Threads tagged with: basme

                                                   La scăldat de Ion Creangă (Amintiri din copilărie)                   Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aştepta cusutul; pieptănuşii în laiţă navea cine-i ţinea de coadă; roata şedea în mijlocul casei, şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: Nu şedea, că-ţi şede norocul; ţevi de făcut la sucală; copil de ţâţă în albie, pe lângă alţii vro cinci-şase, care aşteptau să le faci demâncare.                Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:— Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeri, ştii colč, ca pentru tine! — Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu ştiam. Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui ţigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam seara acasă.              Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare şi se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, şi cum sfârâia fusul roţii, aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu! Şi-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aş fi fost eu acolo. D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre straie, cine umbla?              Povestea cântecului: Fă-mă, Doamne, val de tei Şi m-aruncă-ntre femei! Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace!             Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ţi-i gliganul; apoi, în picioare, ţiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele,şi aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi în stânga, spunând cuvintele: Auraş, păcuraş, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi; Şi ţi-oi spăla cofele Şi ţi-o bate dobele! După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură; ş-apoi, huştiuliuc! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci aşa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam.             După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul şi Duhul Sfânt, şi înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ş-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!             În sfârşit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh: — Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine, şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: Poţi opri vântul, apa şi gurile oamenilor? De-aceea le-am lăsat şi eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la ureche, şi pândind vreme pe când şed ele plecate şi dau pânza în apă la ghilit, fac ţuşti! din baltă ş-o iau la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc câinii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?             Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc; căci ei bat cât bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc. Şi adevărat este, căci aşa am scăpat şi eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. Noroc din cer până-n pământ că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cănd mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie.            Ş-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârşit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi merg eu acum fără păsare prin păpuşoi, până în dreptul ogrăzii, şi mă uit printre gard şi văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: Milămi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.            Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard: Mămucăi, iacată-mă-s! Ş-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic, scâncind: Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul. Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeş la mine şi zice oftând: — Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta şi să mă laşi tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău! Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face.            Apoi umblu tot cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: Vorba dulce mult aduce; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: derdicam şi măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Şi-ntr-o zi o văz că mă sărută şi-mi zice cu blândeţe: — Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plânge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu binişorul! Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de-apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu.           Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream demâncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate. În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!  

  ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI               Cica au fost undeva  intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca  lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau  pe haine,  se ponoseau, de slujeau  pe bani,  se cheltuiau, de slujeau  pe vite, se treceau. Nu le mergea  la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit  si omul, si femeia.  Si au lasat din urma  lor un bordei  si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele  Ion. Ce sa  faca  baiatul singur?  A semanat ogorul  din jurul bordeiului cu grau. La vremea  lui a crescut graul mare,  frumos,  o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai  spice de aur. — Acuma, face Ion, sa-mi  caut  o secera buna, sa  secer graul, sa nu se scuture. A umblat  pe la iarmaroc, pe la fierari,  a cumparat o secera si se intorcea  sa  puna lanul  in clai.  Cand  colo,  se uita  el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate. A ramas baiatul sarac  fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa. Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa, dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina. Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit  in lume. Si a tot mers pe dealuri  necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros  s-a pornit  el inapoi  si a poposit  la o margine  de padure. Niste lupi s-au repezit  din padure si au mancat manzul. Ce sa  faca  atunci  sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul  la care  argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis: — Spune,  Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da. Se uita  Ion si vede o piatra de moara. — Nu stiu, stapane, pe ce sa  slujesc,  ca  la nimic  nu-mi  merge, doar pe piatra  cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc. — Vai de mine, mai  baiate, de ce sa-ti prapadesti munca  in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta  plata. — Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au  impacat si  a argatit baiatul cu tot  inadinsul . Dupa  ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra  cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului. Cand  venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere. Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput  sa  tune  si sa  fulgere,  si a detunat piatra, de s-a facut  ea mici farame. Ion s-a uitat la piatra  cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis: — Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta  soarta, alt noroc. SI si-a pus  in traista ce a mai  avut  si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta  data. Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara  pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea  fanul  in stoguri. — Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc  fanul, sa nu ma asfinteasca soarele. — Ti-oi ajuta,  de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru. A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit. Omul n-avea parale  sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos. Ion a  luat  cocosul, s-a pornit  mai  depart e si  a ajuns  la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic. — Ce trebuinta ai? — Vreau  sa  vorbesc  cu imparatul, sa  ma  jeluiesc,  sa-i  spun  de necazurile mele. Curtenii  au inchis poarta  si i-au spus ca, de a indrazni sa intre,  o sa-l asmute cu cainii  si o sa-l puna la dubala. Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat  nebaut si nemancat la poarta  imparatului. Tocmai  dupa trei  zile l-a auzit  imparatul strigand la poarta si a intrebat: — Cine-i acolo? — Luminate  imparate, de  cateva zile sta  un  om  si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra! — Du-te si il cheama! Se duce strajnicul  si ii face stiuta porunca sa vie in palat. Omul a intrat  cu cocosul subtioara, s-a inchinat. Imparatul l-a intrebat: — Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta  subtioara? — Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept. — Spune, ce poftesti sa afli? — Luminate imparate , daca  n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa... Imparatul s-a incruntat: — Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat?  Ori te-ai gandit sa ma  iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate  face. Pleaca, si alta  data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti  stau picioarele. Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba,  intreba,  si adevarul nu  era  chip sa-l  afle. Se porneste  el si merge  cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea  mai rau  incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte,  nu s-a abatut nici intr-o parte  si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului.  Sihastrul l-a chemat  pe drumet si l-a intrebat: — Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta? Da flacaul face: — Umblu prin  lume,  cine ma  va judeca  drept,  sa-l  rasplatesc cu cocosul. Sihastrul de la foc intreaba: — Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli? — Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa. — De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita.  Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul. Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti. — Apuca pe cararusa aceasta  si mergi pana vei ajunge  la un ceair verde.  Acolo este un lac cu lapte,  unde  vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa  aripile  si se prefac  in zane. Una cu rochia ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile,  a treia,  cea mai mica,  e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica,  sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului  si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie. — Ramai sanatos, mosule! — Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos. Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii,  unde  se auzea  murmur de izvor.  S-a oprit  baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat  statea, tot priveghea, era numai  ochi si urechi,  sa afle cine se va scalda in lacul acesta. Iata  ca pe la vreme  de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat,  tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase  fara seaman; una  cu rochia  ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile  si a treia,  cea mai mica, imbracata intr-o rochie  aleasa ca soarele  cu razele,  de lumina  locul pe unde  trecea.  Si au  pasit  asa toate  trei  pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte,  sa se scalde. El a vazut bine unde  a pus zana cea mai mica  aripile,  s-a repezit, cat  l-a tinut  duhul,  le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra. S-au scaldat zanele cat  s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile  si au zburat, iar cea mai mica  striga  si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca  lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri  negri  cu tunete si fulgere  sa  rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar  de grija. Neafland pe nimeni  in cuprinsul  acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat: — Care mi-a luat straiele,  de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora. El tace. Atunci zana a strigat: — Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi  fii sot pana la moarte! El n-a raspuns pana n-a strigat  zana de trei  ori. Abia dupa ce a strigat  a treia oara, el a intrebat: — Facem nunta? — Facem. Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit  a mearga la cununie, sa  se lege dupa obicei.  Soarele,  cand a  rasarit si  a  vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba  asa o zana. S-a repezit  si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului. A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte. — Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte  de noroc pe lume. Se porneste inainte  sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna,  cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie. Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat. Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis: — Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul  acesta, sa-ti aduc poame. I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si  a ajuns unde copacul  avea trei craci:  unul  la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere  domnesti, cel dinspre  ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune.  El s-a urcat  pe creanga cea de la amiaza si manca prasade. Soarele  din cer il vede si-i vorbeste: — Buna  ziua, mai  omule.  Ce faci acolo in pom? — Ia mananc si eu niste fructe. — N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai  razele,  ca eu sunt logodit numai  de vreo trei zile si vreau sa fac nunta. — Vreau, de ce sa nu  vreau.  Mi-i da  trei pungi  de  galbeni  si mancare de trei ori pe zi. — Cat ceri iti dau, plata  si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi? — Ma prind. — Atunci zi: hop, hop, unde  ma  gandesc, acolo sa ma  gasesc! Si sa te gandesti  la imparatia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc. Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie. Indeplinea  Ion porunca intocmai  cum  spusese,  din  zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare. Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea. Cand  l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat: — Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele  drept  inima.    Dar Pasarila raspunde: — Dumneata, voinice,  stii una:  sa mai  razele  soarelui, alta  grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari. — Si ce grija ai? — Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar  sa  mearga la cei bogati. Ion se repede  si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Ma mai intrebi?! Pentru  ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele. I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui. Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina  cu mancare. Cand  l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara: — De ce ai intarziat cu mancarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de  dumneata, ca alt  lucru n-ai,  decat sa mai  razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber. — Asa, vasazica, si ce povete le dai? — Le spun sa nu mearga sa inghete  semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama. Ion se repede, il prinde  vartos de barba si il bate. — Ce faci? — Stiu eu ce fac. Pentru  ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant. Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga. Ion a stat  la masa si s-a pornit  cu razele  mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant. La amiaza a poposit  intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea. Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare. — Haide,  lupule,  ca  mi s-au  scurs  ochii  uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept. — Dumneata ai numai  un lucru, sa porti razele,  iar eu cate  le am, nu-mi ajung maini si picioare. — Si ce slujba  mai ai? — Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac  sa-i manance vita, pe care o mai are, dar  sa  se duca la cirezele  boierilor,  ca  acolo  au  de unde  manca de ajuns si de ramas. — D-apoi, imparate lupule,  eu am argatit un an pe un manz si, cand ma  duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba. Si l-a luat  si pe acesta  la trei parale, ca numai  fuga l-a scapat pe lupde paruiala. A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit  sa maie razele  mai departe.  Asa le-a  tot manat el in cer, pe pamant si in suflare  de vant, pana la chindii. La chindii  s-a oprit  intr-o gradina de aur  a soarelui. “Ma rapune foamea  de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.” La o haba vine  balaurul val vartej, sarind din  deal  in deal,  din vale in vale. Ion i-a strigat  de departe: — Sileste, Balaure,  sileste, ca  foamea  ma  curma la inima!  De ce vii asa de tarziu? — Tu alta  grija  nu ai decat sa  mai  razele,  iar eu am multe  simi vine greu sa le scot la capat pe toate. — Si ce anume  ai de facut? — Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui  om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai  la cel bogat. Ion il si apuca de gat: — Cum atunci  te-a  lasat inima  si mi-ai  sfaramat piatra  cea  de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!? L-a luat  Ion in raspar pe balaur, ca  acela  nu nimerea drumul pe care venise. Ospateaza Ion masa de chindii  si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei. Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica! El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui. Toti ortacii Soarelui:  si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera  in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile. A venit Soarele la Ion si l-a intrebat: — De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila? — Trebuia  sa-l  bat si mai bine,  fiindca  a dat  drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur. — E vinovat.  Dar pe  Brumarul-cel-Mar e de  ce l-ai scuturat de barba? — Pentru  ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul. — De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat? — Cum era sa nu-l probozesc, daca  a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindca  mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an. — Bine i-ai facut.  Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile? — Esti de vina,  ca mi-ai luat femeia. Soarele  o cheama pe Zana  cea frumoasa si o intreaba: — Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana  raspunde:   A lui Ion Saracul sunt! — De-i asa, ia-ti-o si mergi  cu bine.  Cine strica  casa altuia  n-are loc nici in cer, nici pe pamant. Si Zana  atunci  a vorbit: — E-e, Ioane,  de mult  te astept sa  ma  iei din cer, sa  ma  duci pe pamant, sa facem nunta. S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos. A mers Ion cu poamele drept  la imparat si i le-a dat. Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata  asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba  aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat  indata divanul si a intrebat ce sa faca. — Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte  rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina? — Imparate, nu-l omori,  da-i  niste porunci  grele,  sa  nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi  cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii  crescuti,  sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita cu bobita si poama  coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat,  sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat. L-a chemat  pe Ion si i-a spus imparatul: — Vad ca esti om vrednic.  Din cati  s-au urcat  in copac, numai  tu te-ai  intors  cu poame  si se cuvine  sa-ti  dau  jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi  cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita,  cand m-oi scula dimineata sa  spanzure strugurii copti in palat,  sa-i ajung din crivat. — Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate  a rasari dreptatea de undeva. Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie. — Si pentru ce? — Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul  cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista.  Da aripile,  care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi,  ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana  a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat: — Ce doresti, stapana? — Vedeti dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului,  poama crescuta sa fie, sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita  cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat. Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins  a iesi din pamant, din iarba verde,  tot ortaci  de ai lor, multi  ca frunza,  iuti ca spuza  si  i-au  trimis  cat  mai  iute  la munca in toate  partile, sa faca dealurile vale  si  sa  dureze  o podgorie  in toata legea,  cum  a fost porunca. Si au lucrat  toti cat  a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua  erau strugurii copti, numai  buni de cules. In rasaritul soarelui  veneau  carutele cu panere de poama la palat. Zana  l-a sculat pe Ion: — Hai, porneste si tu, Ioane,  de vezi poama. Cand  s-a uitat  el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai  vie. A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor  si se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci  au venit si sfetnicii divanului, boierii. Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul  fermecat din volbura  marii, care canta singur. L-au chemat  strajnicii si i-au spus porunca imparatului. Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei: — Iata  ce mi-a poruncit acuma  imparatul. — Ti-a dat  o porunca grea,  sa  te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier,  — a spus Zana  si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma  lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos. Si-au luat  ei ramas bun,  si s-a pornit  Ion la drum  lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere: — Of, of, of! In clipa aceea apare  un om in fata lui si zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui. — Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca  mi-a poruncit imparatul sa-i aduc  fluierul care canta singur  de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa? — Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta  trebuie sa fii treaz,  sa nu atipesti nici o clipa.  Te prinzi sa nu dormi? — Ma prind. Oftea l-a luat  atunci  in spate  si s-a dus prin apa  pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai  mare  peste  ucigani,  l-a intrebat: — Ai venit de buna voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau. Si i-a spus ca, daca  n-a dormi sapte ani, o sa-i faca  un fluier care canta singur.   Din clipa aceea  uciganii,  necuratii, s-au apucat  de lucru  la fluier cu tot temeiul  si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa  trei ani l-a razbit somnul  si a inceput  a atipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama,  ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit... — Stau asa si ma  gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume:  iarba in lunca, ori frunza in codru? Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte.  Nici ei nu stiau. — Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune. Au iesit toti diavolii din fundul  marii  si s-au apucat  de numarat. Cat au umblat  ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi. Dupa  ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus: — Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza. Si iar  s-au  apucat  de lucru  si lucrau  zi si noapte. Dupa  trei  ani fluierul  era gata,  mai trebuia inflorit si poleit,  dar Ion nu mai putea de somn si a inceput  a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm,  ma  tot framanta gandul sa  aflu ce este mai mult  in mare:  peste ori nisip. Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere. Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi. Ca sa numeri pestele si nisipul din mare  se cerea amar  de vreme. Se trezeste Ion, se uita  la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca  l-a palit  dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata. — Stai, Ioane, sa facem fluierul  pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim. — Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit  si nepoleit. Si picior dupa picior s-a pornit  dupa urmele inelului  si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat. A batut in poarta si a strigat: — Deschide,  imparate, ca  ti-am  adus  fluierul  cel fermecat care canta singur! A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii. Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Sa canti  o hora, sa joace toti curtenii. A cantat fluierul  o hora, si au jucat toti pana la unul. — Iata, luminate imparate, acesta-i  fluierul  care  canta singur  si care am avut porunca sa-l aduc. Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut  drumul lui pana unde era Zana  si s-a culcat fara grija si a dormit  somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit  de drum lung si nesomn. Imparatul , curtenii,  boierii  au  vrut  si  ei sa  incerce  fluierul  cel fermecat si i-au vorbit: — Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam! S-a pornit  fluierul  sa zica hore, si imparatul si curtenii  au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea,  iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca  fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele  in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie. La trei zile, aude  Ion ca cineva canta si cuvanta: — Du-te, Ioane,  la palat  si scoate-i  afara pe sfetnici,  pe boieri  si pe imparat, ca au murit  toti jucand. De acum  n-ai nici o grija, caci n-are  cine iti mai da porunci  grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am  scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare. Acesta era glasul fluierului  fermecat. Ion  a  ascultat de  sfatul  fluierului, a  luat  imparati a aceea  in stapanire si acum ce a mai facut  el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate  satele,  prin toate  targurile ca face nunta. Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea  era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari. Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am  venit  la mariile voastre  calare pe un fus si m-am apucat  povestea  de spus.   Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului

                                              Buruiana neagră                                                      de Vladimir Colin          A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene. Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor. Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ? Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase.  S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene. — Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda. Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare... — Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât: — Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri. Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame. — Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă. Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea. Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit: — Mîn-ca-re ! — Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume... De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând : — V-aţi hotărât, zmeilor ? — Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură. Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ? — Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap. I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume. Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus : — Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede. — Re... începu unul dintre leneşi. — ...pe... adăugă un altul. — ...de ? întrebă cu spaimă al treilea. A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat : — Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ? La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea... Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe. — Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă... Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma : — Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule... — Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ? — Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac. — Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul. S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa : — Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă... I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului. — Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum ! Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul. În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur. — Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ? — Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure? — Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ? — Iaca n-am auzit... — Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică. Flăcăul însă răspunse liniştit : — Iar eu sunt Ianoş... — Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte ! Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească. — Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ? Râzând, vrăjitoarea strigă : — Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă : — Ţi-am vârât spaima în oase ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea... Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz. — Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea. — Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi... Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci. — Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh. — Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş. — Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat... Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei. — Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă... Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș. Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt : — Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne. Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat. Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot. Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc. — Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi... A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan. — Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului. — Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii... A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur. — Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ? — Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ? A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci. S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat : — Vino, cotoroanţă ! S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.  — Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi... — Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine... — Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai! — Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic. A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit : — Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte ! — Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc ! — Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui! Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară. — Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta ! Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om. Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea. — Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te ! Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs. Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa ! Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară : — Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ? — Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi ! Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor : — Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece... Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom... Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate. — Domnule grof, a îndrăznit careva. — Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului. Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător : — Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ? Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi. Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea: — Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii ! — I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor. Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost. Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea. „Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “ Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină. — Ianoş ! Măi, Ianoş ! Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul. Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi. — Aici erai, fârtate ? — Aici, a zâmbit Ianoş. — Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ? Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ: — Eu. Şi ? — Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă ! Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit: — Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ? — Mie ? Ion. Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa : — Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare... A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr. — Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă ! A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră. — Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale. Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie : — Să intre, să intre ! Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion : — Ei, cum să te răsplătesc ? — De, domnule grof... — Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars ! — Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion. — Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei... Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat. — Săriţi i a răcnit groful. Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care : — Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion. — Ursul! Ursul! ţipa groful. — Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor. — Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile. — Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul? — Care urs, domnule grof ? îi fi visat... A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie. Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof. — Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om... Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof. — Domnule grof, am un cal de vânzare... Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea. Cât ceri pe el ? — O mie de galbeni. A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ? Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz. Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc. — Cât ceri pe el ? Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“ A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant ! Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l. Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat: — Unde-i ? — Îndată, măria ta, s-a ploconit groful. L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul. — Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra. Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe. — Vai! a ţipat craiul, ferindu-se. — Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă. Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime : — Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ? Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz. — Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite. Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa : — Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă ! — Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân. Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh : — Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ? Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane. — Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă. Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească. — Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare... Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă. — Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi ! Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă. Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit. Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh. — Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei. Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop. — Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş. Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !     [1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.          descarcați basmul de la atasamente            

                                                              Fluierul pădurii pierdute de Vladimir Colin          Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu ştii dumneata?... Iac-aşa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă şi umblă şi răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat şi o fetiţă au rămas orfani. Şi mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieţii orfani din casă şi le-au strigat, înecându-se de mânie: — Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem! Fetiţa, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână şi-a ieşit cu ea din târg. Şi-au mers ei aşa, au mers ţinându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure. Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, şi-n pădure zburau păsări mari şi negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foşneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulţimi de şerpi. — Lasă-lasă...   lasă-lasă...   şopteau   glasurile   ameninţătoare   ale copacilor. Şi copacii întindeau degete răşchirate, smulgând petice din hainele copiilor, şi-şi apropiau creştetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; şi noaptea era groasă şi neagră, s-o tai cu cuţitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii. — Mi-e frică! scânci fetiţa şi-ncepu să plângă. Atunci intrară într-o poiană. Şi numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur nişte flori de foc, mai frumoase decât toate florile ştiute. O rază de lună se furişă printre crengile copacilor şi se lăsă pe creştetul fetiţei, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiaţi în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt şi purtând din cele patru colţuri o pernă mare, o pernă de muşchi moale şi verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Şi era vechi, vechi, vechi, şi-avea lemnul înnegrit şi luminos, ca cioturile putregăite, şi văzându-l aşa nu l-ai fi învrednicit cu o privire. — Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului şi-ntinzându-i perna de muşchi moale şi verde. De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul şi-l suci ruşinat între degete, apoi mărturisi cu sfială: — Dar eu... eu nu ştiu să cânt... — Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum ştii. Dar cântă! Şi duse atunci băiatul fluierul la buze şi suflă uşurel, aşa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară şi diadema străluci ca mai-nainte. — Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuţe. Nu te opri! Şi băiatul îşi duse din nou fluierul la buze şi, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre şi urâte, măcar că degetele-i tremurau şi nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetişor, abia simţit, apoi mai tare, tot mai tare, braţele prinseră a le undui, iar frunzişul şopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii şi al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscoleşte pădurea, un cântec al ploii care hrăneşte pădurea, un cântec aprig şi pătimaş, un cântec vechi... Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta şi pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze. — Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântaţi că glasul pădurii încetează fără veste. Şi băiatul îşi luă atunci inima în dinţi şi suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creştea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la şoaptă şi din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănţuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni. O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană şi aşezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolţii cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi şi groase şi se-nălţă un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri ţârâi tremurat pe nişte strune subţiri şi privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint şi clopoţei de sticlă. Din nou se înălţă buciumul copacilor şi poiana se mări deodată, ca şi cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul. În mijlocul poienei se afla o piatră mare şi piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, şi piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uşi şi fără ferestre. — Fetiţă – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetiţa căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră! Fetiţa se ridică şi, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porţi grele, de piatră, se deschiseră din patru părţi, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla ferestrelor se polei ca aurul. O şopârlă roşie se ivi ca din pământ. — Vino după mine! spuse şopârla cea roşie, iar fetiţa o urmă fără a-şi da seama, păşi pragul şi pătrunse în castelul de piatră. În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere şi oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele şi-n coşul pieptului  simţea  o  durere  crâncenă.  Istovite,  braţele-i  căzură  şi  degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă. Un vaier înfioră pădurea şi cântecul i se stinse, ca retezat. — Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul! Speriat, băiatul se repezi şi începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii  încurcau  strunele,  în  vreme  ce  clopoţeii  de  sticlă  ai  privighetorii plesneau. — Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântaţi iepurii, căutând şi ei de zor. Caută, te rugăm, îţi cădem la picioare, caută... — Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei. Tulpinile de aur se frânseră şi florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră. — De ce nu-l găseşti? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ţi milă şi-l găseşte! Dar  fluierul  nu  era  nicăieri,  de  parcă-l  înghiţise  pământul.  Greierii tăcură, tăcu şi privighetoarea. Scrâşnind şi trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiţi să se tragă-ndărăt şi pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micşora. — Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise şi se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră şi în locul lor rămase piatra goală. Castelul prinse a se micşora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când păşise în poiană. Castelul pierise. Bătu  cu  pumnii,  strigă,  încercă  s-o  urnească  din  loc,  dar  piatra rămânea neclintită, mută şi rece, închizând trupul micuţ al fetiţei. — Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier? Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei şi se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinţi, în vreme ce iepurii îşi încreţeau boturile şi, plângând şi ei, se pierdură printre copacii bătrâni.  Şi-apăi iacă-aşa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium şi de izbelişte, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi! — Ia să mai caut eu o dată fluierul, îşi spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ şi-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el! Zis şi făcut. Se pune şi caută, caută prin poiană şi nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găseşte? O bortă de şoarece, o bortă micuţă, dar numai bună să înghită un fluier subţirel... — Tii! Să ştii că aici s-a vârât fluierul de lemn! şi, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta. Iar, cum îşi apropie faţa de borta şoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă şi, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru şi se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată. Se afundă el în hruba aceea şi merse, merse fără odihnă, cale de şapte zile şi de încă una, iar când fu a opta se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Dar ce şoarece! Avea mustăţi de-argint, pe care le-atingea când şi când cu lăbuţa dreaptă, cântând pe mustăţile lui de-argint ca pe nişte strune; avea o barbă de-argint în care-şi sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte şi cizmuliţe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. — Bine-ai  venit,  băiete!  spuse  şoarecele,  cântând  la  repezeală  un cântecel vesel, pe mustăţile-i de-argint. — Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceştile. — Logodnica te-aşteaptă – mai spuse şoarecele. — Pe mine? se înspăimântă băiatul. — Doar nu pe mine! hohoti şoarecele. Ai cam făcut-o să aştepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De şapte sute şaptezeci şi şapte de ani trebuia să i te înfăţişezi şi, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! şi-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăţilor.  Băiatul se dădu cu doi paşi îndărăt şi abia izbuti să şoptească: — Ştii?... Nu te supăra... e-o greşeală... Dar şoarecele râse cu bunătate. — O greşeală?... Of, of, cine-mi eşti, ştrengarule! Auzi dumneata, o greşeală de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani!... Râdea atât de straşnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge şi mustăţile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuţa. — Nu m-ai înţeles – strigă speriat băiatul. E-o greşeală... Nu-s cine crezi dumneata! — Ha-ha – râse şoarecele – nu eşti ştrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar. Şi, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustăţile-i cântau un marş. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui şi, nu peste multă vreme, se află în faţa unei flori ciudate, o floare de pământ. — Unde eşti, fata tatii? strigă şoarecele. — Aici, tăicuţă! Şi băiatul văzu că un şoricel se iveşte din floarea de pământ.  Avea plete de aur, o stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare. Acu  băiatul  le  cam  dase  toate  pe  una,  pricepând că  aceea-i  era logodnica. — Mi l-ai adus! strigă şoricelul cu plete de aur. Şi urmă, întorcându-se către băiatul care nu ştia pe unde s-o tulească: — Şapte sute şaptezeci şi şapte de ani... cum de nu ţi-a fost milă de mine?  — Cinstite feţe şoriceşti – spuse atunci băiatul, luându-şi inima în dinţi – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui şi tot ce vreau e fluierul de lemn! — Fluierul? strigă şoarecele cu barbă de-argint. — Fluierul? strigă şi şoricelul cu plete de aur. — Fluierul – încuviinţă băiatul.  Urmă o clipă de tăcere, în care până şi mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint se pleoştiră. Din ochişorii şoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele. — Nu plânge, şoricel cu plete de aur – spuse înduioşat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara... Şi povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure. Mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist şi lacrimile curseră şi mai amar din ochii şoricelului cu plete de aur. — Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând. — Fluierul nu ţi-l dăm! strigă şoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ţi-l dăm! — Nu putem să ţi-l dăm – adăugă şoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ţi găseşti surioara... Mişcat, băiatul îi mulţumi cum ştiu mai frumos, şi şoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, şi nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană. — Iacă piatra – spuse şoricelul şi arătă cu lăbuţa spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte! Băiatul întinse degetul şi şoricelul îşi apropie botişorul de unghia arătătorului, sărutând-o. — Ce faci? spuse băiatul. — Priveşte prin unghie, spre piatră. Băiatul ridică degetul şi privi prin unghia pe care şoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Şi ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla şi, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face şi ea străvezie. Zări în piatră nenumărate cămăruţe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruţele acelea şi pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnişorii cât două gămălii de ac în pereţii de piatră, aci se oprea plângând şi-şi frângea mâinile subţiri, subţirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruţă după cămăruţă... Băiatul o privi o vreme, şi doar într-un târziu strigă înspăimântat: — Surioară, tu eşti?... Tu? — Aşa nu te poate auzi – spuse şoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor. Băiatul ascultă şi, prin unghia străvezie, strigă din nou: — Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu! Duse apoi repede unghia la ochi şi văzu că fetiţa îşi întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mişcau, dar nu-i putu auzi cuvintele. — Pune unghia la ureche, îl povăţui şoricelul. — Frăţiorul meu, unde eşti?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-şi duse degetul în dreptul urechii. Aşa, mulţumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă şi să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să ştie cum, în clipa în care castelul de piatră se micşorase. Nu văzuse nici o făptură în castel şi nici acu nu se-arătase nimeni. — Şopârla cea roşie! şopti atunci şoricelul cu plete de aur. Întreab-o de şopârla cea roşie! — N-ai văzut o şopârlă roşie? întrebă ascultător băiatul. — Ba da, ba da – răspunse fetiţa. Ea m-a-ndemnat să intru în castel... — Şi-acu? şopti înfrigurat şoricelul cu plete de aur. Unde-i acu? — Unde-i acu şopârla? întrebă din nou băiatul. — Nu ştiu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetiţa şi, auzindu-i vorbele, şoricelul cu plete de aur începu să plângă. Nemaiînţelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre şoricelul de lângă el şi-şi muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar şoricelul cu plete de aur îşi stăpâni durerea şi băiatul îl auzi şoptind: — Nu, n-am să mă las aşa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac! — Ce spui tu, şoricelule? — Ascultă, băiete, vrei să-ţi scapi surioara? — Sunt gata să-mi dau şi viaţa ca s-o scap – strigă băiatul. — Şi vrei să mă ajuţi şi pe mine? — Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii şoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie. — Îţi mulţumesc! – zise el. Şi află că n-are să-ţi pară rău... Spune-i fetiţei  să  nu  se  teamă  şi  să  te  aştepte  liniştită.  Curând  ai  s-o  scoţi  din închisoarea de piatră! Şoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredinţare, că băiatul nu şovăi  nici  o  clipă.  Prin  unghia  străvezie  îi  trimise  surioarei  cuvinte  de îmbărbătare şi-apoi, hotărât să facă şi ce-o şti şi ce n-o şti, se luă după şoricelul cu plete de aur, care şi apucase să se îndepărteze. Şi-l duse şoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde şoarecele cu barbă de-argint şedea amărât şi-şi cânta pe strunele de-argint ale mustăţilor un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, şi-l scoase la borta micuţă, prin care pătrunsese sub pământ. — Nu te teme de nimic – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – nu te teme şi vei izbândi. Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se căţără pe pieptul băiatului şi-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, aşa cum îi sărutase cu puţin înainte unghia arătătorului, şi-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, şi umărul stâng i se-mpodobi şi el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac. — Şopârla cea roşie – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – şopârla cea roşie nu-i o şopârlă, ci Căţelul-Pământului. El ţi-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaşte şi tu n-o poţi scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară şi se-nalţă, adunându-se în Deşertul-Vorbelor-Rostite, iar deşertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poţi înălţa până unde picior de om n-a călcat şi ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îţi vei stropi mai întâi faţa cu apa de aur din ceaunul soarelui.  Îi mai spuse şoricelul cu plete de aur ce şi cum, iar inima băiatului se strânse, şi el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Îşi aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat şi spuse: — Bine. Sunt gata! — Întoarce-te cu izbândă – încheie şoricelul cu plete de aur şi băiatul îşi desfăcu aripile şi se avântă în văzduh. Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mişcări largi şi săltându-l grabnic, aşa că nu trecu mult şi băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus şi norii îl îmbrăţişară cu braţele lor moi. — Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta... — Ia-o la stânga... la stânga... la stânga... Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică. Puhoaie de apă năvăleau din toate părţile, mugind ca nişte zimbri mânioşi, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele. Atunci ploaia încetă fără veste, aşa cum se pornise, şi norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl  izbea  în  faţă,  zgâriindu-i obrajii;  dar  el  suia  mereu,  suia,  iar grindina încetă şi ea, neputându-l birui. — Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic eşti să treci de vama noastră! Şi norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălţă prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i şiroia pe faţă, şi-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească uşor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul şi mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru peşti uriaşi, iar peştii pe patru trestii. Şi trestiile se legănau, legănând peştii, iar peştii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopţii, străjuit de stele. Înţelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, şi, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriaşe, luminând şi pământul. Istovit de munca zilei, când aţâţa focul întruna, Soarele se culcase şi el sau plecase poate până la Lună, să-i ţină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era. Băiatul se-nălţă, aşadar, şi privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu şi, urmând povaţa şoricelului, ar fi trebuit să-şi stropească faţa cu apa aceea. Dar, privind-o şi ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O ameţeală ciudată îl cuprinse şi, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se aşa, îmbrăcat cum era. Şi, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet  înspăimântător  se  auzi,  ca  şi  cum  şiruri  de  munţi  s-ar  fi  prăvălit, măcinându-se, ca şi cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbuşirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura şi fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca nişte uriaşe bice de foc. — Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca şi cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Şi-o mână de aur se încleştă în ceafa băiatului, şi-o putere uriaşă îl smulse din ceaun. Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită şi abia când fu întors cu faţa spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători. — Soarele! şopti el şi bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă. — Da, Soarele! Soarele care-ţi va pedepsi cum se cuvine ticăloşia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu? — Iartă-mă, Soare! şopti băiatul. — Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deşert ceaunul şi să-l curăţ şi să-l umplu din nou. Ştii tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele şi-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieşiţi din ceaun să se-mprăştie în lume şi să poarte duhul vieţii, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieţii! În loc să se desfacă, albi şi curaţi, crinii vor creşte acu cenuşii. — N-am ştiut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aş fi ştiut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aş putea răscumpăra vina? — De ce  te-ai scăldat în  apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căinţa pe care-o desluşea în glasul băiatului. — Ca să-mi scap sora – spuse acela şi-ncepu a povesti toate câte ţi le-am povestit şi eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar faţa – încheie cu tristeţe băiatul – dar apa m-a ispitit şi m-am scăldat tot... Rămase Soarele pe gânduri şi multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, aşteptând să-i audă hotărârea. — Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur şi te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost şi vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele şi nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas. Şi ridicară amândoi ceaunul şi-l răsturnară şi apa de aur viu curse prin văzduh şi se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munţi, livezi şi câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela şi bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici şi colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui. Frecară apoi ceaunul cu cenuşă, de-l făcură să strălucească aşa cum neam de neamul lui nu mai strălucise şi cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea şi lungă. Drept care împăraţii porniră să se războiască, gândind fiecare să-şi umple hambarele pe seama celorlalţi, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă şi scurtă, douăzeci de cititori în setele fură traşi în ţeapă, ca mincinoşi şi clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieţii oameni, numai pentru că Soarele şi băiatul nostru se puseseră să frece cu cenuşă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai şi unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prosteşti, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea... Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, şi Soarele îşi întinse braţele peste ceaun. — Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brişcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă ţin băierele să mă crestez singur... Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, şi Soarele nu şi nu, că să-i taie venele şi alt nimic. Dac-a văzut şi-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înşfăcat brişca şi, harşti! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de şi-a deschis cu mâna lui vinişoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat şi eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut şi băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoţi? Ehei! scaldă-te şi dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ţi dă mâna, şi-apoi vină de-mi povesteşte că aşa şi pe dincolo!). Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a ruşinat de slăbiciunea lui şi, luând brişca, s-a crestat şi el la braţ, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Şi iac-aşa stăteau unul de-o parte şi altul de partea cealaltă şi-şi zâmbeau şi se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul... Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, îşi ridicară amândoi braţele şi pielea de aur li se lipi pe dată şi crestăturile nu li se mai văzură. Şi din ziua aceea tot ce trăieşte pe pământ, şi flori, şi dihănii, şi oameni, trăieşte pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer: — Să trăieşti, frăţioare, căci fraţi suntem de azi înainte! Du-te cu bine şi cu bine te-ntoarce. Eşti bun şi netemător şi de aceea-ţi vei mântui sora. Şi l-a îmbrăţişat Soarele şi băiatul şi-a desfăcut aripile şi s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de şapte luni, şapte zile, şapte ceasuri şi şapte clipe, iar dacă a zburat voiniceşte, cum în basm se pomeneşte, a ajuns pe întinderea de nisip a Deşertului-Vorbelor-Rostite. Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau şi se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate şoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuţi pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugăminţile şi toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuţi şi gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraţilor, uralele soldaţilor, şi cântece de chef, şi cântece de jale, şi tot ce mai râvneşte inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă şi-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască... Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, şi măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Şi poate că pierdut ar fi fost băiatul şi n-ar fi izbutit să se mai ridice şi s-ar fi stins acolo, prăbuşit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase şoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul îşi acoperise capul cu mâna şi aşa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii. Şi-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi şi din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Îşi auzi ţipetele de copil şi auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălţă, blând, şi-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinţii le spuseseră, tot ce le răspunsese, şi se bucură pentru vorbele bune, şi se căi pentru vorbele rele, şi plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinţii duşi prea curând pe ceea lume. — Mamă – strigă el printre lacrimi – unde eşti?... Tăicuţule! Dar părinţii nu-i puteau răspunde, şi-n locul vorbelor aşteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile şoarecilor cu podoabe de aur şi argint. Apoi se făcu tăcere. Şi plânse băiatul, aşa, prăbuşit pe nisipul verde, plânse mult şi inima i se strânse de dor şi durere. Orele treceau... „Şopârla roşie!“ îşi aminti el deodată şi, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru şi hârâit: — Dacă se va afla cineva în castelul de piatră şi va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne! „Iacă deci de ce nu mi-au dat şoarecii fluierul, îşi spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“. Şi,  numai ce-şi rostise întrebarea, că-ndată desluşi din  nou  glasul aspru şi hârâit, şoptind în mare taină: — Descântecul de piatră deschisă nu-l ştie nimeni:   Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu ceea ce râvnise să ştie. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deşertului-Vorbelor-Rostite şi-şi dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care aţâţa de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu. — Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele. — Am aflat, mulţumesc de-ntrebare. — Apăi, zboară, frăţioare, sănătos şi s-auzim numai de bine! — Cu bine, Soare, şi nu mă pomeni de rău!  Iar luându-şi rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeţi, şi se opri în poiana din pădure. La fel de albă şi de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă şi mai posomorâţi copacii bătrâni. Şi-şi ridică băiatul degetul cu unghie străvezie şi prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruţele cât un degetar, şi lacrimile i se uscaseră pe obraji şi suspina, sărăcuţa, de ţi se rupea inima. — Ridică-te, surioară, şi te pregăteşte! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, şi-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă: Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Se auziră patru pocnituri şi din patru părţi patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele ţâşni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieşi însă din capcană, că prinse a creşte, şi crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă şi mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi şi-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l şi plângând de bucurie. — Doamne, surioară, mare şi mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva. — Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băieţel când ne-am despărţit, şi-acu te-ai înălţat flăcău în lege... Aşa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu ştia că lipsise şapte ani încheiaţi, că şapte ani ţinuse călătoria lui prin văzduh şi, nevăzându-şi chipul şapte ani, socotea că zburase doar şapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuţă, se auzi un glas subţirel: — Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul? Se-ntoarse flăcăul şi văzu în bortă capul şoricelului cu plete de aur. — N-am uitat, şoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări şi căzu în lături, iar din gaura căscată ţâşni o dihanie pocită. — Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – şi nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunţi! — Căţelul-Pământului! strigă şoricelul cu plete de aur. Fereşte-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare: — Să mă feresc?... De ce? — Iacă de ce! răcni Căţelul-Pământului şi, repezindu-se, îşi înfipse în gâtul flăcăului colţii ascuţiţi ca nişte gheare. Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colţii i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Şi ce socoţi? Doar brişca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele... — Aşa? hârâi dihania. Bine! Şi cu un glas în care fierbea ura şi mânia, rosti cel mai înfricoşător descântec pe care-l ştia, descântecul de mort: Uruie, moară de moarte, Macină-i parte de parte! Tu, năpârcă, Alba hârcă Ia-i în cârcă Şi pe cârmă mi-o atârnă De cârligul prins în bârnă, Colo, unde mân şi râm, Pe scălâmb şi rău tărâm.   Şi rosti dihania descântecul de mort, şi moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râşniţă mare şi neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se şi puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi şi lucruri. Dar flăcăul bătu din aripile lui şi se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia şi mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare. De şapte ori se-nălţă flăcăul în văzduh, de şapte ori încercă să atingă pământul şi tot de şapte ori îşi schimbă şi moara locul. Dacă văzu aşa, se năpusti  din  văzduh  flăcăul,  şi-apucând  Căţelul-Pământului  cu  amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii şi se ridică odată cu dihania care se zbătea, muşca şi urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, şi-n clipa când moara de moarte îşi frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Căţelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâşniră, uruiră şi măcinară dihania, alegând praf şi pulbere din ea, iară dacă-şi isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină. Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de şoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare, de şoarecele cu mustăţi şi barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmuliţe de-argint în picioare şi cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Şi cu toţii săreau de bucurie şi cântau, în vreme ce mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizmuliţe de-argint înălţau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Şoricelul cu plete de aur se opri însă deodată şi pieri în borta micuţă, de unde se întoarse cu fluierul de lemn. — Mai ţii minte că ai făgăduit să mă ajuţi? Iacă, rogu-te, acu poţi cânta din fluier – spuse şoricelul. Şi-apucă flăcăul fluierul de lemn şi-l duse la buze şi suflă în el cu putere. Pădurea suspină, aşa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.  Şi florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, şi diadema de raze înflori pe creştetul fetei, şi frunzişul îşi cântă cântecul vechi, cântecul ierbii şi-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscoleşte pădurea, cântecul ploii care hrăneşte pădurea, cântecul aprig şi pătimaş, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolţii-nstelate, taraful greierilor ţârâi pe strune subţiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint şi clopoţei de sticlă. Buciumul copacilor se-nălţă şi piatra prinse-a creşte, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Păşind uşor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porţi deschise de puterea descântecului şi nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla fereştilor se polei ca aurul. Patru  iepuri  albi  năvăliră  atunci  în  poiană,  cei  patru  iepuri  care purtaseră odinioară perna mare de muşchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în faţa flăcăului şi-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi şoareci cu stele-n frunte. — Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – şi, tot cântând, atinge stelele de-argint şi de aur ce lucesc pe frunţile acestor cinstiţi şoareci! Şi-i ascultă flăcăul îndemnul şi, tot cântând, atinse steaua de-argint. Şoarecele se scutură o dată, pieri, şi-n locul lui rămase un moşneag cu stea de-argint în frunte, cu barba şi mustăţile de-argint, cu cizme de-argint şi-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul şi steaua de aur şi şoricelul se scutură şi el, pieri, şi-n locul lui se-nălţă o fată frumoasă ca visul şi ca amintirea, şi-avea o stea de aur în frunte, şi plete de aur şi conduri de aur în picioare. Şi veniră cei patru iepuri albi lângă moşneag şi lângă fată şi-i mângâie de trei ori moşneagul şi fata de trei ori şi pieriră şi iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbiţe de aur şi suflară în ele de trei ori. Moşneagul luă apoi fata de braţ şi amândoi intrară-n castel, unde se aşezară pe  două jeţuri,  şi  numai ce  se  aşezară că  slujitorii trâmbiţară din trâmbiţe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor şi-o mulţime de iepuri,  veveriţe,  căprioare,  vulpi,  râşi,  lupi,  mistreţi  şi  câte  încă  dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană şi se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porţi, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre. — Mulţumescu-ţi,  flăcăule!  spuse  atunci  mai-marele  slujitorilor.  Poţi înceta cântarea! Flăcăul luă fluierul de la buze, şi cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint. — Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-şi sora de mână; şi-aşa, de mână, intrară în castelul de piatră şi-i dădură moşneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint. Iar moşneagul se ridică şi-i îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum am să vă pot vreodată mulţumi? întrebă el. Iacă, de când se ţine minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate şi nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul. Şi păsările şi dihăniile răspunseră-ntr-un glas: — Adevăr grăieşti, craiule! — Aşa am trăit noi în bună pace – urmă moşneagul – până ce Căţelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l ştiam solomonar şi făcător de rele, şi nici fetei nu i-a plăcut. Şi ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut şi tu... Craiul oftă şi dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu  ştiu  când  a  bolborosit  un  descântec  şi-odată  ne-am  pomenit  amândoi şoareci. „Şi şoareci veţi rămâne, a strigat Căţelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ţi ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier şi slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-şi lege viaţa de un şoarece? „Bine, a zis atunci Căţelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne!“. Şi-a mai şi ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani şi ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credinţă... — Lasă, tăicuţule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns şi-i timpul să mai uităm de rele! — Zău aşa, craiule! întăriră şi sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit... Şi râse craiul şi-şi ciupi strunele mustăţilor de-argint, şi-n castelul de piatră se-nălţă un cântec vesel, pe care-l cântară şi păsările cu pene, şi fiarele cu blană. Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moşneagul lăsă locul de crai flăcăului şi-i dădu şi mâna fetei cu plete de aur care, pe câte ştiu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii şi alţii ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceţi grijă, că i-au găsit şi ei un mire pe măsură. Şi-au rămas cu toţii în castelul de piatră, unde am veşti că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aş crede că mai trăiesc şi azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapşa pe ouate şi de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel şi vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!      

                                                                        Pupăza din tei de Ion Creangă (Amintiri din copilărie)   Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?… Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă şi trimite mama cu demâncare în ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape de Topoliţa. Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând: — Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetişor în tei care te adormea de mirosul… florii, bag mâna în scorbură, unde ştiam, şi norocul meu!… găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de mulţumire: Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum! Şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şarpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi, unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag mâna să scot pupăza… pe ce-a fi…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ. Măi! anapodă lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea pupăza de undeva până m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos şi pornesc repede cu demâncarea la lingurari… Şi oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin tei, să prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise urechile de foame aşteptând. Ş-apoi, vorba ceea: Ţiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul. Aşa şi lingurarii noştri: cântau acum îndrăcit pe ogor, şezând în coada sapei, cu ochii păinjeniţi de-atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatămă-s şi eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind aşa de cu chef… Atunci au şi tăbărât balaurii pe mine, şi cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânşii, să-mi ţie de parte. — Hauileo, mo! ogoiţi-vă! ce tolocăniţi băiatul? Cu tatul său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul! Atunci lingurarii, nemaipunându-şi mintea cu mine, s-au aşternut pe mâncare, tăcând molcum. Şi scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii şi aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. După asta vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite; şi unadouă, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa des. Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, şi se ia la ciondănit cu mama din pricina mea: — Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte dis-dimineaţă la lucru de atâţia ani? Grozav era de tulburată, şi numai nu-i venea să lăcrimeze când spunea aceste. Şi acum văd eu că avea mare dreptate mătuşa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu ştia de asta nici cu spatele. — Ce spui, cumnată?! Da’ că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus, las’ pe mine, că ţi-l iau eu la depănat! — Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătuşa, căci de zbânţuitul ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streaşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo până colo, cu pupăza-n mână, că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra? — De vânzare-ţi e găinuşa ceea… măi băiate? — De vânzare, moşule! — Şi cât cei pe dânsa? — Cât crezi dumneata că face! — Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! Şi cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior, apoi mi-o aruncă-n sus, zicând: Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza, zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte puţin, îşi ia apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!… Eu atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească pasărea… — Ce gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi pară lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comčdie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?! Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiate?! zise moşneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, ba ş-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea! — Dă pace băiatului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta. — He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?   Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furişat printre oameni, şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moşneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum! Tocmai aşa păţisem şi eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atâta. Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, măcar aşa, cu mama şi cu mătuşa Măriuca, gândeam eu, bătându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică şi de osteneală. Şi când ajung acasă, aflu că tata şi mama erau duşi în târg; şi fraţii îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu mătuşa lui moş Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i-am fi luat-o noi, şi pe mama a pus-o în mare supărare cu asta. Ştii că şi mătuşa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles, ca mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac, s-a mântuit vorba. Şi cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai ce şi auzim cântând în tei: — Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare: — I-auzi, bădiţă! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate! — Mai aşa, surioară!… Dar în gândul meu: Când aţi şti voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din pricina ei, i-aţi plânge de milă! Zahei însă ne lăsase vorbind şi se ca’ mai dusese în târg, după mama, să-i spună bucurie despre pupăză… Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul secului de postul SânPetrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brâu, şi pârpâlind nişte pui tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi şi-i zice cu dragă inimă: — Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-se după gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoare!Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! — Aşa, cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, strângând cu nedumerire din umere, când se punea la masă. Văzut-ai dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor! Apoi începem cu toţii a mânca. Şi alţii ca alţii, dar eu ştiu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua.