Threads tagged with: bunica

                                                                            BUNICA         Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă şi răzbeşte, şi duce la capăt bun trebşoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, în­creţită, se razimă, cu ştergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţi­turile, — o mulţime, — şi trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atîtea rîuleţe. Ştergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrîneţelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi uşoare de sprîncene rare se tot ascund şi iară ies de subt învelişul alb. Pîş-pîş-pîş. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mişcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cu­funde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai ştie de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot mă­sura mai pe netîrîitelea paşii mărunţi ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă şi ele urmă pe nisipul curţii.   De cînd s-a pomenit şi ea pe lumea asta, Doamne! Mătuşile, de pe-o vreme, s-au furişat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotniţa veche, şi, în duminici şi zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfinţite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii şi de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moar­tea şi pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-şi mai poate da bine sama de mai trăieşte au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, îşi pun pecetea pe nisipul curţii. Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creşteau troscoţel şi spini de cei mari şi păşteau gîştele în toată întinderea ei, precum şi în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulţeşte lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pă­mînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, şi acum, iată, acum e orăşel gata. Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîuleţul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de şoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului! Şi cît de drag îi era bunicii rîuleţul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el ală­turea, oprindu-se din vreme în vreme să-şi mai toc­mească în oglinda lui năframa cu pui albaştri. Unde cărăruia se dezlipea de mal şi apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei aşteptări neînţelese, ză­bovea mai mult ca de obicei. Îşi lua năframa cu pui albaştri, îşi tocmea pletele negre, bogate, şi se împodo­bea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice şi ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu ştie să-şi pună o haină, şi altele, multe... În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, îşi afla locul cel mai ascuns, unde şi fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconiţa de deasupra capului, arhan­ghelul de la uşa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altiţe, de murmur de strune, de ochi tineri şi de veselie. Drumul pe malul rîuleţului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînţelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pă­durii, nu avea spor la mers, şi drumul îi era nespus de lung. În sfîrşit, fata rămase la o mătuşă, şi, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate. La doi ani, în capul satului, unde păşteau gîştele, se trase un gard nou în jurul unui loc, şi o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde. Şi apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, şi treburile mergeau strună, toate. Belşugul vieţii a tot curs şi s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai şi împrăştie: să măriţi patru fete şi să însori patru feciori nu merge numai aşa, cu una, cu două! La un an după măritarea celei din urmă fete, — co­pilul cel mai tînăr, — soţul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-şi chemarea lui, zdrobit de strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîţia eroi necunoscuţi. Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă... Anii veniră şi trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, şi, în braţele ei uscate, cîte un nepoţel, să-l crească mare, ca şi pe cei­lalţi. Bunica îşi uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici şi cu grija nepoţitor, pînă s-a trezit nu­mai odată ajunsă la mintea copiilor... Dar nepoţii se ridicaseră, îşi făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la şezători, şi bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi ţiuie a pustiu, şi numai un motan vechi, cu părul roş, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind şi împiedecînd-o. — Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, şi dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte. Bunica îşi face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, ştiind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».   Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîş-pîş-pîş — aşa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască. — Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoţii, fugind să abată pe Păun cel împungaci. Bătrîna îi învredniceşte cu-o jumătate de privire şi tuşeşte o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mişcă. — Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici! Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălţa pe scăunaş să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse două cănuţe agăţate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe faţa casei. Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu-s un corn de ţară. Bunica cla­tină din cap şi merge, — pîş-pîş-pîş, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere. Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopţii. Veşmintele de săr­bătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpuşă, cu cojociţa gălbie, cu şter­garul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-şi ia o tufă întreagă de busuioc şi călăpăr. Apoi iese la poartă şi şade pe laviţa de plop alb, pînă ce ocheşte soarele de după coastă, cînd porneşte încet-încet la bi­serică, într-o mînă cu florile, într-alta cu băţul luciu. Pe treptele de la uşă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie. De fată a mers tot singură la închinat, şi acum, după ce s-au ridicat nepoţii, iar venea tot singură. În biserică scaunul bătrîneţelor o aşteaptă subt aceeaşi icoană, a heruvimului din uşa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, şi dacă era alt­undeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinţii închipuiţi prin bisericuţa de lemn, vechi şi ei, aproape şterşi, o cunosc cu toţii, şi parc-ar bor­borosi ceva în bărbile lor încîlcite, afu­mate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta. La ieşire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormin­tele tuturor rubedeniilor şi prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se aşează pe scăunaşul cu trei picioare, îşi face cruce, desface cu smerenie ştergura albă şi ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de du­minică.   În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri şi alaltăieri face şi azi, va face şi mîne şi poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Şi va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curţii pecetea tălpi­lor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Şi se vor şterge şi-acelea, ca toate-n draga asta de lume...   1 9 0 4      

Bunica                                                                                   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: ― Ghici… ― Alune! ― Nu. ― Stafide! ― Nu. ― Năut! ― Nu. ― Turtă-dulce! ― Nu. Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi totdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. ― Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. ― Să spui… Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte. ― A fost odată un împărat mare, mare… ― Cât de mare? ― Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii… ― Bunico, e rău să nu ai copii? ― Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie. ― Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău. Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: ― Spune, bunico, spune. ― Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… ― Cât era de mic? ― Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. ― Va să zică, nu era mic, mic de tot… ― Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. ― De ce nu legau rod, bunico? ― Ştiu eu?… Dumnezeu ştie… Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. ― Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… ― Ca moşu de mică? ― Da, ca moşu… ― Atunci nu era mică de tot… ― Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… ― Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. ― A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor… Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. ― Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… ― Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. ―… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat… ―… ş-a plecaaat… ― Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… ―… s-a dus, s-a dus… ― Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… ―… întunecoasă… ―… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi… Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.