ascunsă într-o fântână. Fântâna se află în mijlocul pământului, de aia i se şi spune Fântâna Buricul-Pământului. De unde să ştie fata că Mustăciosul anume îi răspunse aşa, pentru că în fântâna aceea locuia fratele lui mezin, şi pentru că nădăjduia că balaurul se va pricepe să ia viaţa oricui ar coborî în fântână ? Dar Mladen şi cu Lubomir nu ştiau nici ei ce-i aşteaptă. Au pornit la drum de îndată şi, după cale lungă, au găsit Fântâna Buricul-Pământului, ascunsă într-o pădurice de brazi. — Eu am să cobor întâi, a spus Lubomir. — Să tragem la sorţi, a răspuns Mladen. Sorţii l-au arătat pe Lubomir. Flăcăul şi-a vârât picioarele în găleată şi a coborât încetişor încetişor până-n fund. Acolo, drept în gura balaurului a nimerit. Afară, Mladen aştepta să-i dea tovarăşul semn. A aşteptat, a aşteptat, degeaba. — Să ştii că Lubomir a păţit ceva ! Dacă a văzut că tovarăşul nu se mai arată, şi-a făcut o făclie dintr-un brad şi a coborât şi el. Făclia lumina pereţii de piatră ai fântânii şi, la strălucirea ei, se vedeau șopârlele țâșnind speriate şi mistuindu-se printre pietrele jilave. Era adâncă fântâna, răspundea tocmai pe celălalt tărâm, de sub pământ. Mirat, Mladen a înălţat făclia şi a privit în jos. Când colo, balaurul stătea cu botul căscat, bucuros de noua pradă. — Tu l-ai înghiţit pe Lubomir ? — Şi ce ? a rânjit dihania. Acum te înghit pe tine... A început Mladen lupta cu balaurul, acolo, pe tărâmul de sub pământ. Întâi a zvârlit făclia în singurul lui ochi şi l-a orbit. Apoi, fără să-i lase timp să se dezmeticească, l-a pălit în creştet. A pierit balaurul, şi Mladen i-a spintecat burta din care Lubomir a țâșnit, viu şi nevătămat. În clipa aceea s-a auzit un tunet năpraznic, iar voinicii s-au trezit afară, în păduricea de brazi. De fântână, nici urmă. Pierise de parcă n-ar fi fost. S-au întors ei atunci la fata de pe câmp şi i-au povestit totul, apoi s-au ascuns în scorbură, așteptându-l pe Mustăcios. Şi dihania a venit şi şi-a lăsat capul pe muşuroi, dar era tot atât de în putere ca mai-nainte. — N-ai încredere în mine, a prins să se tânguie fata. M-ai minţit şi de astă dată... Atâta l-a dondănit ea, cum că ar vrea să-i dovedească dragostea pe care i-o poartă, atâta l-a ciocănit, că n-a mai răbdat Mustăciosul şi şi-a deschis inima : — Puterea mea hapsână stă în păsările oploşite în straşnicele mele mustăţi. Aşa-i că n-ai crede ?... Dar dacă m-ar părăsi păsările, n-aş mai fi bun de nimic. Atâta i-a trebuit lui Mladen. Cum a auzit, cum a început să strige în limba păsărească, pe care o ştia mulţumită limbii mute : — Păsări surioare, veniţi la mine şi lăsaţi-l pe Mustăcios! Am să vă găsesc loc bun pentru cuiburi şi am să vă dau o sută de saci cu mei. Mustăciosul e un tâlhar, ajutaţi-mă să mântui lumea de fărădelegile lui. Paserile l-au ascultat, pentru că Mustăciosul nu fusese niciodată în stare să le vorbească pe limba lor şi, sfrr! ca un nor s-au desprins de sub nasul lui şi s-au lăsat pe crengile sălciei. Iar straşnicele mustăţi ale Mustăciosului odată s-au pleoştit, şi dihania a sărit în picioare, speriată. — Valeu, ce s-a-ntâmplat ? Mladen ieşise din scorbură şi alerga spre el. Şi atunci s-a petrecut un fapt de mirare : Mustăciosul, namila nesăţioasă care chinuise oamenii ucigându-i şi zdrobindu-le casele, care înspăimântase şi jefuise o ţară, Mustăciosul se sperie şi o luă la fugă, ţipând ca din gură de şarpe : — Ajutor ! Săriţi i Ajutor ! De bună seamă, nimeni nu răspunse la chemarea nelegiuitului şi, apucând o piatră, Mladen o zvârli în urma Mustăciosului. Piatra îl lovi în spinare şi-i ieşi prin piept lăsând în urmă o gaură — atât de tare slăbise zmeul. Aşa a murit Mustăciosul. Şi, cum a murit, cum s-au          ivit ca din pământ, în jurul lui, oamenii pe care-i ucisese. Cântau, se bucurau şi-i mulţumeau lui Mladen, fiul ursului, că-i întorsese la viaţă. Mladen s-a însurat cu fata de pe câmp şi, însoţiţi de credinciosul Lubomir, s-au mutat cu toţii în Castelul-din-Nori. Dar, cum nu voia să trăiască despărţit de oameni, a zidit Mladen o scară de piatră de la pământ şi până la poarta castelului, iar cum neîncetat se găseau oameni care voiau să-l vadă, era pe scara aceea un du-te-vino, ceva de speriat. Odată cu oamenii am urcat şi eu, am privit şi-am ascultat. Dacă scara de piatră nu mai e azi la locul ei, or fi tocit-o tălpile atâtor oaspeţi câți au suit la Mladen, că aşa-i cu scările astea: de lemn sau de piatră, te lasă când ţi-e lumea mai dragă !   [1] Citap – cod (în limba sârbă).   [2] Mladen – tânăr (în limba sârbă).   [3] Pobratin – frate de cruce (în limba sârbă).     Puteti descarca basmul de la atasamente              

                                              Hans și cele patru castele de Vladimir Colin   A fost odată o femeie săracă, o femeie căreia îi murise bărbatul în război. Trăia, biata, într-un bordei la marginea pădurii şi singura ei avere era o capră, albă, pe care i-o cumpărase bărbatul înainte de a fi trimis să moară în bătălie. Fără capra albă greu s-ar fi descurcat şi poate că nici n-ar fi avut cum să-şi crească băiatul, pentru că — uitai să vă spun — avea un băiat. Şi când s-a mai înălţat oleacă, a dus băiatul capra la păscut. De dimineaţa pleca de acasă şi se întorcea tocmai pe seară. Mama mulgea capra — şi uite-aşa, cu laptele ei, îşi duceau amândoi zilele, trăind în cumpătare şi voie bună, până ce Hans s-a ridicat flăcău voinic. Îi creştea bătrânei inima de bucurie când îşi privea feciorul, că nu era de jur împrejur nici unul care să-i poată sta alături, iar Hans o iubea cum nu se mai poate şi se străduia să-i facă viaţa mai bună şi mai uşoară. Dar, pe neaşteptate, traiul le-a fost tulburat de-o întâmplare cumplită. într-o seară, întorcându-se acasă, Hans nu-şi mai găsi mama în bordei. Pământul din jur era răscolit de parcă-l arsese cineva şi din loc în loc se vedeau urme de paşi mari, cum nici o făptură pământească n-ar fi putut lăsa. „Zmeul", îşi spuse Hans. Dar nu se înspăimântă. Coborî până-n sat şi dădu capra în păstrare unui om de treabă, vestindu-i că pleacă la drum lung. — Şi unde te duci, Hans ? întrebă omul. — Mă duc să caut zmeul care mi-a furat mama. — Vai de tinereţele tale, Hans! strigă celălalt, bătându-și palmele a mirare. Mama ta era bătrână, şi-aşa n-ar mai fi dus-o cine ştie cât... Dar nu te gândești că ai să pieri şi tu şi că nu ţi-ai trăit încă viaţa ? — Fii bun şi vezi de capră, răspunse Hans, că atâta avere avem şi noi. Cât despre cele ce ai spus, mă mir că nu ţi-e ruşine ! A tăcut atunci omul şi Hans a pornit la drum. De mers, a mers cale lungă, dar atunci cum să dea de zmeu ? Nu era nimeni în stare să-i arate drumul până la bârlogul zmeului şi numai dacă îi întreba, fugeau oamenii înspăimântaţi, care încotro. Ce era să facă Hans ? A umblat şi el tot înainte. Într-un rând, mergând printr-o pădure, îl prinse seara. Tocmai când să-şi caute culcuş sub coroana unui copac mai răsărit, văzu că în depărtare se aprinde o luminiţă. A mers după luminiţa pe care o văzuse şi, după o vreme, a ajuns la o colibă. Uşa colibei era deschisă şi, înăuntru, un bătrân sta la masă în faţa unei oale cu supă de găină. — Bună seara, bunicule, spuse Hans din prag. Bună seara. Dar tu cine eşti ? Abia atunci băgă de seamă flăcăul că bătrânul era orb. — Eu sunt Hans, bunicule, şi am plecat să-l caut pe zmeul care mi-a furat mama. Îmi îngădui să înnoptez la tine ? Dacă i-a auzit cuvintele, a sărit bătrânul de la masă, l-a apucat de mână şi l-a poftit cu mare grabă înăuntru. — Ei, Hans, dragă Hans, de când te aştept eu să vii ! Şezi şi mănâncă... Au stat ei şi au mâncat cum se cuvine, iar, după ce au sfârșit masa, bătrânul s-a îndreptat spre un perete al colibei, de care spânzura o spadă. — Uite, Hans. a grăit el, cu spada asta ai să-l dobori pe zmeu. A încercat Hans să ridice spada, dar nici s-o clintească n-a fost în stare. Ruşinat, a mai încercat o dată cu amândouă mâinile, dar spada era grea cât un munte şi-n van se strădui flăcăul s-o urnească. — Ei, n-ai izbutit ? zâmbi atunci bătrânul. Măcar că nu văd, mi-am închipuit că aşa o să fie. Trage tu o înghiţitură din băutura asta, care-i laptele voinicilor... I-a dat bătrânul sticluţa, şi Hans a sorbit o dată. Dacă a încercat să ridice spada, a izbutit s-o clintească... — De ce te grăbeşti ? a zâmbit iarăşi bătrânul. Mai bea o înghiţitură. Acum dovedi Hans să ia spada, dar mâna-i căzu îndată, învinsă de atâta greutate. Bătrânul auzi zgomotul spadei izbită de duşumea şi, fără să se mire, grăi din nou : — Mai bea o înghiţitură. Abia o băuse, că flăcăul ridică spada de parcă ar fi ridicat o pană. — Aşa, spuse bătrânul. Acum te poţi încumeta pe urmele zmeului. — Dar încotro s-o iau? întrebă Hans. Nimeni nu ştie unde se ascunde blestematul. Bătrânul zâmbi din nou şi zise : — Eu ştiu unde se ascunde zmeul şi am să te ajut să-i dai de urmă, dar în schimbul a tot ce fac pentru tine ajută-mă, rogu-te, şi tu. Mama zmeului e o zgripţuroaică rea şi urâcioasă, care ştie multe. Întreab-o cum să-mi recapăt vederea ! Îi făgădui Hans s-o întrebe pe mama zmeului de leacul cerut, şi orbul îi spuse atunci că în pădure se află o poiană, în mijlocul căreia se ridică un copac gros cât un turn şi înalt de nu i se vede creştetul. În copacul acela să se suie Hans, dacă vrea să dea de urma zmeului. Hans n-aşteptă să i se spună de două ori. Mulţumind pentru spadă şi pentru învăţătură, o porni degrabă şi, după ce merse cât merse, ajunse în poiana despre care-i vorbise bătrânul. Copacul cel straşnic era atât de mândru, încât flăcăul rămase uimit. Vârful nu i se vedea, dar sus de tot, printre stelele de pe cer, parcă-parcă licărea ceva. Hans nu stătu mult pe gânduri. Îşi scoase încălţările trecând şireturile pe după gât, îşi legă spada la şold şi prinse să urce. S-a căţărat o zi, două, trei, şapte zile s-a tot căţărat, fără să obosească. Într-a şaptea zi, uimit, a văzut că se află pe o câmpie cu iarbă de aramă. Lângă el se înălţa un castel de aramă, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aramă şi frunze de aramă, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aramă topită. Numai ce apucă Hans să vadă minunile de aramă că un zgomot năpraznic se auzi şi din castelul de aramă năvăli un zmeu cu şase capete. — Stai, puiule de om ! strigă zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse Hans şi, fără să-i lase vreme să răsufle, îi zbură toate şase capetele dintr-o lovitură. Trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, detunând, plesni. Scăpat de zmeu, intră Hans în castel şi, fără să se oprească la comorile pe care le vedea, trecu din încăpere în încăpere. Căută prin castel, căută din pod până-n pivniţă şi din pivniţă până-n pod, dar nu-şi găsi mama. Atunci ieşi afară şi, iată, trunchiul copacului pe care se căţărase se înălţa încă şi mai sus, iar vârful tot nu i se zărea. „Să vedem ce-o fi mai încolo”, îşi spuse Hans. Şi din nou începu să suie. Sui o zi, două, trei, şapte zile tot sui, fără să obosească, iar într-a şaptea zi ajunse pe o câmpie cu iarbă de argint. Lângă el se înălţa un castel de argint, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de argint şi frunze de argint, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de argint topit. Numai ce izbuti să privească toate minunile acelea, că un tunet înfricoşător se auzi şi din castelul de argint năvăli un zmeu cu nouă capete: — Stai, puiule de om ! răcni zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse din nou Hans şi, nici una, nici două, îi reteză toate nouă capetele dintr-o lovitură. Atunci trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, nemaiavând cum să se umfle mai mult, plesni. Cercetă Hans şi răscoli toate încăperile din castelul zmeului, dar şi aici îi fu truda în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-şi găseşte mama, ieşi din castel şi băgă de seamă că trunchiul copacului năstruşnic încă mai suie. „Să vedem ce-o fi mai departe”, îşi spuse atunci şi, liniştit, urcă din nou. Urcă o zi, două, trei, urcă fără să obosească şapte zile încheiate şi, într-a şaptea zi, se pomeni pe o câmpie cu iarbă de aur. Lângă el se înălţa un castel de aur, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aur şi frunze de aur, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aur topit. Numai ce căsca ochii la câte minuni se aflau acolo, că o bubuitură înspăimântătoare se auzi şi din castelul de aur năvăli un zmeu cu douăsprezece capete. — Stai, puiule de om ! urlă zmeul. Dac-ai ajuns pân-aici, trebuie să te măsori cu mine ! — Bine, răspunse iarăşi Hans şi, ridicând spada, îi tăie zmeului unsprezece capete. Dar pe al doisprezecelea nu i-l putu reteza şi, cât ai clipi, celelalte unsprezece capete crescură la loc. — Ha, ha ! râse zmeul scuipând foc şi fum prin toate cele douăsprezece guri ale lui. Pân-aici ţi-a fost ! Dar Hans nu se-nfricoşă. Cu spada ridicată, se repezi, izbi, şi unsprezece capete ale zmeului se rostogoliră din nou pe iarba de aur. Al doisprezecelea însă rămase şi de astă dată pe grumaz, aşa că toate celelalte crescură iar la loc. Zmeul se zvârcolea, se înălţa şi se zvârlea asupra flăcăului, dar nu izbutea să-l apuce. Oricum se răsucea, spada lui Hans îi reteza întotdeauna unsprezece capete, care îndată creşteau din nou pe grumaji. Se zguduia copacul de parcă o armată de tăietori de lemne l-ar fi izbit cu securile, vuia văzduhul ca-n miez de vijelie. Iar lupta cumplită şi istovitoare ţinu toată noaptea. Dar, când soarele se ivi pe cer, puterile zmeului începură să scadă. Hans se opinti şi, în sfârșit, îi tăie toate cele douăsprezece căpățâni. Leşul se umflă ca şi cele ala fraţilor săi, se umflă şi, până la urmă, plesni cu o larmă de-ai fi zis că se prăbuşeşte pământul. Dacă se văzu scăpat şi de-al treilea zmeu, rămase Hans o clipă să răsufle. Apoi alergă în palatul de aur, care era mai mândru decât toate, şi căută prin fiece încăpere, prin fiece cotlon, fără să-şi poată găsi mama. Când ieşi afară, ce să vadă ? Trunchiul copacului tot mai suia spre cer. „Acum, dac-am ajuns până aici, îşi spuse el, hai şi mai departe !˝ Sui din nou, cale tot de şapte zile, şi iată că ajunse în vârful copacului. Acolo se întindea o câmpie plină de flori cioplite numai şi numai din nestemate. La o aruncătură de băţ, castelul era tăiat într-un singur diamant uriaş, pădurea era de smarald, iar apele râului care curgeau pe dinaintea castelului rostogoleau un nesfârșit şuvoi de pietre scumpe. În locul unui zmeu însă, o vrăjitoare bătrână țâșni de astă dată pe poarta castelului. — Vino, puiule de om, vino, strigă vrăjitoarea, intrând în castel. Hans păşi după ea, cu mâna pe spadă. Şi vrăjitoarea îl duse întâi şi întâi într-o încăpere în care zăcea leşul zmeului cu şase capete. — Acesta era fiul meu cel mic, spuse vrăjitoarea. Într-a doua încăpere zăcea zmeul cu nouă capete. — Aici e fiul meu mijlociu, spuse vrăjitoarea. În cea de a treia încăpere zăcea zmeul cu douăsprezece capete. — Iată-l şi pe fiul meu cel mare, mai spuse vrăjitoarea. Apoi deschise încă o uşă şi, întorcându-se către Hans, strigă : Iar aici ai să zaci tu, blestematule ! Vorbind aşa, se aruncă asupra flăcăului şi încercă să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi şi ascuţite, ca nişte cuţite. Dar Hans o împinse şi, cât ai clipi, spada îi fulgeră în pumn. — Am glumit, strigă atunci vrăjitoarea care începu să tremure, am glumit, puiule de om! Lasă spada, şi-ţi arăt beciul în care am închis-o pe maică-ta... — Nu-i nevoie să mi-l arăţi, spuse Hans mânios. Îl găsesc şi singur. Spune mai bine cum se poate vindeca orbul care locuieşte în coliba din pădure... — Îţi spun, cum să nu, strigă vrăjitoarea înspăimântată de spada necruţătoare. La rădăcina copacului pe care te-ai urcat ca să ajungi până la mine se află o piatră mare şi, sub piatră, un pumn de humă roşie. Să-şi dea cu humă pe la ochi şi o să vadă mai bine ca înainte. Abia isprăvise de vorbit, că Hans făcu o mişcare şi, hârșt ! îi zbură capul de pe umeri. Şi cum era el să lase în viaţă o vrăjitoare atât de rea, în stare să zămislească zmei nelegiuiţi ? Dac-a sfârșit şi cu bătrâna zgripţuroaică, a coborât Hans în beci. Acolo şi-a găsit mama, în lanţuri. Cu spada i-a sfărâmat cătuşele, şi pe braţe a scos-o la lumină. — Hans, dragul meu, a şoptit bătrâna. Lângă beciul din care m-ai scos e încă unul, în care se ofileşte cea mai frumoasă fată de pe pământ... Şi-a aşezat Hans mama într-unul din paturile castelului de diamant şi a alergat din nou în beci, de unde s-a întors cu o fată atât de frumoasă, încât soarele i s-a părut în urmă pătat şi lipsit de strălucire. — Cine eşti ? a întrebat flăcăul, cu inima înfiorată. — Sunt Ilse, fata ciobanului, răspunse ea. Apoi tăcu. Hans tăcea şi el. Tinerii se priviră lung şi se îndrăgiră. Când intrară în castelul de diamant, mama se mai odihnea în pat, şi de la ea află Hans că vrăjitoarea bătrână cunoscuse, mulţumită vrăjilor ei, că Ilse e cea mai frumoasă fată de pe pământ. — Atunci a răpit-o, cu gândul s-o dea de nevastă zmeului cel mare. Dar ceilalţi fraţi au dorit-o şi ei, aşa că au început cu toţii să se certe ca nişte bezmetici. Până să se hotărască, vrăjitoarea a pus-o în lanţuri, să fie siguri că fata nu le scapă... Ei, bine că s-a sfârșit! Acum, zâmbi mama, eu cred că Ilse va fi o noră bună... — Şi eu cred, strigă cu încredinţare Hans. — Dar tu, copila mea ? întrebă mama. — Şi... şi eu cred la fel, şopti Ilse. Mult se bucurară toţi trei, şi acolo, în castelul de diamant, nu se mai săturară vorbind. Dar Hans îşi aminti de bătrânul orb care-l aştepta, aşa că spuse : — Ar trebui să ne întoarcem pe pământ. Am să vă leg pe amândouă în spinare, şi aşa o să coborâm... — Nu, zâmbi mama, nu-i nevoie să te istoveşti. De când tot stau aici am învăţat şi eu câte ceva... Ridicându-se din pat, îi duse pe Hans şi Ilse în grajdul castelului, unde le arătă un cal. Dar ce cal ! Era alb tot, strălucitor ca un diamant şi avea opt picioare. — Iacă cine ne-o duce acasă... Încălecară tustrei, şi Hans porunci : — Pe pământ! Calul necheză şi începu să sară de pe câmpul de diamant pe cel de aur, de pe cel de aur pe cel de argint, de pe cel de argint pe cel de aramă şi de pe cel de aramă în poiana din pădure. Curând ajunseră cu toţii în coliba bătrânului. — Bunicule ! strigă Hans. — Hans ! Te-ai întors ? Mare i-a fost bucuria când Hans îi povesti tot ce i se întâmplase şi cum se întorcea cu mama pe care o căutase, ba şi cu o mireasă. — Ce păcat că nu vă pot vedea ! oftă bătrânul. — Ai să vezi, îi spuse Hans împărtăşindu-i taina aflată de la vrăjitoare. — Dacă-i aşa, se bucură bătrânul, întoarce-te, dragă Hans, la castelele zmeilor şi adă de acolo scuturile de aramă, de argint, de aur şi de nestemate. Numai după aceea vom putea săpa la rădăcina copacului... Încălecă Hans pe calul cu opt picioare şi, cât ai bate din palme, se află în castelul de aramă. Văzu în încăperea cea mare scutul de aramă agăţat de un perete şi-l luă, după cum luă din celelalte castele şi scuturile de argint, de aur şi de diamant. Şi se întoarse cu ele pe pământ. Atunci bătrânul spuse : — Scutură cele patru scuturi ! Hans le scutură, şi pe dată se iviră lângă el o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi       o sută de oameni de         diamant. Cu toţii se închinară şi strigară : — Porunceşte, stăpâne ! Hans rămase fără grai, dar bătrânul vorbi liniştit : — Spune-le să croiască în pădure patru poiene şi în fiecare să mute câte un castel. Hans îi dădu ascultare, oamenii pieiră cum se arătaseră şi, peste o clipă, un om de aramă, unul de argint, unul de aur şi unul de diamant se iviră rostind intr-un glas : — Îndeplinit ! — Puteţi pleca, răspunse bătrânul. Tare se bucură Hans, înţelegând   puterea celor patru scuturi.         Apucându-l pe cel de aramă, îl scutură, şi cei o sută de oameni de aramă se iviră strigând : — Porunceşte, stăpâne ! — Săpaţi la rădăcina copacului cel mare, până daţi de un bolovan, porunci el. Sub bolovan o să găsiţi un pumn de humă roşie. Luaţi-l şi aduceţi-l pe dată. Trecu cât ai avea timp să te ştergi pe faţă, şi un om de aramă veni cu pumnul de humă. — Poţi pleca, spuse Hans, după care luă huma roşie şi-l unse pe bătrân la ochi. Bătrânul ridică pleoapele şi, strîngîndu-l pe Hans în braţe, strigă : — Văd ! Mai bine decât la douăzeci de ani... — Atunci putem face şi nunta, spuse mama lui Hans. Şi într-adevăr, în castelul de diamant, cel mai frumos dintre toate, făcură nuntă mare, la care poftiră toţi oamenii din satele învecinate, fără să-l uite nici pe omul de treabă care le îngrijise capra în tot acest răstimp. Omul veni cu capra şi se-ntoarse cu atâtea pietre scumpe, culese din râul ce curgea prin faţa castelului, încât avu cu ce trăi în voie şi el, şi copiii lui, şi copiii copiilor lui. Dealtminteri, fiecare nuntaş primi în dar o crenguţă de aramă şi de argint, una de aur şi trei nestemate, astfel că bucuria tuturor era lesne de priceput. Şapte zile şi şapte nopţi au jucat la nunta lui Hans, au jucat şi s-au veselit, iar într-a opta s-au întors cu toţii la casele lor. Dar, înainte de a pleca, i-a rugat Hans să vestească prin sate că trei din cele patru castele îşi aşteaptă locuitorii. — Care locuitori ? s-au mirat oamenii. — Săracii, care n-au unde locui, le-a răspuns Hans. Aşa s-a făcut că din toate satele, ba chiar şi din târguri au început să vină mulţimi de săraci, pe care Hans îi primea cu braţele deschise şi-i adăpostea în castelele zmeilor. Şi trăiau bine cu toţii şi se bucurau că scăpaseră de nevoi. Acum, regele i-a poftit într-un rând pe alţi trei regi prieteni la o vânătoare. Şi, vânând ei, au ajuns şi în pădurea în care locuia Hans. Când s-au pomenit în faţa palatelor nemaivăzute, când au văzut copacii de aramă, de argint, de aur şi de nestemate, au rămas regii cu gurile căscate. — Aici trebuie să locuiască un rege peste regi, şi-a dat unul cu părerea. — Cum aşa ? În regatul meu ? a întrebat regele ţării aceleia. — Dragă rege, a grăit din nou cel care vorbise întâi, în locul tău m-aş da jos de pe scaunul meu regesc şi m-aş tocmi aici rândaș la grajd. Ascultând batjocurile prietenilor săi, regele fierbea. — Om vedea îndată cu cine avem de-a face, grăi el poruncind unui slujbaş să intre în primul castel şi să-i vestească stăpânului că regele pofteşte să-i fie oaspete. — Mă rog, răspunse Hans, îl primim cu dragă inimă. Şi dacă se întoarse slujbaşul la cei patru regi ca să le ducă vorba lui Hans, ieşi flăcăul în prag şi-şi aşteptă oaspeţii care nu întârziară să se ivească. — Tu eşti stăpânul castelelor ? întrebă regele. — Eu, măria ta. — Hm, mormăi regele, să-ţi vedem castelele... Uimiţi rămăseseră regii văzându-le pe dinafară, dar îngălbeniră de necaz când văzură şi comorile dinăuntru. Nu făcea regatul fiecăruia cât unul din castelele lui Hans ! Iar Hans îi ospătă pe regi cu bucate alese, le ţinu tovărăşie, iar seara le arătă unde puteau să doarmă. Dar care rege izbuti să închidă ochii ? Îi rodea că tot ce văzuseră era în stăpânirea unui băietan prost, care nu se putea fuduli cu un singur strămoş mai acătării. — Ştiţi ceva ? spuse în cele din urmă regele ţării aceleia. Tare îmi place castelul de diamant... Dacă mă ajutaţi să-l cuceresc, vă dăruiesc celelalte trei castele... — Şi de ce, mă rog, să iei castelul de diamant ? strigă un altul. Un rege atât de neînsemnat se poate mulţumi şi cu cel de aramă... Castelul de diamant mi s-ar potrivi de minune. Începură regii să se ciorovăiască, să se tragă de bărbi şi, când văzu că se îngroaşe gluma, regele ţării aceleia spuse : — De ce să ne certăm ? Să cucerim întâi castelele şi apoi vedem noi ce avem de făcut... Sfatul plăcu celorlalţi trei regi. Nemairăbdând să aştepte zorii, fiecare dădu poruncile trebuincioase şi în puterea nopţii o porni spre ţara sa, legându-se faţă de ceilalţi ca, la anume zi, să vină cu ostile în pădurea lui Hans. Cât despre Hans, care se culcase liniştit, se miră a doua zi, văzând că regii pieriseră, cu alai cu tot. — Ar fi putut să-ţi mulţumească pentru găzduire, spuse mama lui. — Regii nu obişnuiesc să mulţumească, răspunse bătrânul, în locul lui Hans. Bine ar fi să nu ne căim că i-am omenit... Nici nu ştia ce drept vorbeşte ! Că nu trecu mai mult de o lună şi pădurea se umplu de oşteni, care făceau o larmă cumplită. În fruntea lor, zorindu-şi oamenii, călăreau cei patru regi. Din toate cele trei castele veniră atunci în goană săracii pe care Hans îi găzduise, vestindu-l de primejdia care se apropia. „Ce-i drept, dac-ar sosi cu gânduri bune n-ar avea nevoie de atâta oştire !“ îşi spuse Hans. Mulţimea săracilor jură să stea toată ca unul în jurul flăcăului. Dar, prevăzător, Hans scutură şi cele patru scuturi. Dacă se adunară în preajmă cei o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi o sută de oameni de diamant, le dădu în seamă cele patru castele, iar el încălecă pe calul cu opt picioare şi, cu spada în mână, aşteptă în fruntea mulţimii săracilor. N-avu prea mult de aşteptat. Din pădure se auziră trâmbițe şi ostile regeşti dădură năvală. Săracii le stătură împotrivă şi lupta se încinse. N-a văzut soarele, de când luminează el pe boltă, luptă ca aceea ! Că lunecau săgeţile, şi suliţele, şi paloşele pe trupurile de aramă, de argint, de aur şi diamant, dar paloşele de aramă, de argint, de aur şi diamant tăiau în carne vie. Vuia pădurea de strigăte, de armele izbite între ele şi, înţelegând că nimeriseră prost, cei patru regi îşi struniră, caii, îi întoarseră şi vrură s-o ia la goană. Numai că Hans îi ajunse din urmă şi, rotind deasupra capului spada cu care doborâse zmeii, le strigă cu aprigă mânie : — Unde fugiţi, regilor ? Nu vreţi să-mi mulţumiţi pentru găzduire ? — Îţi mulţumim, îţi mulţumim, ţipară, dând care mai de care pinteni cailor. — Staţi să ne privim în ochi, mai strigă Hans şi, întrecându-i, se aşeză în faţa lor. Unul dintre regi slobozi atunci o săgeată ce şuieră pe lângă urechea flăcăului. — Aşa ? Îşi îndemnă Hans calul şi, când izbi o dată cu spada, îl despică pe primul rege în două, cu armăsar cu tot. Ceilalţi alergau acum ca potârnichile, dar Hans îi ajunse din urmă şi, din trei regi călare, spada lui făcu şase jumătăţi de rege, pe şase jumătăţi de cal. Din oştile venite să cucerească mândrele castele, nu scăpă nimeni cu viaţă. Cât despre Hans, de aici înainte a avut parte numai de bucurii şi i-a fost dat să-şi joace pe genunchi feciorii şi feciorii feciorilor, zeci de ani la rând. Dacă n-a murit, să ştiţi că mai trăiește şi azi, iar dacă nu s-au dărâmat, e limpede că cele patru castele ale lui se mai înalţă şi azi în poiana din pădure. Drept e că eu, unul, nu m-am dus să le văd. Dar voi de ce nu v-aţi duce ?       Puteti descarca basmul de la atasamente              

                                Povestea cântecului  de Vladimir Colin   Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean şi pe insula Buian[1] , stă un moş sub pom şi-aşteaptă să îi pice-o pară coaptă. Stai pe loc, nu te zori, şi povestea va veni. Fete mari de-or s-o asculte au să aibă panglici multe, şi mărgele, şi inele, şi betele frumuşele ; flăcăiaşi de-or asculta, chivără vor căpăta, cizme drepte şi-nţelepte, învăţate să se-ndrepte, unde fumegă friptura şi îţi lasă apă gura. Ei şi-acu’, feciori şi fraţi, ascultaţi! Trăia odată un ţăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viaţa muncise de dimineaţă până seara şi, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie îşi aminteşte, n-ar fi ştiut să răspundă. De nici o bucurie nu-şi amintea. Rău e să fi trăit o viaţă-ntreagă şi să nu fii în stare să pomeneşti un singur prilej de bucurie ! Era din pricina asta trist bătrânul şi de multe ori sta pe seară şi lăcrăma. — De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniuşa. — De nici o bucurie n-am avut parte, i se jeluia bătrânul, şi puţine zile mai am de trăit. Of, Vaniuşa băiete, de-aş găsi şi eu prilej de bucurie!... Dar tu stai cât e ziua de lungă şi tai frunze la câini, aşa că şi dinspre partea asta trebuie să-mi iau nădejdea. Amărâtă viaţă mi-a fost hărăzită şi amărâtă bătrânețe ! Vezi tu, viaţa era tare grea pe atunci. Dăduse straşnică poruncă stăpânul ca mâhnirea să-şi întindă aripile peste lumea întreagă. Oamenii munceau încruntaţi, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l ştia şi nimeni nu-i văzuse la faţă. Trebuie să ştiţi că Vaniuşa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara şi luminile ochilor ca cicoarea, era zdravăn, drept şi alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună. Dar dacă oamenii toţi erau posomoriţi ? — De ce n-ăi fi lucrând tu în rând cu ceilalţi ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se opreşte din arat şi rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle. Nici Vaniuşa nu pricepea ce-i cu el. Se apuca de o treabă — ieşea,        să zicem, la coasă — şi un timp muncea cu toţi ceilalţi, în tăcere, aşa cum era porunca. Dar numai ce-l vedeai că se aprinde şi, nu ştiu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa, şi inima-i cere cine ştie ce. Se oprea, se frământa şi, până la urmă, fugea în pădure. Acolo asculta cântecele păsărilor şi încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea, îşi ţuguia buzele şi nu rămânea de căruţă ; ascultându-l, ai fi          zis că are pene şi-i zburătoare, nu om cu frunte şi două picioare.       Dar ce folos ? Nici viersul păsărilor nu-l putea mulţumi şi Vaniuşa acum se-ntorcea Ia coasă, acum alerga din nou în pădure. Cu asemenea fel de a munci, se-nţelege, mare scofală nu făcea, bătrânul se amăra, mai cu foc plângea, şi gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea. Să vă spun acum : pe vremea aceea oamenii nu învăţaseră să cânte. Uite-aşa, nimeni nu ştia nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia măcar că asemenea scule pot fi. Nici Vaniuşa nu ştia de ele, dar inima lui cerea cântece aşa cum ştiuca cere apă, şoimul, văzduh şi omul, libertate. Neavându-le, flăcăul nu-şi găsea locul. — Cum aş putea împrăştia tristeţea de pe lume ? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea nimeni răspunde. Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp. Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, că o ploaie năpraznică îl udă până la piele. Începu să fulgere. Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o ştia Vaniuşa, dar ce era să facă ? Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac şi, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă şi lemn putregăit. Care nu-i fu însă mirarea când văzu scorbura pe dinăuntru ! Pereţii păreau pereţii unui palat, într-atât erau de împodobiţi cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului, anume aşezaţi cu chibzuială, nenumăraţi licurici scânteiau ca nişte pietre scumpe. Din scorbură pornea în jos un şir de trepte, aşternute cu muşchi moale. „Ce-o mai fi şi asta“ ? se întrebă Vaniuşa. Fără să pregete, coborî treptele, afundându-se în pământ. În jurul lui locul se lărgea şi lumina era tot mai vie. Scara coti apoi fără veste şi se trezi într-o grădină. Iarba care creştea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, şi i se înălţa până peste genunchi. Florile erau numai de două feluri : de aur şi de argint. Dacă le atingeai, sunau uşor, ca nişte clopoţei. Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite şi strălucitoare ca nişte stâlpi de gheaţă. Frunzele pomilor erau şi ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireşe de rubin, pere de opal, nuci de smarald şi câte altele, numai şi numai din nestemate. Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unui havuz, care cânta ca zece privighetori — ba şi mai şi. A încremenit Vaniuşa văzând unde-l duseseră paşii şi, de frumuseţea grădinii de sub pământ, a simţit că i se taie răsuflarea. Atunci, în liniştea grădinii, a răsunat un glas : — Apropie-te, flăcăule. S-a întors Vaniuşa, a privit în dreapta, a privit în stânga : nimeni. — Se poate să nu mă vezi ? Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roşie, odihnea o broască ţestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului şi împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniţă de flori. — Ce te-a adus la mine, Vaniuşa ? Înţelese flăcăul că ţestoasa e stăpâna grădinii şi-şi aminti de poveştile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ. Mare-i era puterea, iar pe cel ajuns în grădinile ei îl putea dărui cu tot soiul de minuni, sau ţine rob până la sfârşitul vieţii. Dar, că stăpâna era o broască ţestoasă, se vede treaba că nici bătrânii nu aflaseră. — Slăvită stăpână, începu Vaniuşa, am venit... — Lasă, Vaniuşa, răspunse ţestoasa, ştiu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi... Ascultă ! Ţestoasa făcu un semn. Şi, la semnul ei, în copacii de gheaţă se treziră sumedenie de păsări, cum Vaniuşa nu mai văzuse. Frunzele albastre ale copacilor se izbiră uşurel, se izbiră şi crengile de gheaţă şi florile de aur şi de argint, se izbiră între ele şi poamele de nestemate, iar în liniştea grădinii se ridicară atunci nişte sunete nemaiauzite, însoţite de clipocitul apei de aur. Acum ciripeau şi păsările. Sunetele se legară, se împletiră şi născură un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniuşa simţi din nou că i se taie răsuflarea. I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aştepta de la el bucuria pe care o viaţă întreagă nu i-o adusese, de oamenii care ară şi seceră, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare. Tot atât de fără veste cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă şi, nemaimişcându-se, pieri şi boarea care stârnise cântecul grădinii. — Încă, încă ! strigă Vaniuşa. Porunceşte, slăvită stăpână, să mai bată din aripi ! Vai, de-aş putea povesti şi eu atâtea prin sunete... — Ăsta-i cântecul, Vaniuşa, răspunse ţestoasa. — Cântecul ? — E ceea ce cauţi, fără să ştii, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânţi şi tu ? Ai vrea să împrăştii tristeţea de pe lume ? Inima lui Vaniuşa bătea ca un clopot, deoarece ştia că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului. Şopti fierbinte : — Vreau. Mai mult decât orice pe lume... Ţestoasa îşi clătină capul. — Ştiam eu ! Dacă-i aşa, porneşte, Vaniuşa, drept înainte. Sub un pom uriaş ai să-l găseşti pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniuşa, dacă s-o uita la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios şi gata să te-nghită. Dacă s-o uita cu ochiul drept, n-o să mai ştie ce să facă pentru tine şi-o să te ajute cât i-o sta în putere. Te-ncumeţi să pleci ? — Dar o să mă ajute să cânt ? întrebă Vaniuşa. — Numai el te poate ajuta, spuse ţestoasa. — Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână. — Du-te cu bine, Vaniuşa. A plecat Vaniuşa. A ieşit din grădină şi a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creştea un pom uriaş, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, şi sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât şura. — Să-l trezesc, să nu-l trezesc ? S-a hotărât Vaniuşa să-l trezească. Ce-o fi, să fie! A rupt o creangă din pomul cel mare şi a început să gâdile namila în ureche. Namila s-a răsucit, s-a trezit şi a privit spre Vaniuşa cu amândoi ochii deodată : era mânios şi în acelaşi timp gata să-l ajute. — Ce vrei, stârpitură ? — M-a trimis nepoata ta, ţestoasa... — Bine că te-a trimis ! V-aţi făcut un obicei : vedeţi că omul doarme şi-l treziţi pentru toate fleacurile... Mai bine te-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui... Şi ce stai aşa ? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei ! I-a spus Vaniuşa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte. — Poftim ! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau şi arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot ! Altceva nu mai vrei ? — Păi de ce să-mi dai arcul ? a întrebat mirat Vaniuşa. — Vrei să mă înveţi ce să fac ? s-a stropşit namila. Fără arc şi săgeată poţi rămâne şi aici. Totuna-i ! Aşa, bruftuluindu-l şi suduind (ca să-mpace răutatea ochiului stâng), dar ajutîndu-l cu sfatul şi cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul ţestoasei că are de trecut o apă. Să nu se mire de nimic şi să nu-i vorbească luntraşului care-l va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, şi-n vârful muntelui străjuieşte de mii de ani Călăreţul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernit şi lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Vaniuşa să încordeze arcul Voinicul-Pământului şi să tragă în călăreţ cu săgeata Străpunge-Tot. — Apoi ? întrebă Vaniuşa, văzând că namila se opreşte din vorbit. Supărat, unchiaşul ţestoasei se porni pe strigat : — Apoi, apoi... Ia priviţi-l pe nătăfleaţă ! Vrei să-ţi cadă totul mură-n gură ?... Piei din faţa ochilor mei — şi mai ales din faţa ochiului stâng — că nu ştiu ce fac ! Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu ştia cum să-l mai povățuiască pe Vaniuşa. Numai că flăcăul înţelese cum vine treaba. Mulţumind pentru arc şi pentru săgeată, le-a luat şi-a purces voiniceşte la drum. Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul. Şi cum sta el şi privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal. — Vai ce pocitanie ! şopti Vaniuşa. Abia sfârșise vorba, că luntraşul necheză mânios, un vultur uriaş se năpusti din înălţimi, îl apucă pe Vaniuşa şi zbură cu el. „Nu trebuia să vorbesc !“ îşi aminti prea târziu flăcăul. Acum prostia o făcuse ! Vulturul îl ducea peste apa cea mare şi Vaniuşa înţelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine ştie ce piscuri şi-n cine ştie ce singurătăţi. Apăi atunci, pas de te mai întoarce, Vaniuşa ! Dar nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot şi, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă. Pasărea uriaşă scoase un ţipăt scurt şi-şi descleştă ghearele. Din înălţimea cerului, Vaniuşa se rostogoli, se rostogoli şi căzu în apă. Iar, pentru că se prăbuşise tocmai de lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, şi se opri cu tălpile chiar pe fund. Când colo, ce să vadă ? Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume şi, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se căţărau pe zidurile netede. Vezi, ăsta fusese norocul lui : acolo locuia Rusalca apei, o fată înţeleaptă şi frumoasă, dar ştii, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ. Când căzu Vaniuşa lângă palatul ei, Rusalca tocmai îşi hrănea ceata de peştişori de casă. — De unde ai mai picat şi tu, voinice ? — Din ghearele lui Vultur-Uriaş, răspunse Vaniuşa, povestindu-i Rusalcăi tot ce păţise. Era Vaniuşa mândru la chip, şi inima fetei odată şi-a grăbit bătăile. — Am să te ajut, Vaniuşa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călăreţul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut şi atunci, aşa-i ? — Aşa, frumoaso ! — Numai că eu am să te ajut doar dacă mi-i împlini voia, Vaniuşa. — Care voie, frumoaso ? S-a rumenit Rusalca şi Vaniuşa a înţeles. Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeţi că aştepta ? — Vezi tu, Vaniuşa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietăţile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage îndărăt şi am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă... Făgăduieşti să vii cu mine ? — Tu nu ştii cum arde soarele şi cum unduie secara, răspunse Vaniuşa. Dacă spulber tristeţea oamenilor, pe pământ toate au să fie de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă... N-a fost uşor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată şi şi-a părăsit gândul dintâi, după care l-a luat de mână şi l-a dus pe Vaniuşa la mal. — Te aştept curând. — Curând voi veni, făgădui Vaniuşa. Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea se ivi împinsă de acelaşi ciudat vâslaș. Numai că Vaniuşa prinsese minte. Tăcut se sui în luntre şi tăcut rămase, oricât înfăţişarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă. Şi l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă şi cer. Apoi se ivi în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte şi-n vârful muntelui, trufaş, Călăreţul-de-Aramă pe calul lui de aramă. Vaniuşa sări din luntre, şi-n clipa când tălpile-i atinseră pământul ostrovului luntrea pieri, cu vâslaș cu tot. Rămas singur, Vaniuşa dădu ocol căutând o cărăruie cât de mică, în stare să-l ducă spre vârful muntelui. Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hăţiş de nestrăbătut, alcătuit din spini si scaieţi înalţi cât un stat de om. Nici o cărare nu despica peretele ghimpos. Aşa ? Văzând că n-are ce face, dădu foc hăţişului. Flăcările se năpustiră în urma trâmbelor de fum şi pe mal fu într-o clipă atât de cald, că Vaniuşa simţi cum i se pârlesc sprâncenele. Sări în apă şi aşteptă să se stingă focul. Apoi îşi făcu drum prin cenuşa fierbinte şi începu să suie. Mult a suit şi greu a fost urcuşul, dar sosi şi clipa în care se află în faţa Călăreţului-de-Aramă şi-l putu privi în voie. Călăreţul avea chipul încruntat şi o nemărginită răutate i se citea pe faţă. — Aşadar ai răzbit, Vaniuşa? întrebă el, privindu-l mânios. Apoi, înălțându-și sabia de aramă şi trăgând de frâu ca să-şi ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului. Vaniuşa se feri în lături. Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă. — Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajungă-ţi cât ai domnit prin tristeţe ! Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu fu grea, dar nu fu lungă. Vaniuşa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului şi trimise spre călăreţ săgeata Străpunge-Tot. Izbit în inimă, călăreţul se prăbuşi de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori şi se zvârli după încruntatul lui stăpân. O linişte adâncă învălui ostrovul. Apoi se auzi un cântec larg, parcă şi mai desăvârşit decât cel din grădina de sub pământ a broaştei ţestoase şi, ascultându-l, Vaniuşa înţelese că aude cântecul pământului, al cerului şi al apei, cântecul florilor şi al vieţuitoarelor scăpate de sub posomorita stăpânire a Călăreţului-de-Aramă. Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, că oamenii încă nu ştiau să cânte. Vaniuşa coborî de pe munte şi ajunse la mal. Care nu-i fu mirarea şi bucuria când văzu că Rusalca îl aştepta acolo, jucând pe unde. Fata ţinu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braţ şi-l duse pe fundul apei, unde Călăreţul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă. Rusalca îi dădu lui Vaniuşa o sapă şi-i arătă unde să sape. Peste puţin, găsi o ladă de aramă. O deschise şi află înăuntru scule cum nu mai văzuse. — Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călăreţul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniuşa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ şi ea te va învăţa ce să faci cu ele. — Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea... — Asta să-ţi fie grija ! râse Rusalca. Şi îl duse în palatul ei şi scoase dintr-un sipet un peşte de aur. — Suie în spinarea lui, lângă mine... Aşa. Unde vrei să mergi ? — Întîi la unchiul ţestoasei, să-i dau înapoi arcul şi săgeata, răspunse Vaniuşa. Bine nu isprăvi vorba, că peştele de aur se ridică uşurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare şi, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuţeala vântului spre pomul uriaş din câmpul cu iarbă albastră. Ajuns acolo, se lăsă la pământ, şi Vaniuşa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul. Dar, fiindcă nu ştia dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău şi cum nu voia să-şi căşuneze buclucuri cu tot dinadinsul, se mulţumi să aşeze lângă uriaş arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peştelui fermecat. Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ. — Te-ai înapoiat cu izbândă, Vaniuşa ? întrebă ţestoasa. Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul şi dragostea Rusalcăi şi-i arătă şi sculele nemaivăzute găsite în lada Călăreţului-de-Aramă. — Vaniuşa, grăi ţestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier şi-i desluşi şi numele altor scule minunate. Cu ele ai să dăruieşti oamenilor cântece şi ai să le mângâi sufletul... Bucuros, Vaniuşa apucă fluierul şi suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră nişte ţipete ascuţite, care o făcură pe Rusalca să-şi ducă mâinile la urechi. — Ce are ? se miră Vaniuşa. Te pomeneşti că-i stricat. — Nu, zâmbi ţestoasa. Trebuie să-i înveţi meşteşugul... Aşa a intrat Vaniuşa ucenic la şcoala de cântece, şi dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur şi de argint, păsările nemaivăzute şi apa de aur din grădina de sub pământ. Un an încheiat a muncit, şi ucenicia i s-a isprăvit. Şi-a mai trecut un an întreg, îmi pare, şi iată-l pe Vaniuşa meşter mare. Când începea să cânte acum, tăceau ruşinaţi dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-şi mai ducea palmele la urechi, dar râdea şi plângea după toanele cântecului. Dacă văzu aşa, ţestoasa spuse într-o bună zi : — Vaniuşa, ai învăţat tot ce puteai învăţa la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ţi s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai dă pe la mine şi mai povesteşte-mi... Cu lacrimi în ochi s-a despărţit Vaniuşa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui şi de grădina minunată. A luat sculele de preţ ale Călăreţului-de-Aramă şi, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă. Au ieşit în scorbura licuricilor şi, din pădure, s-au îndreptat spre sat. Bătrânul lui Vaniuşa stătea pe prispă şi, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut. Vezi că-i scăzuse de tot vederea în anii câți se scurseseră ! Apoi a şoptit : — Vaniuşa ! iar lacrimile au început să-i curgă domol. Dar când a văzut şi mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă şi cu celălalt s-a pornit pe râs. Cum tot satul crezuse că Vaniuşa se prăpădise în vremea furtunii, nu-i de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moşului, doritori să-l vadă şi să-l audă. Şi numai ce i-a văzut pe toţi strânși grămadă, că a început Vaniuşa să cânte. Întâiul lui cântec a fost despre viaţa bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie. Oamenii tăceau. Şi când s-a sfârșit cântecul, au început cu toţii să plângă, iar bătrânul lui Vaniuşa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înţelesul cântecului şi toată viaţa i se perindase pe dinaintea ochilor. Dac-a văzut aşa, a-ntors Vaniuşa foaia. Şi-n seara aceea pentru întâia oară a răsunat în sat gopacul ucrainean. Băteau oamenii din palme,băteau din picioare şi, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni. Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, şi-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat. Ba încă şi bătrânul tată al lui Vaniuşa a dat pustiilor tristeţea, şi unde n-a-nceput să salte şi să-şi izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de-nsurătoare ! — Mare... mare bucurie mi-ai făcut, Vaniuşa, a strigat gâfâind şi așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniuşa. Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume. Şi le-a născocit Vaniuşa şi cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor şi bătrânilor, a fetelor şi băieţilor. La secerat Vaniuşa era acum în frunte. Şi snopii se ridicau mai lesne când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare. Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut şi viaţa mai frumoasă, şi munca mai uşoară. Iar în timp de primejdie, când duşmanii se-ncercau să năvălească, au prins de-au ieşit alte cântece, de luptă şi de vitejie. Dar nunta Rusalcăi cu Vaniuşa ! Păi ce-au cântat şi ce-au jucat, până azi nu s-a uitat. Când m-am dus şi eu la masă, oamenii plecau spre casă... Masă-a fost, cu băutură, da-mi trecu pe lângă gură şi mustaţa asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin şi nici de bere, nici de stropii grei de miere. Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată !     [1] Insula Buian – insulă fabuloasă, caracteristică folclorului ucrainean.       Puteti descarca basmul de la atasamente            

                                              Buruiana neagră                                                      de Vladimir Colin          A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene. Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor. Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ? Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase.  S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene. — Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda. Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare... — Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât: — Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri. Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame. — Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă. Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea. Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit: — Mîn-ca-re ! — Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume... De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând : — V-aţi hotărât, zmeilor ? — Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură. Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ? — Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap. I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume. Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus : — Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede. — Re... începu unul dintre leneşi. — ...pe... adăugă un altul. — ...de ? întrebă cu spaimă al treilea. A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat : — Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ? La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea... Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe. — Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă... Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma : — Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule... — Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ? — Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac. — Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul. S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa : — Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă... I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului. — Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum ! Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul. În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur. — Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ? — Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure? — Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ? — Iaca n-am auzit... — Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică. Flăcăul însă răspunse liniştit : — Iar eu sunt Ianoş... — Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte ! Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească. — Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ? Râzând, vrăjitoarea strigă : — Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă : — Ţi-am vârât spaima în oase ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea... Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz. — Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea. — Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi... Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci. — Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh. — Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş. — Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat... Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei. — Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă... Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș. Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt : — Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne. Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat. Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot. Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc. — Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi... A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan. — Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului. — Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii... A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur. — Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ? — Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ? A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci. S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat : — Vino, cotoroanţă ! S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.  — Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi... — Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine... — Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai! — Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic. A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit : — Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte ! — Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc ! — Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui! Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară. — Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta ! Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om. Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea. — Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te ! Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs. Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa ! Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară : — Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ? — Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi ! Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor : — Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece... Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom... Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate. — Domnule grof, a îndrăznit careva. — Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului. Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător : — Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ? Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi. Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea: — Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii ! — I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor. Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost. Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea. „Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “ Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină. — Ianoş ! Măi, Ianoş ! Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul. Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi. — Aici erai, fârtate ? — Aici, a zâmbit Ianoş. — Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ? Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ: — Eu. Şi ? — Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă ! Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit: — Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ? — Mie ? Ion. Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa : — Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare... A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr. — Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă ! A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră. — Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale. Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie : — Să intre, să intre ! Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion : — Ei, cum să te răsplătesc ? — De, domnule grof... — Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars ! — Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion. — Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei... Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat. — Săriţi i a răcnit groful. Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care : — Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion. — Ursul! Ursul! ţipa groful. — Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor. — Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile. — Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul? — Care urs, domnule grof ? îi fi visat... A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie. Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof. — Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om... Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof. — Domnule grof, am un cal de vânzare... Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea. Cât ceri pe el ? — O mie de galbeni. A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ? Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz. Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc. — Cât ceri pe el ? Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“ A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant ! Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l. Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat: — Unde-i ? — Îndată, măria ta, s-a ploconit groful. L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul. — Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra. Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe. — Vai! a ţipat craiul, ferindu-se. — Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă. Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime : — Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ? Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz. — Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite. Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa : — Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă ! — Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân. Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh : — Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ? Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane. — Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă. Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească. — Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare... Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă. — Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi ! Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă. Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit. Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh. — Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei. Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop. — Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş. Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !     [1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.          descarcați basmul de la atasamente            

CRÂNCU, VÂNĂTORUL CODRULUI                 Zice c-a fost odata un om si, cand era sa moara, chema pe cei trei fii ai sai la pat si le zise: — Dragii mei copii, daca  voi muri eu, voi sa-mi faceti la mormant un  foc din  nouazeci si noua de cara  de lemne  si nouazeci si noua cara  de paie. Si dupa ce-a murit  batranul, au adunat nouazeci si noua cara de paie si nouazeci si nou a cara  de lemne. Intr-o zi pe-nserat e erau toate aci, dar cand dau sa le-aprinda — pace! lemnele erau jilave, iasca n-aveau sa  scapere,  iar  la casele  din  apropiere nu  vedeau  nici fum, necum foc. Se uitara feciorii in toate  partile, doar  vor vedea  undeva o zare de foc, dar nicaeri nu vad,  numa  intr-un varf de munte. - Ei — zise cel mai mic — voi stati  aci, ca  eu merg  dupa foc  colo-n munte, unde se vede zarea. Feciorul acesta  era Crancu, vanatorul codrului. Si porneste si merge,  si merge,  pana  se-ntalneste cu Decusara. — Buna  seara, vere, zise Crancu. — Buna  sa-ti  fie inima,  raspunse Decusara. Dar de unde  si pana unde? — Vin de la mormantul tatii  — raspunse Crancu — si merg  in munte, ca vazui  o zare de foc, sa cer de acolo oleaca de foc saprind la mormantul tatii. — Si cand vrei sa aprinzi  focul la mormantul tatane-tau? intreba Decusara. — Chiar astazi, raspunse Crancu. — Ca azi nu poti! — De ce? — Ca eu sunt Decusara. — Asa? Atunci stai  numai  locului.  Si se puse  Crancu si lega  pe Decusara cu mainile-n spate si apoi cu spatele de un lemn. Aici sami stai pana te voi dezlega  eu! Apoi Crancu merse mai departe. Se duse, se tot duse pan a sentalni cu Miezdenoapte. Cu acesta facu chiar ca si cu Decusara, apoi mergand mai departe, ajunse la Decatraziua, adica  se intalnira. Cu acesta  facu ca si cu cei doi, apoi merse pana langa foc. Acolo erau sapte uriasi si dormeau in jurul focului, s-o caldare mare plina  cu apa era la foc. El lua  un taciune de foc si da sa plece, dar iara  i se pare c-ar fi pacat sa faca  pomenire dupa tatal sau  cu foc de furat,  deci merge  indarat si zice catre uriasi: — N-ati face bine sa-mi imprumutati o scanteie de foc? — Ba, bucuros,  daca  vei ridica caldarea aceasta  de pe foc s-o vei pune iar la locul ei. Si lua  feciorul caldarea deoparte si o puse iara  la foc. Acum zisera  uriasii: — Noi iti dam  foc, daca  vei fura fetele lui Verde imparat pe seama noastra, ca noi am cercat,  dar numai  in zadar. — Haideti cu mine, zise feciorul. Si mersera toti pana la curtile lui Verde imparat, apoi el zise catre urias: — Numai pe horn putem  scoate fetele, drept aceea eu merg inainte si voi cate  unul dupa mine. Si intra Crancu inainte prin horn la vale, iar dup a el un urias. Atunci Crancu-i taie  capul  de-i  cazu  capul  pe  horn  la vale,  iar trupul  pe coperisul curtilor  in jos. Tot asa facu cu toti sapte uriasi, apoi intra in chilii la fete si le saruta pe toate-n obraz,  cum erau adormite, iar de la cea mai mica lua  si inelul. Dupa  aceea  se duse  la foc si  lua  un  taciune , apoi  merse  pe  la Decatraziu a si-l dezlega , de acolo pe la Miez-de-noapte si pe la Decusara si, si pe ei i-a dezlegat, apoi  a mers  la fratii  lui, colo la mormantul tatalui sau  si facura focul cel mare care si arse dupa pofta lui. Vai, ca mult ai sezut, zisera  fratii lui. — Mult si nici prea,  ca  voi de mergeati, cine stie, poate  ca  nici acum nu mai erati aici. Ei avura trei surori,  fete mari da maritat si le dadura dupa cine le ceru mai intai;  pe cea mai mare dupa un vultur,  pe cea mijlocie dupa un harau (uliu) si pe a treia  dupa un lup. Dar aceste trei dobitoace erau nazdravane. Imparatul Verde, la care omorase feciorul uriasii, dupa ce le vazu dimineata capetele  inauntru , iar trupurile cat de bivol afara , de bucurie porunci  ca in imparatia lui sa fie toate  carciumile in cinste, tot omul care-si va spune povestea sa manance si sa bea fara plata. Carciumile erau  toate  pline de oameni,  unii beau  vin, altii vinars si mancau la mancari scumpe si-si povesteau pataniile. Crancu, vanatorul codrului, inca  merse-ntr-o carciuma si manca si  bau , apoi  le spuse  toat a povestea , cata  v-o spusei  si  eu  dumneavoastra. Cand  povestea  Crancu despre  umblarile lui pe la curtile  lui Verde imparat, fratii il trageau de suman  sa nu minta asa tare, iar el le zise: — Cand  am omorat pe cei sapte zmei,  am luat  inelul  de la fata cea mai mica a imparatului. Iaca-l pe degetul  cel mic. Iar carciumarul a trimis  carte  la imparatul, cum  ca  un fecior cu numele  Crancu se lauda ca  el ar fi omorat pe zmei  si ca  ar fi luat chiar  si inelul  celei mai mici dintre  fetele  imparatului. Si imparatul trimise  numaidecat porunci  mari  imparatesti , ca adica Cranc u sa mearga la el si sa  spuna intamplarea din fir in par, cum si ce fel s-a intamplat cu uriasii? Si merse  Crancu la Verde imparat impreuna cu fratii lui si spuse imparatului din fir in par  toata intamplarea. Atunci imparatul zise: — Voi trei voinici care ati implinit cea din urma pofta a batranului vostru tata, voi santeti vrednici sa luati fetele mele de muieri. Si se insurara feciorii toti trei, si luara trei surori,  pe fetele impa- ratului , iar  Crancu chiar  pe  fata  cea  mai  mica, care  era  cea  mai frumoasa. Mergand astfel catre casa,  cei doi frati cu muierile  lor mai inainte, iar Crancu mai indepartat cu muierea sa, iata le iese-n cale jupanul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decat un om pamantean , si rapeste, adica  fura  muierea lui Crancu si pe el il omoara. Cata vreme va fi stat el acolo mort, nu se stie, destul ca-ntr-un tarziu vine pe-acolo cumnatul sau,  care tinea pe sora lui cea mai mare,  Vulturul, si cum vine, pe loc il cunoaste si aduce  apa  vie de-l invie si apa tare de-l intareste, baga in el puterea de la trei bivoli, apoi zboara de la cumnatul sau. Cei doi frati nu stiau nimic de necazul lui, ca erau mult mai inainte. Deci el se lua,  merse si merse multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, merse pan a dete de o casut a mica in mijlocul unei paduri . Acolo sedea sora-sa cea mai mare,  care era maritata dupa Vultur. — Buna ziua, sora! — Sanatate buna, frate, dar ce cauti pe-aici, ca pe aici om pamantean n-am vazut de cand sunt aici?! — Oh, sora  draga, nu  umblu  de gras  si de buiac, ci de necaz. Iata, jupanul Pogan  imi fura  nevasta vazand cu ochii, nu ma  stii tu indrepta unde sade? — Nu stiu eu, dar stai pana vine barbatu-meu acasa, ca tot de la o fantana cara  apa  cu Poganul si tot cam intr-o  vreme;  el te  va sti indrepta. Nici n-avu s-astepte  mult.  Veni Vulturul  de  la fantan a cu doua fedelese mari pline de apa, iar cand a fost in tinda, se facu  un fecior zdravan si frumos,  sa te fi tot uitat  la el. — Buna ziua, cumnate! — Fii sanatos, cumnate! Ce vanturi te  poarta pe-aici,  prin tara noastra? — Oh, cumnate, mi s-a intamplat o paguba foarte mare. Mergand cu nevasta  de mana de la socri, mi-a iesit jupanul Pogan in cale si mi-a furat-o ziua la amiazi;  acum am venit sa ma indrepti  unde sade, sa-mi iau nevasta  de la el. — Bucuros, cumnate , bucuros iti ara t unde sade, dar nici n-ai lipsa sa  mergi  pana la el, ca  pare-mi-se  o vazui  venind  la fantana dupa apa; hai sa ti-o arat. Si merse Crancu cu cumnatul sau  pana aproape de fantana , unde in adevar intalnira nevasta, si-o duse Crancu cu sine catre casa. Dar jupanu l Pogan avea un cal nazdrava n care ii da de stire cand i se intampl a ceva dauna . Asa fu si atunci: calul incepu a ranchez a de gandeai ca lupii il mancau . Si iese jupanu l Pogan din curti si merge la grajd: — Dar ce cainii  sa te manance iti este? Nu mai poti de foame, ori te coace setea,  ori ce te-a apucat? — Nu ma  sudui,  stapane, zice calul,  ca  eu nu  sunt  de vina; nu ranchez nici de foame, nici de sete, dar Crancu, vanatorul codrilor,  a prins pe stapana si merge cu ea. — Cum dracu? — Asa cum iti spusei, stapane! — Putem  sta  pana voi manca un  tipa u de paine si voi bea  un cop  de vin si voi dormi un somn? — Putem si mai mult! Si se puse jupanul Pogan si se ospat a bine, manc a si bau boiereste, apoi dormi  una popeste si numai  dupa aceea  incaleca calul si merse dupa Crancu, vanatorul codrilor;  dar in cateva minute si fu ajuns  si omorat, iar muierea i-o lua  din nou. Dumneze u stie cat a vreme  o fi stat  el  mort.  Destul  ca  odata nimereste  pe-acolo  cumnatul sau  Haraul si-l cunoaste;  si  daca-l cunoaste  se pleaca la el cu apa  vie si cu apa  tare.  Din apa cea vie toarn a cativa picuri si-l invie, iar cu apa cea tare-l intareste,  ii da putere cata au sase bivoli, apoi zboara de acolo. Dupa  aceea  ce scoala  Crancu, vanatorul codrilor,  frecandu-se la ochi, si vede ca iar e fara nevasta. - Du-te, Crancule, iar in lume dupa ea. Mergand asa, nimereste  la o casuta la poalele  unui  munte; era numai  aceea singura, iar inauntru afla pe sora sa cea mijlocie, ce era maritata dupa Harau. — Buna ziua, sora! — Sa  fii sanatos, frate!  dar  ce cauti  pe aici, pe unde  numai eu sunt om pamantean? — Oh, draga mea sora,  dar uita-t e cum am pati t cu jupanu l Pogan, ca-mi fura  nevasta  ziua la amiazi, iar pe mine ma lasa dormind . Acum as merge la el, dar nu stiu unde  sade, sa merg sa mi-o iau si sa o duc acasa. De aceea venii sa te-ntreb pe tine nu cumva stii tu unde sade? — Nu zau eu, frate, dar a stai pan a vine cumnatu l tau de la fantana, ca-i dus dupa apa  si-ndata vine; el poate  ca te va sti indrepta. Nici nu trecu mult si numai  vazura Haraul (uliul)  venind  cu doua fedelese pline de apa, iar cand fu dinaintea casei se facu  un drag de fecior, de-ti era mai mare dragul  de el. — Buna vremea,  cumnate. — Buna sa-ti fie inima; da, cum mai traiesti? — Bine, dar pe tine ce vremi grele te poarta pe aici? — Oh, Doamne, cumnate , am dat de un necaz. Mergan d cu nevasta de la socri catre casa,  imi iesi-n cale jupanul Pogan si-mi lua nevasta, iar pe mine ma adormi . Odata am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu- meu Vultur, dar acum mergand cu ea catre casa,  el iar m-a adormit si mi-a luat muierea si-a dus-o cu el; acum o tot caut,  dar in zadar,  nu stiu in ce parte  sade, de aceea  venii pana la tine sa te rog de cumva stii unde sade, sa-mi spui sa merg dupa ea. — Nu trebui e sa  mergi  chiar  pana la curtile  lui, ca  pare-mi-se  o vazui mergan d dupa apa. Vino sa ti-o arat , apoi grija ta e cum vei merge. Asa si fu: nevasta  era la fantana si-o lua Crancu , vanatorul codrilor, si du-te! Dar calul iar spune lui jupa n Pogan ca-i fuge nevasta  si cela-i zise: — Pot manca doua paini  si bea  doua copuri  de vin si dormi ca doua ceasuri? — Poti, zise calul. Si manca jupanul Pogan  doua paini  si bau  doua copuri  de vin si dormi  ca doua ceasuri,  apoi incaleca si intr-o minuta il ajunge  si pe Crancu il omoara, iar cu nevasta  pleaca spre curtile lui. Dumnezeu stie cat  a zacut el acolo in drum,  destul  ca  odata nimereste pe-acolo  un lup. Era chiar  cumnatul sau  care tinea  pe sora cea mai mica.  Si se uita  Lupul bine la el si zise: — O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crancu , vanatorul codrilor; l-a omorat hotul de capcan, jupanul Pogan! O sa-l inviu, sarmanul!       Apoi se lua  Lupul si aduse  apa  vie si apa  tare; cu apa cea vie mi-l invie, iar cu cea tare mi-l intari ; ii dadu putere  cat a este in noua bivoli. Apoi se duse Lupul. Dupa  aceea se scormoni  si Crancu vanatorul. — Doamne,  dar greu am mai dormit! El credea  ca numai  adormise, apoi se uita  dupa nevasta; adica ea ca pieri in palma!         - Apuca-te, Crancule, iar si-ti cauta nevasta, ori te du acasa fara ea, de rasul  satului!  Si merse  Crancu, si merse,  se duse multa cale si nu dadu nici de o casa,  nici de un dobitoc  baremi.  Intr-un tarziu vede o casa  langa padure; nici sa-i fi dat cat  bine e in lume,  nu i-ar fi parut mai bine  decat cand vazu  casuta aceea,  ca  era  si suparat si obosit, dar era si lipit de foame, si gatase merindea. Adica in casa sedea sora lui cea mai mica,  care era maritata dupa Lup. — Buna ziua, sora  draga! — Sa traiesti cu bine, fratele  meu, dar tu ce cauti aici? — Nu ma  intreba  mult,  sora  draga, ci mai bine pune-mi  ceva de mancare, ca apoi iti spun eu toate,  dar acum nu te vad de foame. Si-i puse sora-sa de manca, apoi incepu: — Sora  draga, am dat  de un mare  necaz:  m-am  insurat  si cand mergea m cu nevasta  la noi acasa , iata-m i iesi in cale jupanul Pogan si ma  adormi, si-mi fura  muierea. Dupa  ce ma  trezii din somn, umblai pan a dadui de  cumnatul Vultur,  acela  iar  mi-o  dete-n maini , dar Poganul  ma  ajunse  pe cale  si ma  adormi  si-mi lua nevasta  a doua oara. Daca ma trezii din somn mi-o mai puse o datan mana cumnatul meu Haraul, dar iar mi-o fura  hotul de Pogan. Acum bine ca dadui de tine, doara stii unde  sade, sa ma  indrepti  la el, sa-mi  iau muierea, ca sa stiu ca chiar capul mi-l pun, tot nu ma las pana n-o aflu la el acasa, ca sunt foarte tare inversunat. — Nu stiu, zau,  dragul  meu  frate,  dar acus trebuie sa  vina  de la fantana Lupul, cumnatul tau, el, de stie, de buna seama te vanvata ce sa faci. Nici nu statura mult si veni lupul de la fantana cu doua fedelese mari de apa , dupa cap. Cand fu dinainte a usii, se facu un fecior frumos, de numai  ca el doara, dar altcum  nu mai puteai  vedea. — Buna ziua, cumnate! — Sa dea Dumnezeu bine. Dar ce vanturi te poarta aici, pe la noi, cumnate? — Bune vanturi si nu prea, ca uite cum si uite cum mi s-a intamplat cu muierea, adica  cu jupanul Pogan;  acum vin la tine sa ma  indrepti baremi  unde  sade, ca — drept  spunandu-ti — eu nu stiu pasi nici un pas in tara voastra, nu cunosc nici un colnic, nici o poteca. — De mers — zise Lupul — n-ar fi mare  lucru,  ca  indata putem merge  chiar la el acasa si sa-i luam chiar si muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ti-a luat pana acum muierea si-n tot randul te-a  si omorat; noi te-am  inviat,  cumnatii tai,  si te-am  mai intarit; intai te invie Vulturul, dup a aceea Haraul si-acum eu. Tu ar trebui sati insemni (castigi cu orice pret)  un cal mai nazdravan decat al lui jupan Pogan, apoi  sa furi muierea si s-o pui pe cal langa tine,  ca jupanul Pogan sa nu te ajunga cu calul lui. — De unde sa-mi insemn eu cal mai nazdravan ca al lui? — Hm! De unde?  In fundul  iadului  se afla  o baba ce se cheama Vajbaba, aceea are caii cei mai nazdravani. Mergi si slujeste la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) si capeti un cal. Tu-ti vei alege calul care-l vei vedea mai rau, numai  cu pielea pe oase, apoi sa vii cu el incoace. Cand  te va ajunge vreun necaz, gandeste-t e numai la unul din cumnatii tai. Se puse bietul Crancu pe cale si nu se opri pana la fundul  iadului, la Vajbaba,  unde ajunse chiar cu seara o data. — Buna seara,  matusa! — Sa traiesti,  voinice! Dar de unde si pana unde? — De departe, matusa, chiar  din lumea  alba, sunt  un biet fecior sarac, am venit doara ma vei baga  sluga  pe un an. — Ca te bag — zise ea — dar bine sa ai grija,  de nu-mi vei sluji pe placere , vezi parii cei nouazeci si noua ? Toti sunt plini cu capete de om; in parul al sutale a va merge al tau ; de ma vei sluji insa omeneste, atunci iti dau in tot anul cate un cal, care ti-l vei alege tu din stava mea. — Si ce lucru voi avea? intreba feciorul. — Oh — zise baba — ziua vei dormi, iar noapte a vei griji de o iapa ce am; dar sa grijesti, cand va rasari soarele  sa fii aici cu ea, ca eu cu lapte de la iapa aceea-mi  fac cafeiul; iar de nu vei avea grija de ea, de s-ar intampla sa fuga acasa la manz , atunci manzul o suge si eu, neavand cu ce-mi face cafeiul, te voi manc a pe tine, iar capul colo ti-l voi pune lang a cele nouazeci si nou a si se implineste suta. Pricepusi? — Pricepui. — Si te legi? — Ma leg! — Te mai intreb o data: din bunavoie te bagi la mine sluga  si vei face tot ce zic? — Din bunavoie ma bag sluga  si voi face tot ce zici. Bine. Invoirea fu facuta . Baba intr a in casuta , unde avea o fata , si-i zice: — Baga bine de seama, sa poti scapa, ca de nu, mane mancam pe dracul,  vezi ca suntem hamesit e de foame si nu capata m un om plinut. Acesta ar fi numai  bun. — Lasa numai  pe mine — zise fata — bine ca l-au adus pacatele lui aci, ca o sa traim o tara si bine cu carnea  lui. Si se dete peste cap si se facu iapa. Indata  ce insera, se sui Crancu, vanatorul codrilor,  pe ea, si hi, la camp!  El nu se cobori de pe ea cat fu noptit a de mare. Dar catr e ziua-l prinse un somn greu si adormi; atunci  iapa-l puse frumusel calare pe un musuroi si se cam mai duse. Cand  se destepta, se mai facea  ziua.  Si incepe  a plange: «Vai de mine, ca-mi pune baba capul in par!» — Nu te teme — zice un Harau mare,  era cumnatul sau,  — nu te teme;  iapa  ta  nu  e iapa, e zmeoaica, fata  babei,  si vrea  sa-ti  puna capul in par, ci nu te teme;  acum s-a facut  o cioara si zboara chiar pe sub nori, ci merg eu dupa ea; cand o vei vedea aproape de tine, tu sa dai cu capastrul in ea si sa zici: «Hi, iapa babei, c-un man z dupa tine!» Si zbura Haraul pana in inaltul cerului  si acolo afla  pe iapa babei in forma  de cioara, si mi ti-o ciocani  si mi ti-o flocai,  de gandeai ca nu-i mai ramane pene, si mi ti-o aduse  in jos. Cand  fu aproape de fecior, el dete  cu capastrul in ea si zise: «Hi, iapa  babei,  c-un manz dupa tine!» Si in clipa aceea se facu (iapa) si merse acasa. — Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca-ti aduc iapa? — Pare, ca si cand mi-ai trage  un rug pe spate! Apoi dete  feciorului  demancare si-i spuse  sa  mearga sa  se culce. Si se culca  feciorul  fara pic de grija  si adormi, ca omul  obosit, iar baba lua pe fata  la trei parale  si-o batu , si-o batu pan a toat a o invineti, de ce s-a lasat de-o pascut-o sluga toata noaptea. In desert ii spunea fata tot ce stia, ca ea nu voi sa creada. Dupa  ce insera, merse  iar la camp.  Si nu se cobori de pe spatele iepei toata noptita, dar  colo de catre dimineata in zori de zi, il lovi un somn  nemaipomenit si, cum inchise ochii, indata se trezi calare pe un musuroi, iar iapa, ca-n palma. Incepe a se vaita, incepe a plange, dar iapa nu-i si pace! Atunci ii iese in cale un Vultur mare — era cumnatul sau: — Dar ce te vaieti, cumnate? — Dar cum sa nu ma vaiet, ca uite cum am umblat  si uite cum... — Nu te supara nimic; ea s-a facut  un miel sub o oaie, vezi colo in muntele cela. Eu merg  si iau mielul  de sub oaie si-l aduc  aici langa tine. Cand  il voi slobozi jos, tu sa dai cu capastrul in el si za zici: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!» In cateva minute era aci Vulturul  c-un miel in gheara si-l slobozi langa Crancu , iar acesta-i dete una cu capastrul si zise: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!» Si indat a fu facuta iapa  si Crancu , vanatorul codrilor,  se urca  pe ea si hi! acasa. — Buna dimineata , matusa ; dar pare-ti bine ca ti-aduc iapa acasa? — Pare, ca si cand mi-ai trage  un rug pe spate! Dupa  ce manca bine, Crancu se culca si dormi, iar baba se duse la fata  s-o batu, s-o batu de gandeai c-o prapadeste cu bataia. — Dar lasa-ma, mama, ca  miel sub o oaie m-am facut  si sacolo m-a aflat,  dar  la noapte tot  trebuie sa  scap. Vin acasa si ma fac un ghem, tu ma pune sub covata in tinda s-apoi sa sezi pe covata. Seara iar merse Cranc u la iapa. Nici nu trecu bine de miezul noptii si incepe  feciorul  a cucui (motai) si numai  se trezeste  calare pe un musuroi cu capastrul in mana. Suparat, necajit, plangea ca un copil; acum cand isi mai implinise anul, acum sa-si puna capul! Dar atunci  i se ivi Lupul, cumnatul sau,  si-i zise: — Nu te supara nimic,  cumnate; hai  la baba  acasa, ca  iapa  s-a facut  un ghem sub covata-n tinda, iar baba sade calare pe covata. Eu voi intra in staulul oilor si-al caprelor  si mi-oi face ispravil e mele, baba va auzi oile zvarcolindu-se si caprele  zbierand si va iesi sa vada ce e. Atunci tu intra fara frica  in tinda, ia ghemul  de sub covata si mergi cu el in drum  si-l tranteste jos si zi: «Hi, iapa  babei,  cu trei manzi dupa tine!» Asa si facura; mersera la baba acasa. Lupul intra in staul si prinse numai  o capra, dar  aceea  asa larma facu,  incat  trebui  sa iasa  baba pana afara sa vada  ce e. Intr-aceea feciorul se furisa iute in tinda, lua ghemul  de sub covata si fugi cu el in drum,  unde oprindu-se dete  cu el de pamant si zise:  «Hi, iapa  babei,  cu trei manzi dupa tine!»  Si numai  vazu  ca ghemul  se face iapa  si intra in curte: — Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca ma vezi? — Dar cum  sa  nu?  Nu se putu  insa  destul  mira  ca  de unde  are iapa,ca ea stia ca-i sub covata. — No, matusa, slujitu-te-am cum se cuvine? — Slujit,  mergi  acum  in grajd  si-ti alege  un cal, care  vei voi, s-apoi te du. Si intra Crancu in grajd  si se uita  peste  toti  caii,  iar  in fundul grajdului era o gloaba de cal rosu, dar numai  pielea pe oase de gras; de-o posta-i vedeai coastele.  Pe acela si-l alese feciorul. In zadar  zicea Vajbaba  ca nici de rusine nu-l lasa  sa plece de la ea cu calul cel mai rau, ca el nu voi sa primeasca (decat) numai  pe acela. — No — zise baba  dupa ce vazu  ca  (nu)  invinge cu el — de-ai ales din  mintea  ta,  buna minte  ai, iar de te-a-nvatat cineva,  ii poti multumi ca bine te-a invatat. Si se lua  Crancu pana iesi de la baba, apoi dupa ce-a ajuns intr-o padure a zis calul: — Stapane, fa un foc mare,  ca sa se adune jar mult, sa ma satur o data, apoi sa vezi ce cal ti-ai ales. Si facu  feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari si dupa ce trecu focul tot, apoi vantura spuza  cu palaria de pe jar s-aduse calul aici sa manance; si manca, pana manca tot jarul, apoi se scutura o data de-i sarira toate floacele de pe el si ramase ca uns cu unt de frumos. — Acum sui, domnul meu, pe mine,  si-mi spune:  cum sa te duc ca vantul ori ca gandul? — Sa ma duci ca gandul. Si-ntr-o clipita  au fost la curtile lui jupanul Pogan, ale zmeului. Aici aflara pe nevasta  care chiar venea cu vasele pline de apa, dar nu mai pierdura pic de vreme, ci o puse pe cal si du-te, copile! Armasarul zmeului  din grajd  atunci  rancheza o data, incat toate ferestrele curtilor  se sparsera si iesi zmeul afara mainios sa vaza  ce-i. — Dar  ce caini  ai  iar,  foame  ti-e?  Sete  ti-e?  Stiu  ca  Crancu, vanatorul codrilor,  n-a mai inviat sa vina dupa nevasta. — Ba chiar a inviat s-a dus-o mai inainte. — Ce gandesti:  pot manca trei paini, pot bea trei cupe  de vin si dormi ca trei ceasuri,  apoi sa plec dupa el? — Poti pe dracul,  c-acum  Crancu e calare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere  decat mine. — Sa mergem  dar! Si se luara, ca vantul, tot pe sub nori si-n urma  Crancului, dar nu era modr u de-al ajunge.  Cand  zari  oleaca calul zmeului  pe-al Crancului, zise-n limba lor: — Frate, frate, mai inceata-ti pasii ca, de nu, plesnesc. Iar calul Crancului a zis, vezi bine in limba cailor,  de nici zmeul nu pricepu: — Bucuros  imi mai domolesc  pasii daca  vei arunca  pe zmeul  o data- n sus in slava cerului,  apoi sa faci cu el zup in fundul pamantului, ca nici de nume  sa nu-i auzim.        Si calul zmeului  asa facu:  arunca o data pe zmeu in slava cerului, apoi facu  cu el zup! in fundul  pamantului, de tot mii de bucatele se facu. Acum astepta  calul Cranculu i pa-al zmeului si merser a impreuna pana acasa la fratii Crancului. Aceia erau batrani si plini de copii, dar Crancu, prin  cate  trecuse, si tot era voinic si frumos,  de gandeai ca nici un gand nu l-a mancat in viata. Dar Crancu aci putin  a stat, caci i-a venit  veste  ca  socru-sa u trage  de  moart e si-l cheama sa  ia  el stapanirea . S-a si dus s-a ramas imparat in locul socru-sau s-a stapanit cu dreptate si  cu intelepciune; acum  insa  nu  mai  traieste,  a murit deodata cu dreptatea. Iar eu ma suii pe-un cui    Sa nu v-o mai spui.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte               A fost odata ca niciodata; ca  de n-ar  fi, nu  s-ar mai povesti; de cand facea  plopsorul  pere  si  rachita micsunele;  de  cand se bateau ursii in coade;  de cand se luau  de gat  lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea  puricele  la un picior cu nouazeci si nou a de oca de fier si s-arunc a in slava cerului de ne aduce a povesti. De cand  se scria  musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede.         Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba  copii, au facut  de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat  pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele  si sa  le ghiceasca daca  or sa  faca  copii; dar  in zadar.In sfarsit, auzind  imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme;  dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa  vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa  boieri mari,  ostasi si slujitori,  s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis: — Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare. — Eu nu am venit sa te intreb asta — zise imparatul — ci, daca  ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai. — Am, raspunse unchiasul; dar numai  un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte  n-o sa aveti de el. Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat, si peste cateva zile imparateas a s-a simtit insarcinata . Toata imparatia si toata curtea,  si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare. Mai-nainte insa  de a veni ceasul  nasterii,  copilul  se puse  pe un plans , de n-a putut  nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca. — Taci, dragul  tatei,   zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare  sau cutare fata  de imparat si alte multe  d-alde  astea;  in sfarsit, daca  vazu  si vazu  ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata  fara  de moarte. Atunci copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine  si in surle si in toat a imparati a se tinu veselie mare o saptamana intreaga. De ce crestea copilul, d-aceea  se facea  mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filozofi, si toate  invataturile, pe care alti copii le invata  intr-un  an, el le invata  intr-o  luna, astfel  incat  imparatul murea  si invia de bucurie. Toata imparatia se falea  ca  o sa  aiba un imparat intelept  si procopsit ca Solomon  imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla  la masa cu toti  boierii  si slujbasii imparatiei si chefuiau, se scula  Fat-Frumos si zise: — Tata,  a venit vremea  sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Auzind acestea, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis: — Dar bine,  fiule,  de  unde  pot  eu  sa-ti  dau  un  astfel  de  lucru nemaiauzit ? Si daca  ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac. — Daca  tu,  tata, nu  poti  sa-mi  dai,  apoi  sunt  nevoit  sa cutreier toata lumea,  pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut. Atunci toti boierii  si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boerii: — Tatal  tau de aci inainte  e batran, si o sa  te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti  aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie. Dar  n-a  fost  putinta sa-l  intoarca din  hotararea sa,  ramanand statornic ca o piatra in vorbele  lui; iar tata-sau, daca  vazu  si vazu, ii dete  voie si  puse  la cale  sa-i  gateasca de  drum  merinde si  tot ce-i trebuia. Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde  erau  cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea  mana si apuca  pe cate  unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa,  isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un  colt un cal rapciugos si bubos,  si slab,  se duse  si la dansul, iar  cand puse mana pe  coada  lui,  el isi intoarse capul si zise: — Ce poruncesti, stapane? Si intepenindu-si  picioarele, ramase drept  ca lumanarea. Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca,  si calul ii zise: — Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetil e si hainele  ce le purta  el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul sa mi-l dai fiert in lapte. Cerand imparatului lucrurile  ce-l povatuise calul,  el a chemat  pe vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiz a toate tronurile1 cu haine, spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea . Fat-Frumos , dupa ce rascoli  trei zile si trei nopti,  gasi  in sfarsit, in fundul  unui tron  vechi, armele  si hainele  tatane-sau de cand era flacau , dar foarte ruginite . Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina , si dupa sase saptamaini, izbuti a face sa luceasc a armele  ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal, precum  ii zisese el. Destul a munca avu; dar fie, ca izbuti. Cand  auzi calul de la Fat-Frumos ca  hainele  si armele  sunt  bine curatat e si pregatite , o data se scutur a si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul, si ramase intocmai  cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru  aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise: — De azi in trei zile plecam. — Sa  traiesti,  stapane ; sunt  gata  chiar  azi,  de  poruncesti,  ii raspunse calul. A treia  zi de dimineata, toata curtea  si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu  palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua bun a de la imparat , de la imparateasa, de la toti boierii  cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii,  care,  cu lacrimi in ochi, il rugau  sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva  sa  mearga la pieirea capului  sau;  dar  el, dand pinteni  calului,  iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca. Dupa ce trecu afara de   imparati a tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut duce  calul.  Si apucand calea  catre rasarit, s-a dus,  s-a dus,  s-a dus, trei zile si trei nopti,  pana ce ajunse  la o campie intinsa, unde  era o multime  de oase de oameni. Stand sa se odihneasca, ii zise calul: — Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat  nimeni  nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie  ca toate  femeile,  dar  blestemul parintilor, pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea , a facut-o  sa fie Gheonoaie ; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine in padure a ce o vezi, o s-o intalni m venind sa  te prapadeasca; e grozav  de mare;  dara sa  nu te sperii,  ci sa  fii gata cu arcul ca sa o sagetezi , iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta. Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul. A doua  zi, can d se  revarsa u zorile,  ei  se  pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos insela  si infrana calul, si chinga  o stranse mai mult  decat alta  data , si  porni,  cand auzi  o ciocanitur a groaznica. Atunci, calul ii zise: — Tine-te, stapane, gata, ca iata  se apropie  Gheonoaia. Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea ; iar calul se urca  ca vantul pana cam deasupr a ei, si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata , si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata , strig a ea: — Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic! Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau. — Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa, mai mancat tu pe mine; sa stii ca pan a azi nici un murito r n-a cutezat sa calce hotarele mele pana aicea; cativa  nebuni  care s-au incumes a o face, d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe. Se dusera acasa la dansa, unde  Cheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni  ca p-un calato r. Dar pe cand se aflau la masa si chefuiau, iara  Gheonoaia gemea de durere , deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie,  tinu  masa trei zile de-a  randul si ruga  pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie  pe una  din cele trei  fete ce avea, frumoase  ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat  ce cauta; atunci  ea zise: — Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti. Dupa  trei zile, se pregatira de drum  si porni.  Merse Fat-Frumos, merse si iar merse cale lunga si mai lunga ; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei , dete de o campie frumoasa , pe de o parte cu iarba inflorita , iara  pe de alta  parte  — parlita . Atunci el intreb a pe cal: — De ce este iarba parlita? Si calul ii raspunse: — Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora  cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut  lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa  foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut ; ea este mai rea deca t sora-sa si are trei capete.  Sa ne odihnim putin,  stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata. A doua zi se pregatira , ca si cand ajunsese la Gheonoaie , si pornira. Cand  auzira un  urlet  si  o vajaietura cum  nu  mai auzisera ei pana atunci! — Fii gata, stapane, ca iata  se apropie  zgripturoaica de Scorpie. Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia  ca vantul de iute;  iara  calul se urca  repede  ca sageata pana cam deasupr a si se las a asupra  ei cam pe o parte.  Fat-Frumo s o sageta si ii zbura un  cap;  cand era  sa-i  mai ia un  cap,  Scorpia  se ruga  cu lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia  ospata pe Fat Frumos si mai  si decat Gheonoaia ; iara  el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, care  se lipi indata cum  il puse  la loc, si dupa trei  zile plecara mai departe. Trecand si peste  hotarele scorpiei,  se dusera, se dusera si iara  se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp  numai  de flori si unde era numai  primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros  dulce,  de te imbata; tragea un vantisor  care  abia  adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara  calul ii zise: — Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop: avem sa dam  peste  o primejdie mare;  si, daca  ne-a ajuta Dumnezeu sa  scapam si de dansa, apoi  suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul  unde locuieste Tinerete  fara batranete si — viata fara moarte. Aceasta  casa  este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde  stau toate  fiarele  cele mai salbatice din lume;  ziua  si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte;  cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa  trecem  prin padure e peste  poate;  noi insa  sa  ne silim, dac- om putea, sa sarim  pe deasupra. Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinandu-si rasuflarea, zise: — Stapane, strange chinga  cat  poti de mult,  si, incalecand, sa te tii bine si in scari,  si de coama mea; picioarele  sa le tii lipite pe langa subtioara mea, ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu. Se urca, facu  proba, si intr-un  minut  fu aproape de padure. — Stapane , mai zise calul, acum e timpul cand se da demancare fiarelor padurii si sunt adunate toate  in curte;  sa trecem. — Sa trecem,  raspunse Fat-Frumos. Se urcara in sus si vazura palatul  stralucind astfel,  de la soare te puteai  uita,  dar la dansul ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai cand erau  sa se lase in jos la scara palatului, d-abia,  d-abia atinse  cu piciorul varful  unui copac si deodat a toata padurea se puse in miscare; urlau  dobitoacele, de ti se facea  parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamn a palatului afara , dand de mancare puilor ei (caci asa numea  ea  lighioanele din padure), ii prapadea negresit. Mai mult  de bucurie  ca au venit,  ii scapa ea; caci  nu mai vazuse pana atunci  suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapan a era o zana nalta , subtirica si dragalasa, si frumoasa , nevoie mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramas e incremenit. Dara  ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise: — Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici? — Cautam, zise el, Tinerete fara  batranete si viata fara  de moarte. — Daca cautati ceea ce ziseti, aci este. Atunci descaleca si intra in palat.  Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere ; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei  pentru ca l-a scapat de primejdie; iara  ele, de bucurie,  gatira o cina  placuta, si numai  in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde  va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau umbla in tihna prin padure. Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele , caci ziceau ca li se urase sezand  tot singurele; iara  el nu astepta  sa-i mai zica  o data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta. Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse  istoria  si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica.  La insotirea  lor, stapanel e casei ii deter a voie sa mearga prin toate  locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera  sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea  Valea Plangerii. Petrecu acolo vreme uitata , fara a prinde  de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul.  Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace  si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura  de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea  la vana toare;  dar, intr-o zi, se lua  dupa un iepure,  dete o sageata, dete doua si nu-l nimeri;  suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il si nimeri; dara nefericitul , in invalmaseala , nu bagas e de seama ca, alergand dupa iepure,  trecuse in Valea Plangerii. Luand  iepurele, se intorcea  acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un dor de tata-sa u si de mama-sa . Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre ; dara ele il cunoscura dupa intristare a si neodihna ce vedeau intr-insul. — Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera  ele, cu totul speriate. — Am trecut , dragele  mele, far a ca sa fi voit sa fac ast a neghiobie; si acum ma topesc d-a-n-picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma  indur  ca sa va parasesc . Sunt de mai multe  zile cu voi si n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad o data parintii si apoi m-oi intoarce,  ca sa nu ma mai duc niciodata. — Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu  mai  traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te , ne temem  ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri. Toate rugaciunile celor trei femei, precum  si ale calului,  n-au fost in stare  sa-i  potoleasca dorul  parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul. In cele mai de pe urma, calul ii zise: — Daca nu vrei sa ma  asculti,  stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai  tu esti de vina.  Am sa-ti  spun o vorba  si, daca  vei primi tocmeala mea, te duc inapoi. — Primesc,  zise el, cu toata multumirea, spune-o! — Cum vom ajunge  la palatul  tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas. — Asa sa fie, zise el. Se pregatira de plecare,  se imbratisara cu femeile  si, dupa ce-si luara ziua  buna unul  de la altul,  porni,  lasandu-le suspinand si cu lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta  ei; dar ii raspunser a ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos — mai alaltaieri am trecut  pe aici; si spunea tot ce stia. Locuitorii  radeau de dansul, ca de unul  ce aiureaza sau viseaza destept, iara  el, suparat, pleca  inainte,  fara a baga  de seama ca barba si parul ii albise. Ajungand la  mosia Gheonoaiei , facu  intrebari ca  si  la  mosia Scorpiei,  si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea  dumeri  el: cum de in cateva zile s-au schimbat  astfel locurile? Si iarasi, suparat, pleca cu barba  alba  pana la brau, simtind  ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse  la imparatia tatane-sau. Aici, alti  oameni,  alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise: — Ramai sanatos, stapane, ca  eu ma  intorc  de unde  am plecat. Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca  indata si aidem! — Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste c urand. Calul pleca  ca sageata de iute. Vazand palaturil e daramate si cu buruieni crescute pe dansele , ofta si, cu  lacrimi  in ochi,  cata  sa-si aduc a aminte  cat  erau  odata de luminate aste  palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo  doua-trei ori,  cercetand fiecare  camara , fiecare  coltulet  ce-i aduce a aminte  cele trecute ; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se astupase de daramaturile cazute. Cautand intr-o  parte  si in alta,  cu barba  alba  pana la genunchi, ridicandu-si  pleoapele ochilor  cu mainile si abia  umbland, nu  gasi decat un tron  odorogit, il deschise,  dara in el nimic  nu gasi;  ridica capacul chichitei,  si un glas slabanogit ii zise: — Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam. O palma ii trase  Moartea  lui, care se uscase de se facuse carlig  in chichita, si cazu  mort si indata se si facu tarana. Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.

Luceafărul de seară și luceafărul de noapte                       A fost cand a fost, pe vremea cand se potcovea  puricele cu nouazeci si noua oca de fier la un picior, cu nouazeci si noua oca de otel la alt picior si tot i se parea usor. A fost odat a un impara t si avea imparatul cela un bahor e, de baiat neastamparat si zbantuit, de nu mai avea incotro. Intr-o zi, baiatul a iesit la poarta si improsca cu prastia pietre. Tocmai  atunci a trecut prin poarta  palatului o baba cu un ulcior cu apa. Baiatul a improscat si a nimerit  drept  in ulcior.  Ulciorul s-a stricat,  apa  toata s-a varsat, iar baba s-a intors si i-a zis baiatului: — Sa mergi tot pamantul umblator, astampar sa nu mai ai, pana nu vei nimeri pe taramul fara de moarte, si nici acolo ceas de tihna si loc de odihna sa nu-ti afli. Baiatu l s-a intors  in palat  si  dup a trei  zile a prins  a se lua  pe ganduri, l-a palit  o tristete si un dor sa mearga in lume,  sa gaseasca taramul fara moarte. S-a luptat  el in sinea lui cat  s-a luptat  si intr-o buna dimineat a ii spune imparatulu i sa-i dea bani de cheltuiala , haine de primeneala , sabie si buzdugan , ca se duce in lume. N-a putut  nimeni sa-i  stea  in cale, s-a dus feciorul imparatului si dus a fost. Daca  s-a pornit,  a mers pe un drum,  pe altul,  ba intr-un  sat, ba in altul,  pe la Balti, pe la Soroca, mai stiu eu pe unde,  si a ajuns la o chilie. A batut in usa, a iesit un sihastru si l-a intrebat: — Ce cauti, mai baiate? — Caut taramul fara de moarte. Sihastrul s-a mirat: — Inca nu mi s-a dat ochii a vedea si urechile  a auzi de asa taram. Baiatul s-a scarbit. — Ce ma fac eu acum, ca doar inapoi n-am sa ma intorc. Sihastrul atunci  i-a dat un sfat: — Treci padurea aceasta  deasa si intunecoasa. In padure ai sa intalnesti tot felul de jivine, pe la toate  sa mergi, sa le dai buna ziua! La urma ai sa ajungi la un palat,  dinaintea acestui  palat sta culcat un balaur  cu capul pe prag,  ii dai si lui buna ziua;  el de bucurie  are sa intoarca capul intr-o parte,  si ai sa treci. Acolo ti-or spune  incotro sa mergi. Feciorul imparatului asa a si facut,  a umblat  padurea toata, si cate animale , pasar i si gangani i a intalni t pe toate le-a hiritisit. Dupa aceea a ajuns la un palat.  In fata palatului statea un balaur  culcat cu capul pe prag. Feciorul imparatului de departe s-a inchinat  si i-a zis: — Buna ziua, laur-balaur cu solzii de aur! Balaurul  s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Sa nu-mi fi dat buna ziua, aici iti faceam capatul. Baiatul a pasit pragul  si a raspuns:— Sa te fi repezit  asupra  mea, aici te faceam harcea-parcea. A intrat  feciorul  imparatului in palat  si a vazut un mosneag cat lumea  de batran. — Ce vanturi te poarta, voinice? — Caut taramul fara de moarte. — Departe-i,  voinice,departe, nimeni  n-a fost pe cele taramuri si nimeni nu stie drumul . Fiindca  mi-ai hiritisit jivinele toate,  o sa-ti dau un  ghem  de  aur,  sa-ti  arate  calea  inainte.  Incotro  se va rostogoli ghemul,  intr-acolo sa mergi. Si-a luat baiatul ziua buna, a aruncat ghemul si ghemul  a prins a se cotili peste dealuri, peste vai, peste campii, peste pustii. Cat  mergea  ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur  subtire ca o ata de paianjen. Asa a mers voinicul cale lunga, si intr-un tarziu a ajuns la un stejar,  unde s-a oprit sa poposeasca. S-a asezat voinicul  la umbra si a nimerit drept pe o ghinda , care crapas e si slobozise colt. Ghinda, simtind asa greutat e asupra ei, intreaba: — Cine esti, voinice, si incotro mergi? — Sunt  fecior  de  imparat, merg  la taramul fara de  moarte, sa traiesc cat lumea  si pamantul. Ghinda ii zice: — Da-te de pe mine, ca abia am incoltit, sunt firava  si slaba, sa nu ma strivesti, lasa-ma sa cresc si, daca  vrei, stai aici cu mine si vei trai pana voi creste eu stejar mare si falnic, vei vietui pana voi ajunge  la adanci batranete si, cand ma  voi risipi din picioare  si se vor scalda vrabiile  in colbul meu, abia atunci  o sa-ti vie si tie sfarsitul. Feciorul  de imparat s-a sculat,  a invelit ghinda  cu pamant, ca sa creasca, si-a luat  ziua buna si s-a pornit  mai departe. A mers el si a tot  mers  din  urma  ghemului si a ajuns  la un  butuc de vita  de vie,incarcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure si a mancat. Dupa  ce s-a saturat, vita de vie l-a intrebat: — Unde te duci, voinicule? — Ma duc la taramul fara de moarte, unde  voi trai  cat  lumea  si pamantul. Vita de vie ii zice: — Ingroapa  o bobita in pamant, sa  creasca, sa  rodeasca si, daca doresti, stai aici si vei trai  pana s-a inmulti poama,  de nu vor avea loc radacinile in pamant si frunzele  sub soare,  si cat  voi fi aici, vei bea vin si vei manca poama. Voinicul a ingropat  o bobita de poama in pamant si a zis: — Iti multumesc , vita de vie, ramai cu bine, creste si te inmulteste, ca eu ma duc mai departe. — Fii sanatos si umbla in plin. Feciorul  de imparat a mers inainte  si, nu multa zabava, vede un vultur.  El a intins arcul sa traga. Vulturul atunci  zice: — Voinice, nu trage  si nu ma  sageta. Ia si ma  lecuieste si ma  vermuieste1,  ca  de mare  folos ti-oi fi. Cand  te-a pali  vreo nevoie mare, numai  cu gandul sa te gandesti  la mine si eu voi fi la tine. Feciorul  de imparat i-a purtat de grija  vulturului, i-a legat ranile cum stia mai bine, l-a hranit, l-a lasat bun sanatos si de acolea a mers mai departe si a ajuns la malul unei ape. Mergand asa pe malul apei, vede ceva stralucind si inalbind inainte.  Se uita  el si se gandeste: — Oare ce sa fie? A mers el hat departe, si cand colo ce sa vada? Marea se trasese la adanc, iar pe nisipul fierbinte  ca focul se parpalea imparatul pestilor lung de doisprezece pasi si inalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint,  cum nu s-a mai pomenit candva pe pamant. Baiatul s-a apropiat si a zis: — Alei, bun ospat de peste o sa mai fac! Pestele l-a auzit si i-a raspuns: — Voinice, daca  ma  vei manca, n-ai sa  te ingrasi, mai bine  ia si ma da la adanc si, cand ii gandi la mine, eu oi fi la tine. El a cautat un druc lung, l-a saltat pe incetul si l-a dat pe imparatul pestilor in mare. Apoi baiatu l si-a luat  drumul inainte  si a mers  mult a lumeimparatie, cuvantul sa  ne fie, limba sa  nu osteneasca, nici sa popo- seasca, si la o bucata de loc vede o vulpe, fugarita de ogari, muscata de caini.  El intinde  arcul sa traga, dar vulpea zice: — Voinice, nu ma  omori, apara-ma de caini  si de ogari, lecuieste- ma si la nevoie ti-oi fi de ajutor. S-a repezit feciorul de imparat, a alungat cainii  si ogarii,  a luat-o sub ocrotirea lui si i-a purtat de grija, pana s-a intremat vulpea  de-a binelea,  si i-a dat drumul. La despartire vulpea i-a zis: — Multumesc, fecior de imparat, ca nu m-ai lasat sa ma rupa cainii si ogarii. Cand  ii ajunge  la vreo greutate, sa te gandesti  la mine si eu voi fi la tine. A plecat feciorul de imparat iar la drum,  si cu cat mergea, ghemul cel de aur se dezvartea si se facea  tot mai mic. Asa a mers el pe bura nescuturata, pe cale necalcata , pan a a ajuns la un ulm cu dou a tulpini. Intre tulpinile  ulmului  era intinsa o panza de paianjen, iar pe panza se zbatea un tantar. Cand  l-a vazut pe feciorul de imparat, tantarul a prins a striga: — Voinice, voinice,  scapa-ma, ca  ti-oi sta intr-o mana de ajutor. Eu stiu unde te duci, te duci la taramul fara de moarte, si de mii face un bine, la vremea  vremii si eu te-oi ajuta cu ceva. Drumetul, daca  a vazut treaba de-asa, s-a oprit,  l-a hranit si i-a dat drumul. — Multumescu-ti dumitale, om calator, pentru benefacere. Cand ii avea  vreo greutate, numai  cu gandul sa  te gandesti  la mine  si eu voi fi la tine. Iar acum mergi sanatos inainte,  caci nu ti-a ramas mult de mers si vei ajunge  la un palat.  Acolo daca  vei ajunge,  mergi drept la imparat si cere-i  fata  cea  mai  mica  de  mireasa, ca  pana nu-i  fi insurat,  nu-i putea  stapani taramul fara de moarte. A mers feciorul  de imparat, a tinut  tot drumul inainte  si de cale lunga ghemul  se tot micsora , se facuse  cat un mar, apoi cat o nuca, si cand ajunsese cat  mazarea, a vazut feciorul  de imparat inaintea lui niste palate  aurite, poleite,  mandre si, ce sa mai vorbesc, erau asa de frumoase, ca  nu se mai aflau  altele  sa  le stee  impotriva pe fata pamantului. Feciorul de imparat a mers drept  la palat si a batut in poarta. Imparatul a trimis straja de l-a intreba t ce umbl a el acolo, de unde vine si incotro se duce. Feciorul de imparat i-a spus totul de-a fir a-n par. Iaca cum si iaca ce... atunci  a iesit imparatul la poarta si voinicul i-a vorbit asa: — Luminate  imparate , vedea-o-as pe fiica ta cea mai mica mireasa in capul  mesei  si pe mine  mire  alaturi de ea. Iata  am venit  sa-i  cer mana. Mi-o dai?      Ti-o dau, ti-o dau, daca  te vei putea  ascunde sa nu te gaseasca nimeni.  Atunci vom face nunta si vei trai  aici la palat  cat  lumea  si pamantul, caci de la poarta  aceasta  incepe taramul fara de moarte. Acum pe sarmanul baiat il palise  o scarba ca aceea,  dar ce era sa faca.  Stand asa pe ganduri, isi aduse  aminte  de vultur  si cat  ai clipi din ochi vulturul a fost langa dansul. — Ce te-ai intristat, stapane? — Uite ce nevoie m-a palit... Si a prins a-i spune de porunca imparatului. — Cat despre  asta, n-ai ce te intrista. Vulturul l-a luat pe feciorul imparatului si l-a dus tocmai la tortile cerului si l-a ascuns dupa noua randuri de nouri. Imparatul avea trei fete tot o fata, tot un par, tot o imbracaminte, tot o ciubotica. A iesit imparatul, cu sabia goala, cu fata cea mai mare si i-a spus hotarat ca, daca nu l-a gasi pe feciorul imparatului unde-I ascuns, ii ia capul. Fata  s-a dus  la vazdogarie,si-a luat o vazdoaga in paneras  si a iesit cu tatal sau in pragul  usii, sa-l vada  pe feciorul imparatului. S-a uitat  fata  pe pamant, nu l-a vazut, s-a uitat  in mare,  nu l-a vazut, s-a uitat  in cer, l-a vazut si a strigat: — Iesi de dupa nouri,  ca te vad. Cat te-ai sterge la ochi, vulturul l-a coborat pe feciorul imparatului din nouri. Imparatul zice: — Acum ce, sa-ti iau capul? Fata i-a luat apararea voinicului: — Luminate  imparate, pacatul de prima data se iarta. Imparatul l-a iertat. — Iata  te iert, dar a doua oara, daca te va vedea fata cea mijlocie, iti iau capul. Imparatul s-a dus la palat  s-o aduca pe fiica cea mijlocie. Baiatul nu mai stia ce sa faca. Cum statea el oropsit si se tanguia, cine sa-l scoat a dintr-o greutate ca aceasta, isi aduce  aminte  de imparatul pestilor. Numai  cu gandul s-a gandit si, cand colo, ce sa vezi, se pomeneste cu marea  la zidurile palatului si cu pestele saltand din apa. — Ce necaz ai, stapane? — Am dat peste primejdie... Si prinde  a-i spune de cuvantul imparatesc, ca-l ameninta sa-i taie capul. — Vai de  mine,  fa-ti  pace,  nici  capul  nu-ti  bate,  stiu eu  niste ascunzisuri prin fundul marii , ca nu te mai gaseste nimeni cat pururea. Pestele l-a luat pe feciorul imparatului in gura, ca pe un graunte, si l-a  dus  in  strafundul marilor. Imparatul a iesit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teaca si i-a spus:— Sa-l  gasesti  pe feciorul  imparatului unde-i  ascuns,  ca  de nu, capul nu-ti mai sta unde sta. Fata imparatulu i s-a spalat pe fata , si-a pus o vazdoag a in paneras, si  s-a uitat  sa-l  vada  pe feciorul  de  imparat. L-a cautat fata  pe tot pamantul umblator si nu l-a gasit,  s-a uitat  in cer, pe dupa soare,  pe dupa luna — nu l-a aflat, s-a uitat  fata in fundul  marilor si l-a zarit. Imparatul a strigat: — Iesi, voinice, ca te-a vazut fata mea. Pestele l-a scos la mal, si imparatul, cand l-a vazut, i-a spus: — Acum se cuvine sa-ti iau capul. Fata cea mijlocie a sarit: — Iarta-l, tata, caci pacatul de-al doilea se iarta; daca-l  vei vedea a treia oara, sa-i ei capul. — Ei, iata  te iert si a doua  oara pe cuvantul fetei. Daca  si a treia oara nu te vei putea  ascunde, sa stii ca nu mai calci iarba verde. A ajuns feciorul de impara t la aman scarba , groaza , tine-te, inima! — O sa-mi ieie capul si mantuita- i socoteala , ce sa fac eu sa nu ma vada  fetele imparatului , cine sa ma scoat a de la un necaz ca acesta? Pe cand se vaieta el, isi aduce aminte  de vulpe, si cat s-a gandit — iata  si vulpea dinaintea lui. — Ce plangi, stapane? — Iaca cum si iaca ce... — Taci, nu plange si nu te scarbi  pentru atata treaba, fa-ti pace, nici capul sa nu te doara. Daca ti-i vorba de asa, hai cu mine, ca stiu eu ce-oi face. S-a pornit  vulpea inainte,  feciorul de imparat dupa dansa, au sarit parleazul prin fundul gradinii, au intrat in vazdogari a fetelor, si vulpea s-a rotit imprejur,  l-a lovit pe feciorul imparatulu i cu coada si l-a facut o vazdoaga mare,  inflorita, decat toate  vazdoagele mai aleasa si mai frumoasa. Fata cea mai mica  a imparatului s-a spalat, s-a dus la vazdogarie si tocmai vaz doaga aceea a rupt-o,  caci i-a placut mai mult, si a pus-o in paneras. A iesit imparatul in fata  palatului cu sabia  goala, a chemat-o  pe fata cea mai mica si i-a hotarat sa-l caute pe feciorul imparatului unde stie, ca, de nu, ii taie capul cu sabia. Se uita  fata imparatulu i pe paman t — nu-i; se uita  pe mare — nu-i; se uita  in cer tot nu-i. Se mai uita  ea o dat a prin fundul pamantului, prin intorsul  cerului,  pe scarile  stelelor  si mai departe, nu-i si pace. Imparatul atunci i-a zis: — Uita-te  bine, tu il ascunzi! Fata a raspuns: — M-am uitat  de-a maruntelul si nu-i, umbra  lui este, iar el nu se vede. Imparatul n-a avut incotro si a strigat: — Iesi, voinice, de unde esti, ca nu te-a vazut fata mea. El a sarit  din paneras si a zis: — Iata-ma-s, imparate! — Bine, voinice, vad ca esti viteaz. Imparatul a dat  porunca sa  vina  muzicile  si i-a spus baiatului sa intre in curte, s-o cunoasca pe fata cea mai mica;  daca  va cunoaste-o, face nunta, iar de nu, ii taie capul. Cand sa se vada  baiatul cu ganduril e implinite,  na-ti-o si pe aceasta mai decat toate.  Se pune  el pe plans  si plange, si plange pana i se facura ochii ca pastrama. De buna seama, nu mai scapa. Cat a fost, a fost, iar acum  hotarat ca  imparatul ii ia capul. Cum se vaieta el asa, si-a adus aminte  de tantar. Si cat a gandit cu gandul, tantarul a si fost langa dansul. — Ce greutate ai, stapane, de bocesti asa de tare? — Cum sa nu plang, sarmanul de mine, ca uite cand sa ma  vad si eu scapat de nevoi, ma  sfarseste imparatul de zile. Mai pot eu sa  le deosebesc  pe fetele imparatului, cand ele seamana leit una cu alta? — Nu te scarbi, stapane, nici in seama nu lua, eu le cunosc bine pe fetele imparatului, stiu care-i mai mare,  care-i mai mica,  eu intre dansele am crescut. Cand  le-a scoate imparatul pe tustrele, eu ma voi aseza pe nas la cea mai mica  si tu pe aceea s-o alegi. Fetele  imparatului au  iesit toate  tot  un  ochi,  tot  o fata, aceeasi statura, aceeasi rochie,  nici ca sa se deosebeasca cu ceva. Tantarul a zburat  prin  stufarii, prin  dudai, a venit  si s-a asezat pe nasul uneia dintre  fete. Fata a ridicat man a sa-l paleasca , da feciorul imparatulu i a apucat-o de mana si a spus: — Aceasta-i, imparate, fata cea mai mica. Imparatul a zis: — Adevarat, aceasta  este. Si era fata aceea  mandra si frumoasa, ca soarele  cand rasare, ca busuiocul  cu floare. Imparatului foarte  bine  i-a parut, l-a poftit  pe mire  in palat,  l-a pus in capul mesei si i-a vorbit: — Dau fiica dup a tine si imparati a cat incape in hotare. De azi inainte vei trai  cu noi, nu vei sti de moarte, vei vietui de-a pururi  cat lumea  si pamantul . Umbla  si cutreier a imparati a in lungis si in curmezis, dar inapoi, pe poarta  care ai intrat , sa nu iesi, ca o sa fie rau. Feciorul  de  imparat a intrat  si a vazut gradini de  aur  si argint impodobite cu piatra scumpa, fantani zidite  de marmora cu cani de argint, rauri pe care curgeau lapte si miere, dumbravi cu fel de fel de pasari cantatoare, pajisti cu flori, cu iarba verde  crescuta, in trei, in patru  impletita, batuta cu margarint, de n-am vazut de cand sunt... Si cate  si mai cate  nu erau  acolo, ca sa  stai sa  la spui pe toate,  leai spune,  dar nunta s-a asezat cu tot temeiul,  cu chiote si veselie si asa a tinut  nunta aceea  multa vreme,  cat  anume  nu pot spune,  caci acolo soarele nici nu rasarea , nici nu asfintea , statea numai in crucea amiezii. Dupa  nunta, s-a asezat feciorul  imparatului pe trai  si traia ca in flori de  mar. La un  timp  de  vreme  a plecat  el la vanatoare, a luat arcul si, cand a tras, sageata a zburat  peste poarta. El a vazut incotro a zburat  sageata, s-a luat dupa dansa si a uitat de povetele socru-sau. A tras  zavorul, a deschis  poarta  si nu s-a mai gandit sa pateasca ceva. Cand  colo, vede stralucind firisorul de ata de la ghemul  cel de aur, isi aduce aminte de casa, de tata, de mama si-l paleste un dor sa se duca sa-i vada. Mai trece cat mai trece, si ce gandi el? Las toate  in pamant si ma duc acasa, sa vad ce mai este. Imparatul i-a tot zis: — Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, ca de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneala de parinti, nici neam din rasstraneamul lor nu mai este. Dar el n-a crezut.  S-a gatit  voinicul  de drum,  si-a pus armele  la indemana, s-a inchinat  pana la pamant si a plecat. Imparatul si fata cea mai mica  au ramas cu jale in inima. S-a pornit  feciorul de imparat pe firisorul cel de aur si a tot mers calea inapoi, a ajuns la vita de vie si a gasit-o  batrana , intins a pe coline, ca nu i se vedea capatul nici intr-o parte,  nici in alta. — Stai, voinice, si poposeste. El i-a raspuns: — Bun cuvant ai, dar ma grabesc sa ajung mai degraba acasa. A mers el mai departe si a ajuns la un stejar batran. Si stejarul  l-a cunoscut. — Ingaduie, voinice, stai la popas, ca mare bine mi-ai facut, cand ai trecut  pe aici. Eu am crescut  din ghinda  pe care ai acoperit-o cu pamant. Feciorul de imparat s-a mirat,  nici nu-i venea sa creada ca a trecut atata vreme. A mers mai departe, a ajuns  la palatul  de unde  luase  ghemul  de aur si l-a gasit  pe balaur  uscat de batran. I-a dat buna ziua, balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Mai baiate, acum era sa te mananc, dar fiindca  mi-ai dat buna ziua nu-ti fac nimica. Feciorul de imparat a intrat  si l-a gasit  pe stapanul  palatului. De multa vreme ce-a trecut  ii crescuse barba,  cu o parte  se invelea si alta isi asternea.  Batranul a ridicat  genele  de la ochi cu carja,  s-a uitat  la voinic si a zis: — Inapoi cand vei veni, tot pe aici sa treci. Si-a luat el ziua buna, s-a pornit  spre casa,  caci nu mai ramasese mult, si cand a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihla deasa, sa te apuce lupii de spate. Cat despre  chilie, sihastru — nici urma. L-a palit pe feciorul de imparat tristetea si mai ca-l bate a gandul sa se intoarca inapoi, dar nu s-a oprit, a mers inainte si a ajuns acasa . S-a uitat incolo,s-a uitat  incoace,  intr-o  parte,  in alta,  si  n-a vazut nimic.  Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa parintilor, dar n-a gasit  nici palat,  nici curte,  erau  numai  niste risipituri.  Intr-o rapa a zarit  o cascioara. S-a dus acolo si a intrebat asa si asa. In casa aceea traia un  mosneag  de  trei  sute  de  ani.  El i-a spus  ca  a auzit  de  la rasstrabuni ca a fost aici curtea  unui imparat, care avea un fecior, si vorbeau  ca  s-a dus  pe lume  dupa viata  fara moarte si tinerete fara batranete, sa traiasca cat lumea si pamantul. In sat a fost dupa aceea o ciuma si a murit  si om, si vita,  si pasare. Feciorul  de imparat s-a scarbit, si-a adus  aminte  de sfatul  lui socru-sau si s-a intors  inapoi. Cand  a ajuns  pe locul unde fusese poarta  curtii imparatesti vede un marcotet. Da voinicul cu piciorul in marcote t si de desupt  iese moartea — neagra, uscata. — Ehe, dragul  matusii,  tocmai  acum  ai venit,  de cand te astept eu, nu-mi pot mantui zilele fara tine. Voinicul si-a tinut firea si hai fuga inapoi, de da inima dintr-insul, sa ajunga cat mai degraba la taramul de unde venise. Cand  l-a vazut moartea fugind, s-a luat dupa dansul. Aproape de casa mosneagului  nu mai putea  fugi, a dat buna ziua balaurului , balauru l s-a bucurat , a intors capul intr-o parte,  si voinicul a intrat. De ostenit  ce era, atata a zis: — Ajuta-ma, mosule, nu ma lasa,  pune-ma la cale ce sa fac, ca ma calca moartea din urma. Mosneagul i-a dat un brau si i-a spus: — Na, da-i-l mortii,  sa-l poarte  pana l-a ponosi,  de nu se va tine fir de fir, si abia atunci  sa vina la tine. Cand  a ajuns moartea si a vazut balaurul, a ridicat coasa sa-l taie. Balaurul  a sarit  cu gura  cascata, cu limba  infocata, a duhnit foc si smoala asupra  ei si n-a lasat-o sa se apropie. — Stai, boanghina, opreste-te, ce dai oarba peste oameni? — N-am treaba cu tine, da-mi  drumul sa intru  in casa. — Trebuia sa-mi fi dat buna ziua, iar acum cauta-ti de drum, daca ti-s dragi zilele, ca ia amus te-oi apuca,  ti-a trece de toate. Vazandu-l asa valvas, moartea a dat inapoi si de departe striga: — Mosule, da-i  drumul feciorului  de imparat sa  iasa  afara, cam sa-ti smulg barba  cate  un fir. Atunci a iesit feciorul de imparat cu braul si a spus: — Na, moarte , braul acesta, incinge-te, intoarce-te inapoi si poarta-l. Cand  il vei ponosi  de istov, de nu se va mai tine  fir de fir, sa  vii la mine. Moartea  a luat  braul sa-l  poarte, sa-l  ponoseasca, iar feciorul  de imparat a mers tot inainte,  a ajuns la stejar,  si stejarul  l-a chemat: — Vino, voinice, la popas. — Nu pot, ca ma ajunge  moartea din urma. — Despre  asta  n-avea  grija,  baga  mana in scorbura mea,  scoate un toiag de fier. — L-am scos... — Daca te-a ajunge  moartea din urma, da-i  toiagul  acesta  si spu- ne-i sa-l  poarte, pana-l va roade,  de nu va avea  ce tine  in mana, si abia atunci  sa vina la tine. Si cum a vorbit l-a si nimerit. Voinicul si-a luat  ziua buna, si misca, baiete, a mers el si a mers peste campuri fara drumuri, peste ape fara vaduri.  Si intr-o zi ii iese moartea in cale. — Stai, voinice, atata ti-a fost sa traiesti! — De ti-i voia sa ma  sfarsesti de zile, sfarseste-ma,  dar mai intai poarta toiagul  acesta de fier si, cand il vei roade,  de nu vei avea ce tine in mana, atunci  sa vii la mine. Moartea  a apucat  toiagul  si a luat drumul in picioare,  ca doar tre- buia sa umble,  nu ceva, ca sa roada un toiag ca acela. Feciorul de imparat, cand s-a vazut slobod, parca prinsese  aripi, a mers cale inainte,  a ajuns la vita de vie si vita de vie, cum l-a vazut, de departe l-a chemat: — Stai, voinice, de mananca poama si bea vin. — De stat,  prea  as sta, dar trebuie sa  ma  duc, ca mi-s drumurile departe si cararile incurcate, uite ma ajunge  moartea din urma. — N-avea  nici o grija,  ca  m-oi pune  luntre  si punte  sa-ti  fiu de folos. — Toate ca toate,  de mi-i spune  ce sa fac sa opresc moartea, stiu ca mi-i face un bine. — Apoi de te ajunge,  sa arunci  sabia si sa zici: — Ia, moarte , sabia si tine-o sa rugineasca , pana nu s-a alege nimica dintr-insa, si atunci vino la mine. — Iti multumesc, cum oi da ochii cu dansa, cum i-oi spune. S-a pornit  iar feciorul  imparatului pe cale, pe carare si pasea cat apuca piciorul. La o haba se pomeneste cu moartea in fata. — Stai, ca ti-a venit capatul! — Apoi, daca  ti-i vorba de asa, nu-ti stau impotriva. Iata  mai am o sabie,  nu m-as lasa  de ea odata cu viata,  ti-o dau  s-o tii pana va rugini si nu se va alege nimica dintr-insa, si atunci,  de ma vei ajunge — bine, de nu, sa nu cauti pricina, ca eu ma  duc la taramul de unde am plecat. Feciorul imparatului i-a dat sabia si s-a tot dus. Dupa  ce a ruginit sabia, moarte a s-a pornit din urma lui ca vantu l si ca gandul . Da atunci feciorul  imparatului a ajuns  la palat,  a deschis  poarta, fiica cea mai mica i-a iesit in intampinare , l-a apucat  de mana , can d colo, si moartea soseste si-l apuca de picior. — Stai pe loc, esti al meu, unde te duci? facu moartea. — Ba e al meu! Se opuse fiica imparatului. — Da-i drumul! Fata imparatului a zis atunci: — De-i asa, eu l-oi face un mar  de aur,  l-oi azvarli in sus, si cine dintre  noi il va prinde, a aceleia va fi. Fata  imparatului a azvarlit marul cel de aur  in sus, si marul s-a prefacut in luceafar de seara. Imparatul si cele doua fete ale lui au venit la poarta si, afland ce-i socoteala, au prefacut-o pe fata  intr-un  mar  de aur,  au aruncat-o in sus si i-au spus sa-l gaseasca pe feciorul imparatului si sa se coboare cu el in curtea  palatului, ca moartea n-o sa aiba  ce face. Marul  a zburat  in cer si s-a prefacut in luceafarul de zi. Vazand una  ca aceasta, moartea s-a mainiat, i-a calcat  pe tustrei pe umbra si i-a prefacut, pe imparat si cele doua fete, stane de piatra in poarta. De atunci  sunt luceferi in cer si stalpi  de piatra — la porti. Am incalecat pe un arici Si am venit pana aici, Am incalecat pe un pui Si alta poveste nu-i.

  ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI               Cica au fost undeva  intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca  lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau  pe haine,  se ponoseau, de slujeau  pe bani,  se cheltuiau, de slujeau  pe vite, se treceau. Nu le mergea  la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit  si omul, si femeia.  Si au lasat din urma  lor un bordei  si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele  Ion. Ce sa  faca  baiatul singur?  A semanat ogorul  din jurul bordeiului cu grau. La vremea  lui a crescut graul mare,  frumos,  o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai  spice de aur. — Acuma, face Ion, sa-mi  caut  o secera buna, sa  secer graul, sa nu se scuture. A umblat  pe la iarmaroc, pe la fierari,  a cumparat o secera si se intorcea  sa  puna lanul  in clai.  Cand  colo,  se uita  el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate. A ramas baiatul sarac  fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa. Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa, dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina. Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit  in lume. Si a tot mers pe dealuri  necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros  s-a pornit  el inapoi  si a poposit  la o margine  de padure. Niste lupi s-au repezit  din padure si au mancat manzul. Ce sa  faca  atunci  sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul  la care  argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis: — Spune,  Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da. Se uita  Ion si vede o piatra de moara. — Nu stiu, stapane, pe ce sa  slujesc,  ca  la nimic  nu-mi  merge, doar pe piatra  cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc. — Vai de mine, mai  baiate, de ce sa-ti prapadesti munca  in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta  plata. — Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au  impacat si  a argatit baiatul cu tot  inadinsul . Dupa  ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra  cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului. Cand  venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere. Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput  sa  tune  si sa  fulgere,  si a detunat piatra, de s-a facut  ea mici farame. Ion s-a uitat la piatra  cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis: — Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta  soarta, alt noroc. SI si-a pus  in traista ce a mai  avut  si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta  data. Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara  pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea  fanul  in stoguri. — Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc  fanul, sa nu ma asfinteasca soarele. — Ti-oi ajuta,  de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru. A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit. Omul n-avea parale  sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos. Ion a  luat  cocosul, s-a pornit  mai  depart e si  a ajuns  la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic. — Ce trebuinta ai? — Vreau  sa  vorbesc  cu imparatul, sa  ma  jeluiesc,  sa-i  spun  de necazurile mele. Curtenii  au inchis poarta  si i-au spus ca, de a indrazni sa intre,  o sa-l asmute cu cainii  si o sa-l puna la dubala. Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat  nebaut si nemancat la poarta  imparatului. Tocmai  dupa trei  zile l-a auzit  imparatul strigand la poarta si a intrebat: — Cine-i acolo? — Luminate  imparate, de  cateva zile sta  un  om  si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra! — Du-te si il cheama! Se duce strajnicul  si ii face stiuta porunca sa vie in palat. Omul a intrat  cu cocosul subtioara, s-a inchinat. Imparatul l-a intrebat: — Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta  subtioara? — Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept. — Spune, ce poftesti sa afli? — Luminate imparate , daca  n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa... Imparatul s-a incruntat: — Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat?  Ori te-ai gandit sa ma  iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate  face. Pleaca, si alta  data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti  stau picioarele. Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba,  intreba,  si adevarul nu  era  chip sa-l  afle. Se porneste  el si merge  cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea  mai rau  incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte,  nu s-a abatut nici intr-o parte  si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului.  Sihastrul l-a chemat  pe drumet si l-a intrebat: — Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta? Da flacaul face: — Umblu prin  lume,  cine ma  va judeca  drept,  sa-l  rasplatesc cu cocosul. Sihastrul de la foc intreaba: — Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli? — Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa. — De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita.  Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul. Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti. — Apuca pe cararusa aceasta  si mergi pana vei ajunge  la un ceair verde.  Acolo este un lac cu lapte,  unde  vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa  aripile  si se prefac  in zane. Una cu rochia ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile,  a treia,  cea mai mica,  e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica,  sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului  si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie. — Ramai sanatos, mosule! — Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos. Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii,  unde  se auzea  murmur de izvor.  S-a oprit  baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat  statea, tot priveghea, era numai  ochi si urechi,  sa afle cine se va scalda in lacul acesta. Iata  ca pe la vreme  de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat,  tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase  fara seaman; una  cu rochia  ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile  si a treia,  cea mai mica, imbracata intr-o rochie  aleasa ca soarele  cu razele,  de lumina  locul pe unde  trecea.  Si au  pasit  asa toate  trei  pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte,  sa se scalde. El a vazut bine unde  a pus zana cea mai mica  aripile,  s-a repezit, cat  l-a tinut  duhul,  le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra. S-au scaldat zanele cat  s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile  si au zburat, iar cea mai mica  striga  si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca  lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri  negri  cu tunete si fulgere  sa  rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar  de grija. Neafland pe nimeni  in cuprinsul  acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat: — Care mi-a luat straiele,  de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora. El tace. Atunci zana a strigat: — Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi  fii sot pana la moarte! El n-a raspuns pana n-a strigat  zana de trei  ori. Abia dupa ce a strigat  a treia oara, el a intrebat: — Facem nunta? — Facem. Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit  a mearga la cununie, sa  se lege dupa obicei.  Soarele,  cand a  rasarit si  a  vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba  asa o zana. S-a repezit  si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului. A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte. — Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte  de noroc pe lume. Se porneste inainte  sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna,  cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie. Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat. Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis: — Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul  acesta, sa-ti aduc poame. I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si  a ajuns unde copacul  avea trei craci:  unul  la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere  domnesti, cel dinspre  ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune.  El s-a urcat  pe creanga cea de la amiaza si manca prasade. Soarele  din cer il vede si-i vorbeste: — Buna  ziua, mai  omule.  Ce faci acolo in pom? — Ia mananc si eu niste fructe. — N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai  razele,  ca eu sunt logodit numai  de vreo trei zile si vreau sa fac nunta. — Vreau, de ce sa nu  vreau.  Mi-i da  trei pungi  de  galbeni  si mancare de trei ori pe zi. — Cat ceri iti dau, plata  si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi? — Ma prind. — Atunci zi: hop, hop, unde  ma  gandesc, acolo sa ma  gasesc! Si sa te gandesti  la imparatia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc. Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie. Indeplinea  Ion porunca intocmai  cum  spusese,  din  zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare. Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea. Cand  l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat: — Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele  drept  inima.    Dar Pasarila raspunde: — Dumneata, voinice,  stii una:  sa mai  razele  soarelui, alta  grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari. — Si ce grija ai? — Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar  sa  mearga la cei bogati. Ion se repede  si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Ma mai intrebi?! Pentru  ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele. I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui. Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina  cu mancare. Cand  l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara: — De ce ai intarziat cu mancarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de  dumneata, ca alt  lucru n-ai,  decat sa mai  razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber. — Asa, vasazica, si ce povete le dai? — Le spun sa nu mearga sa inghete  semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama. Ion se repede, il prinde  vartos de barba si il bate. — Ce faci? — Stiu eu ce fac. Pentru  ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant. Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga. Ion a stat  la masa si s-a pornit  cu razele  mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant. La amiaza a poposit  intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea. Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare. — Haide,  lupule,  ca  mi s-au  scurs  ochii  uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept. — Dumneata ai numai  un lucru, sa porti razele,  iar eu cate  le am, nu-mi ajung maini si picioare. — Si ce slujba  mai ai? — Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac  sa-i manance vita, pe care o mai are, dar  sa  se duca la cirezele  boierilor,  ca  acolo  au  de unde  manca de ajuns si de ramas. — D-apoi, imparate lupule,  eu am argatit un an pe un manz si, cand ma  duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba. Si l-a luat  si pe acesta  la trei parale, ca numai  fuga l-a scapat pe lupde paruiala. A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit  sa maie razele  mai departe.  Asa le-a  tot manat el in cer, pe pamant si in suflare  de vant, pana la chindii. La chindii  s-a oprit  intr-o gradina de aur  a soarelui. “Ma rapune foamea  de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.” La o haba vine  balaurul val vartej, sarind din  deal  in deal,  din vale in vale. Ion i-a strigat  de departe: — Sileste, Balaure,  sileste, ca  foamea  ma  curma la inima!  De ce vii asa de tarziu? — Tu alta  grija  nu ai decat sa  mai  razele,  iar eu am multe  simi vine greu sa le scot la capat pe toate. — Si ce anume  ai de facut? — Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui  om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai  la cel bogat. Ion il si apuca de gat: — Cum atunci  te-a  lasat inima  si mi-ai  sfaramat piatra  cea  de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!? L-a luat  Ion in raspar pe balaur, ca  acela  nu nimerea drumul pe care venise. Ospateaza Ion masa de chindii  si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei. Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica! El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui. Toti ortacii Soarelui:  si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera  in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile. A venit Soarele la Ion si l-a intrebat: — De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila? — Trebuia  sa-l  bat si mai bine,  fiindca  a dat  drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur. — E vinovat.  Dar pe  Brumarul-cel-Mar e de  ce l-ai scuturat de barba? — Pentru  ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul. — De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat? — Cum era sa nu-l probozesc, daca  a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindca  mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an. — Bine i-ai facut.  Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile? — Esti de vina,  ca mi-ai luat femeia. Soarele  o cheama pe Zana  cea frumoasa si o intreaba: — Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana  raspunde:   A lui Ion Saracul sunt! — De-i asa, ia-ti-o si mergi  cu bine.  Cine strica  casa altuia  n-are loc nici in cer, nici pe pamant. Si Zana  atunci  a vorbit: — E-e, Ioane,  de mult  te astept sa  ma  iei din cer, sa  ma  duci pe pamant, sa facem nunta. S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos. A mers Ion cu poamele drept  la imparat si i le-a dat. Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata  asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba  aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat  indata divanul si a intrebat ce sa faca. — Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte  rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina? — Imparate, nu-l omori,  da-i  niste porunci  grele,  sa  nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi  cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii  crescuti,  sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita cu bobita si poama  coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat,  sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat. L-a chemat  pe Ion si i-a spus imparatul: — Vad ca esti om vrednic.  Din cati  s-au urcat  in copac, numai  tu te-ai  intors  cu poame  si se cuvine  sa-ti  dau  jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi  cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita,  cand m-oi scula dimineata sa  spanzure strugurii copti in palat,  sa-i ajung din crivat. — Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate  a rasari dreptatea de undeva. Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie. — Si pentru ce? — Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul  cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista.  Da aripile,  care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi,  ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana  a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat: — Ce doresti, stapana? — Vedeti dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului,  poama crescuta sa fie, sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita  cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat. Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins  a iesi din pamant, din iarba verde,  tot ortaci  de ai lor, multi  ca frunza,  iuti ca spuza  si  i-au  trimis  cat  mai  iute  la munca in toate  partile, sa faca dealurile vale  si  sa  dureze  o podgorie  in toata legea,  cum  a fost porunca. Si au lucrat  toti cat  a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua  erau strugurii copti, numai  buni de cules. In rasaritul soarelui  veneau  carutele cu panere de poama la palat. Zana  l-a sculat pe Ion: — Hai, porneste si tu, Ioane,  de vezi poama. Cand  s-a uitat  el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai  vie. A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor  si se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci  au venit si sfetnicii divanului, boierii. Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul  fermecat din volbura  marii, care canta singur. L-au chemat  strajnicii si i-au spus porunca imparatului. Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei: — Iata  ce mi-a poruncit acuma  imparatul. — Ti-a dat  o porunca grea,  sa  te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier,  — a spus Zana  si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma  lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos. Si-au luat  ei ramas bun,  si s-a pornit  Ion la drum  lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere: — Of, of, of! In clipa aceea apare  un om in fata lui si zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui. — Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca  mi-a poruncit imparatul sa-i aduc  fluierul care canta singur  de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa? — Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta  trebuie sa fii treaz,  sa nu atipesti nici o clipa.  Te prinzi sa nu dormi? — Ma prind. Oftea l-a luat  atunci  in spate  si s-a dus prin apa  pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai  mare  peste  ucigani,  l-a intrebat: — Ai venit de buna voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau. Si i-a spus ca, daca  n-a dormi sapte ani, o sa-i faca  un fluier care canta singur.   Din clipa aceea  uciganii,  necuratii, s-au apucat  de lucru  la fluier cu tot temeiul  si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa  trei ani l-a razbit somnul  si a inceput  a atipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama,  ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit... — Stau asa si ma  gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume:  iarba in lunca, ori frunza in codru? Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte.  Nici ei nu stiau. — Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune. Au iesit toti diavolii din fundul  marii  si s-au apucat  de numarat. Cat au umblat  ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi. Dupa  ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus: — Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza. Si iar  s-au  apucat  de lucru  si lucrau  zi si noapte. Dupa  trei  ani fluierul  era gata,  mai trebuia inflorit si poleit,  dar Ion nu mai putea de somn si a inceput  a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm,  ma  tot framanta gandul sa  aflu ce este mai mult  in mare:  peste ori nisip. Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere. Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi. Ca sa numeri pestele si nisipul din mare  se cerea amar  de vreme. Se trezeste Ion, se uita  la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca  l-a palit  dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata. — Stai, Ioane, sa facem fluierul  pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim. — Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit  si nepoleit. Si picior dupa picior s-a pornit  dupa urmele inelului  si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat. A batut in poarta si a strigat: — Deschide,  imparate, ca  ti-am  adus  fluierul  cel fermecat care canta singur! A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii. Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Sa canti  o hora, sa joace toti curtenii. A cantat fluierul  o hora, si au jucat toti pana la unul. — Iata, luminate imparate, acesta-i  fluierul  care  canta singur  si care am avut porunca sa-l aduc. Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut  drumul lui pana unde era Zana  si s-a culcat fara grija si a dormit  somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit  de drum lung si nesomn. Imparatul , curtenii,  boierii  au  vrut  si  ei sa  incerce  fluierul  cel fermecat si i-au vorbit: — Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam! S-a pornit  fluierul  sa zica hore, si imparatul si curtenii  au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea,  iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca  fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele  in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie. La trei zile, aude  Ion ca cineva canta si cuvanta: — Du-te, Ioane,  la palat  si scoate-i  afara pe sfetnici,  pe boieri  si pe imparat, ca au murit  toti jucand. De acum  n-ai nici o grija, caci n-are  cine iti mai da porunci  grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am  scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare. Acesta era glasul fluierului  fermecat. Ion  a  ascultat de  sfatul  fluierului, a  luat  imparati a aceea  in stapanire si acum ce a mai facut  el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate  satele,  prin toate  targurile ca face nunta. Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea  era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari. Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am  venit  la mariile voastre  calare pe un fus si m-am apucat  povestea  de spus.   Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului