Threads tagged with: caragiale

                                                                                             Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                   Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă. Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.                În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie? Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.                Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată. Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul. Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat, până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului. Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.              Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.                    Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui. Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe. Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.               În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune, exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”, îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care, presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare, prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.             Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii, un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.             În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui, rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”             Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.  Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.             Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,  din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”. Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului, care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente: răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.             Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.            Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior, dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”, „maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire. Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ, în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.            Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.         O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.         În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate, între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.             Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului, a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.           Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic. A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.              Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.           Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/  

Numele...................................... Data ......................................... Clasa .......................................                                                                              Lanțul slăbiciunilor de I.L.Caragiale - Fișă de lectură   Cititi fragmentul si raspundeți la întrebări:   „Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnisoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi... De astă dată, ce mare lucru-mi cere? "Stimate amice, Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X... la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare mâhnire. Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă, Mari Popescu." A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte. - Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul meu... în fine... - În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei. - Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă. - Cine ştie ce leneş, ce dobitoc! - Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă laşi!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune... - Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat? - 7, dragă Costică!... - Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul! - Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare mâhnire... - A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta... să-i dau nepricopsitului 7. - Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci! - Cum îl cheamă? Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică: - Un moment!... Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra Popescu. - Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe tânărul? - Ţi-am scris numele în scrisoarea mea. - Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă? - Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz nimica - m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare să-ţi refuze nimic. - Atunci, ce e de făcut? zic. - Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l recomand d-tale. - Sărut mânuşiţele. Şi alerg la Preoteasca... Zic: - Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul... - Da. - Ei! cum îl cheamă? - Nu ţi-a scris Mari? - Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv. - Eu... drept să-ţi spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - şade aci aproape - ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată. - Atunci - zic - cum facem? - Stai niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături. N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu. - Ce-i de făcut? - Aleargă la Iconomeasca! Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe urmă la Piscupeasca... în sfârşit, am dat de izvor... Tânărul este nepoţelul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu' madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu. Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu' madam Piscupescu, madam Iconomescu lu' madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu' madam Iconomescu, madam Preotescu lu' madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu... Alerg la Costică Ionescu. - Dragă Costică, să nu mă laşi... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment... - Lasă, omule, fleacurile... - Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis... - Cui, frate? - Lui Mitică Dăscălescu. - Mitică Dăscălescu!... Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume. - Nu se poate! - Să vedem... Şi se uită în cataloage. - Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior. Alerg... de astă data drept la madam Piscupescu. - Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale? - De clasa VI. - A! zic eu... Bine. Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic: - E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu. - Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu? - Nu. Tu nu-l cunosti? ţi-e coleg. - Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic. - Atunci - zic eu - mă rog ţie, nu mă lăsa!... ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit... - Iar?... eşti cu birja... hai de mă du degrabă la Georgescu. - Haide. Ajungem... Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l. - Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3. - Şi acum? - Are 7. Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta mamită-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care...”   1. Din al cui punct de vedere sunt făcute considerațiile din schița „Lanțul slăbiciunilor”? ....................................................... .......................................... ....................................................... .......................................... 2. Cât durează întâmplarea povestită în schiță? ....................................................... .......................................... ....................................................... .......................................... 3. Identificați în text pasajele care ilustrează permanenta „agitație” a personajelor. În ce anume constă acesta? ....................................................... .......................................... ....................................................... .......................................... 4. Explicați titlul schiței. ....................................................... .......................................... ....................................................... .......................................... 5. Precizati vocalele și consoanele din cuvintele: bucurie = ...........................                                               familie = .................................. examen = ..........................                                               confuzie = ................................ nimic = ............................. 6. Găsiți sinonimele următoarele cuvinte din text: amiciție = ..........................                                               degrabă = ................................. slăbiciune = .......................                                               rugăminte = .............................. 7. Identificați în text un pronume personal și un adverd de mod. ....................................................... .................................. 8. Construiți un enunț în care substantivul „elev” să fie nume predicativ în cazurile nominativ și acuzativ. ....................................................... .................................. 9. Explicați cum sunt formate următoarele cuvinte și precizați ce parte de vorbire sunt: „prietenește”, „a nenoroci”, „niciodată”. ....................................................... .................................. ....................................................... .................................. ....................................................... ..................................

O scrisoare pierdută – Caracterizarea lui Nae Cațavencu                  Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.                Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.                Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman. Totusi, in ciuda interesului realist, personajele lui Caragiale sunt lipsite de o viata interioara, nu stim ce simt cu exactitate in raport cu actiunile pe care le intreprind si nu este prezentat niciun proces de constiinta al acestora. Lumea caragiliana este reprezentata nu neaparat de personaje imorale, cat de personaje amorale, pentru care procesele de constiinta si normele morale nu exista.                Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.             Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.               Titlul operei face trimitere la scrisoare adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.                Nae Catavencu, avocat, director al ziarului “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al “Societatii Enciclopedice-Cooperative ” (a carei abreviere “S.E.C. A.E.R.” sugereaza atat statutul de societate-fantoma, cat si calitatea de a vorbi mult si prost a personajului), intra in conflict cu tabara reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, urmarind desemnarea candidaturii sale pentru functia de deputat din circumscriptia respectiva.               Asadar, prin modul in care interactioneaza cu celelalte personaje, modul in care intelege sa rezolve problemele ce se ivesc si comportamentul general pe care il afiseaza public, Nae Catavencu este intruchiparea tipologiei demagogului si a arivistului. Parvenit, santajist, grosolan si impostor, Catavencu adopta deviza “scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie in mod eronat lui Leon Gambetta, ci nu lui Niccolo Machiavelli.                 Nae Catavencu nu ezita sa intre in lupta politica locala si este dispus sa recurga la cele mai mizerabile modalitati, scopul acestuia fiind acela de a obtine candidatura pentru postul de deputat. Fie ca este vorba de santajul la care ii supune pe Zoe Trahanache si pe Tipatescu, fie ca este vorba de infatuarea si aroganta pe care o afiseaza sau de lacunele intelectuale pe care le are, Catavencu incearca sa pozeze in cetateanul onorabil, menit sa faca bine intregii societati si care se face dator sa informeze publicul larg despre triunghiul amoros Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache-Stefan Tipatescu.               Sef al opozitiei din organizatia locala a partidului aflat la putere, Nae Catavencu foloseste mijloace imorale pentru a-si asigura suprematia politica la nivel local. Dupa ce reuseste sa-l surprinda pe cetateanul turmentat si sa-i fure scrisoarea de amor adresata Zoei de catre Tipatescu, pacalindu-l si oferindu-i alcool, Catavencu cerseste candidatura pentru postul de deputat in schimbul nepublicarii scrisorii in publicatia proprie, santajandu-i pe Zoe Trahanache si Stefan Tipatescu.               Intr-un final, Catavencu este infrant, organizatia centrala a partidului numindu-l candidat pe un anume Agamita Dandanache, personaj senil si ticalos; Catavencu adopta fata de Zoe o atitudine servila, umila, aceasta cerandu-i sa organizeze festivitatea pentru celebrarea numirii lui Dandanache.               Ca orice personaj construit in maniera realista, autorul are in vedere constructia minutioasa a fiecarui personaj, caracterizat atat direct (prin intermediul didascaliilor sau a altor personaje, nume), cat si indirect (limbaj, actiune, comportament); de altfel, este prezenta si autocaracterizarea.               Prin intermediul caracterizarii directe, Nae Catavencu este prezentat pe lista personajelor ca director si detonator al publicatiei locale “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al ”Societatii Enciclopedice Cooperative ” si adversar feroce al taberei prefectului Stefan Tipatescu. Tipatescu nu ezita sa-l numeasca pe Catavencu “mizerabil”, “canalie” si “infam”. Un rol foarte important este atribuit si autocaracterizarii: “vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani unde sunt cel dintai !”. De altfel, prin intermediul didascaliilor, autorul contureaza miscarile si atitudinile pe care Catavencu le are de-a lungul desfasurarii actiunii.                 Prin intermediul caracterizarii indirecte, Nae Catavencu reiese ca este un personaj care in ciuda importantei pe care si-o asuma, are mari lacune intelectuale. Discursul de dinaintea numirii candidaturii este elocvent in acest sens; asadar, Catavencu dovedeste ca nu este altceva decat modelul politicianului demagog, mascat in spatele unor fraze pompoase si lipsite de sens si a mesajelor patriotarde, scopul sau real fiind unul meschin. Acesta nu de putine ori foloseste termeni pe baza etimologiei populare, considerand ca locuitorii capitalei se numesc “capitalisti”, se considera ca este un “liber-schimbist” (in sensul ca e flexibil in ceea ce priveste convingerile personale). De altfel, Catavencu este autorul unor fraze lipsite de sens, care atesta incultura si irationalitatea personajului: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.               Alaturi de procedeele obisnuite de constructive ale personajului, Caragiale apeleaza si la comic pentru asi putea contura personajele. Acest lucru este valabil si in cazul lui Nae Catavencu, acest personaj fiind pus in legatura cu diverse forme ale comicului.              Comicul de nume este imediat sesizabil: prenumele “Nae” este folosit pentru a sugera limitarea si lipsa educatiei si a bunului-simt al personajului, in vreme ce numele mare face trimitere la termenul “cață”, O scrisoare pierduta – Caracterizarea lui Nae Catavencu sugerand vorbaria multa si lipsita de coerenta a personajului sau la “cațaveica” (haina cu doua fete), care sugereaza caracterul duplicitar al personajului.            Comicul de limbaj este o alta componenta definitorie a personajului; discursul sau, mascat de mesaje patriotarde si care pretinde conexiuni la diferiti termeni politici si istorici reuseste sa dezvaluie cititorului incoerenta si incultura crasa a lui Catavencu.             Prin comicul de situatie, cititorului i se confirma caracterul duplicitar si parvenitismul personajului, care de la statutul de om politic, care pozeaza in cetateanul onorabil, luptator impotriva devierilor de comportament (care mascau intr-o buna masura adevaratele scopuri si directii de actiune ale lui Nae Catavencu) devine umil si supus in fata Zoei, atunci cand aceasta recupereaza scrisoarea de amor.

O scrisoare pierdută – Relația dintre Zaharia Trahanache și Nae Cațavencu                 Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.                 Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.                Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman. Totusi, in ciuda interesului realist, personajele lui Caragiale sunt lipsite de o viata interioara, nu stim ce simt cu exactitate in raport cu actiunile pe care le intreprind si nu este prezentat niciun proces de constiinta al acestora. Lumea caragiliana este reprezentata nu neaparat de personaje imorale, cat de personaje amorale, pentru care procesele de constiinta si normele morale le sunt necunoscute.              Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.                 Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.                Titlul operei face trimitere la scrisoare adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.                Doua personaje importante ale comediei “O scrisoare pierduta” sunt deopotriva Zaharia Trahanache si Nae Catavencu, ambele construite in concordanta cu cerintele realiste si care intruchipeaza diferite tipologii umane. De altfel, cei doi apartin celor doua tabere adverse din sanul organizatiei locale a partidului de guvernamant: sotii Trahanache, prefectul Tipatescu, Farfuridi si Branzovenescu de o parte, iar de cealalta Nae Catavencu si acolitii sai; pe intreg cuprinsul operei, intre Zaharia Trahanache si Nae Catavencu se va consuma un conflict generat de luptele politice care exista intre taberele celor doi.               Nae Catavencu, avocat, director al ziarului “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al “Societatii Enciclopedice-Cooperative ” (a carei abreviere “S.E.C. A.E.R.” sugereaza atat statutul de societate-fantoma, cat si calitatea de a vorbi mult si prost a personajului), intra in conflict cu tabara reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, urmarind desemnarea candidaturii sale pentru functia de deputat din circumscriptia respectiva.               Asadar, prin modul in care interactioneaza cu celelalte personaje, modul in care intelege sa rezolve problemele ce se ivesc si comportamentul general pe care il afiseaza public, Nae Catavencu este intruchiparea tipologiei demagogului si a arivistului. Parvenit, santajist, grosolan si impostor, Catavencu adopta deviza “scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie in mod eronat lui Leon Gambetta, ci nu lui Niccolo Machiavelli.               Nae Catavencu nu ezita sa intre in lupta politica locala si este dispus sa recurga la cele mai mizerabile modalitati, scopul acestuia fiind acela de a obtine candidatura pentru postul de deputat. Fie ca este vorba de santajul la care ii supune pe Zoe Trahanache si pe Tipatescu, fie ca este vorba de infatuarea si aroganta pe care o afiseaza sau de lacunele intelectuale pe care le are, Catavencu incearca sa pozeze in cetateanul onorabil, menit sa faca bine intregii societati si care se face dator sa informeze publicul larg despre triunghiul amoros Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache-Stefan Tipatescu.                 Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului scolar, Comițiului agricol si a altor comitete si comiții este fara doar si poate intruchiparea tipologiei incornoratului si a politicianului oportunist. Bucurandu-se de pozitia de sef al partidului, Trahanache are o pozitie locala foarte solida, acest lucru fiind recunoscut chiar si de opozanti (Nae Catavencu – ”am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru”). Intuind lipsa de tact a adversarului sau, Trahanache considera ca scrisoarea de amor pe care prefectul Tipatescu i-o adresase sotiei sale, Zoe, este un fals, spre deliciul cititorului. Comicul de nume al personajului indica cu foarte mare precizie caracterul moale al personajului. Aparent neincrezator in originalitatea scrisorii, o invata pe dinafara, gaseste imediat polita falsificata de Catavencu pentru a avea o arma de contrasantaj si ii multumeste lui Tipatescu pentru ca ”i-a facut si-i face servicii”.                Relatia dintre cele doua personaje este evidenta in scena IV din primul act al operei, atunci cand Trahanache ii povesteste lui Tipatescu istoria intalnirii cu Nae Catavencu. Intampinat cu o falsa politete („Venerabile-n sus, venerabile-n jos”), Catavencu ii prezinta scrisoarea cu pricina lui Trahanache; Zaharia considera ca actul pe care Catavencu il obtinuse nu este altceva decat o plastografie. Inainte de inceperea discursului electoral, Catavencu ii cere umil Zahariei Trahanache cuvantul („D-le presedinte, va rog, cerusem si eu cuvantul…”), mai tarziu urmand sa abandoneze acest ton umil pentru unul vioi, brusc. In timpul discursului profund demogogic al lui Catavencu, Zaharia Trahanache incearca sa mentina linistea auditoriului: ”Rog, nu intrerupeti pe orator, stimabile…”.                Conflictul dramatic principal este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica dintre taberele Zahariei Trahanache, respectiv a lui Nae Catavencu. In ciuda santajului reciproc la care se supun personajele, esecul lui Catavencu si a lui Farfuridi va permite desemnarea de la centru a lui Agamita Dandanache pentru candidatura la functia de deputat. In final, odata cu victoria senilului si siretului Dandanache, dar si a recuperarii scrisorii de catre Zoe Trahanache, intre toate personajele se instaureaza o armonie deplina, nemaintinandu-se cont de adversitatile trecute.               Avand de-a face cu personaje construite in maniera realista, autorul are in vedere constructia minutioasa a fiecarui personaj, caracterizat atat direct (prin intermediul didascaliilor sau a altor personaje, nume), cat si indirect (limbaj, actiune, comportament); de altfel, este prezenta si autocaracterizarea.              Nae Catavencu, modelul politiacianului demagog si arivist, este caracterizat direct de catre Stefan Tipatescu “canalie”, “infam” si “mizerabil”, in vreme ce Trahanache il considera “misel”. Caracterizarea indirecta survine ca urmare a discursului profund demagogic pe care Catavencu il sustine, acesta considerand ca “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”. Comicul de nume este imediat sesizabil: prenumele “Nae” este folosit pentru a sugera limitarea, lipsa educatiei si a bunului-simt al personajului, in vreme ce numele mare face trimitere la termenul “cață”, sugerand vorbaria multa si lipsita de coerenta a personajului sau la “cațaveica” (haina cu doua fete), care face trimitere la caracterul duplicitar al personajului.               Zaharia Trahanache, modelul incornoratului si a politicianului opportunist, este caracterizat direct de catre Catavencu ca “onorabil”, evident, in sens peiorativ. Comicul de nume nu poate fi nici el ignorat: prenumele de Zaharia sugereaza “zaharisirea” personajului, casatorit cu o femeie mult mai tanara care il inseala cu propriul sau aliat politic, iar numele de familie este inspirat de termenul de “trahana”, o coca moale, usor de modelat. Daca limbajul lui Catavencu este specific demogogului, Zaharia Trahanache dispune de un limbaj dominat de cuvinte pronuntate gresit cu o frecventa mare (“prințipii”), dar si de clisee lingvistice („Ai putintica rabdare…”).

O scrisoare pierduta – Tema si viziunea despre lume                  Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.               Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman.               Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.               Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.               Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.               Titlul operei face trimitere la scrisoarea adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.               Piesa este structurata in patru acte, fiecare act fiind format din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor “persoane”, sunt mentionate in ordinea importantei si a statutului lor social in cadrul listei de la inceputul comediei.               Perspectiva spatiala si cea temporala sunt descrise de autor intr-o maniera aproximativa, intamplarile, care capata un caracter general, desfasurandu-se la sfarsitul secolului al XIX-lea: “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Piesa debuteaza cu momentul intrigii, si anume pierderea scrisorii de catre Zoe Trahanache. In rest, relatiile temporale sunt cronologice, exceptand cateva situatii in care perspectiva temporala este discontinua, gratie alternantei temporale a intamplarilor, prin flash-back.               Ca in orice opera caragiliana, “O scrisoare pierduta” este construita pe baza unui conflict intre personaje. Opera de fata prezinta doua conflincte: unul principal, intre cele doua tabere ale organizatiei locale a partidului aflat la putere, una din tabere fiind reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, cealalta de ambitiosul avocat Nae Catavencu si acolitii sai si care are ca miza scrisoarea de amor adresata de Tipatescu Zoei si desemnarea pentru candidatura la functia de deputat. Exista si un conflict secundar, in cadrul cuplului Farfuridi-Branzovenescu, care se tem sa nu fie tradati: “tradare sa fie, daca o cer interesele partidului, dar cel putin s-o stim si noi !”.              Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea scrisorii de dragoste pe care prefectul Stefan Tipatescu a adresat-o Zoei Trahanache, sotia Zahariei Trahanache, lider politic important la nivel local si apropriat al prefectului. Aceasta scrisoare ajunge pe mainile lui Nae Catavencu, opozantul taberei politice reprezentata de Tipatescu si Trahanache, acesta dorind sa fie el desemnat pentru candidatura la functia de deputat. Astfel, Catavencu ameninta ca va publica scrisoarea in ziarul propriu daca nu va primi sustinerea pentru candidatura. Intre timp, Tipatescu si Zoe afla de la Zaharia de existenta unei plastografii a lui Nae Catavencu.               Actul al II-lea surprinde inceperea procesului de numarare a voturilor posibile si teama cuplului FarfuridiBranzovenescu ca vor fi tradati de catre prefect. O scena importanta a acestui act este cea a intalnirii dintre Stefan Tipatescu si posesorul scrisorii, o scena in care poate fi observate cotele pe care le poate lua santajul.               Actul al III-lea este centrat pe discursurile celor doi pretedenti la functia de deputat din partea organizatiei locale a partidului aflat la guvernare: Farfuridi tine un discurs dominat de betia de cuvinte, in vreme ce Nae Catavencu demonstreaza ca nu este altceva decat un demagog. Momentul numirii celui care va candida pentru functia de deputat este extrem de tensionat, ceea ce conduce la vacarm si violente intre cei prezenti la ceremonie.              Actul al IV-lea aduce in prim-plan infrangerea lui Catavencu si alegerea senilului Agamita Dandanache, un iscusit al tehnicii santajului, de vreme ce o scrisoare bine pastrata ii poate asigura alegerea perpetua. In final, Zoe Trahanache reuseste sa recupereze de la cetateanul turmentat scrisoarea de amor si ii cere lui Nae Catavencu sa organizeze manifestatia in cinstea celui propus de la centru, ultima scena a piesei de teatru sugerand intersectarea intereselor meschine ale taberelor care nu cu multa vreme inainte erau rivale.            Atmosfera destinsa de la final nu aduce modificari ale statutului moral si social al personajelor participante la actiune. Personajele actioneaza stereotip, simplist, fiind lipsite de profunzime sufleteasca, fiind caracterizate de prostie, aroganta, incultura, servilism, demagogie. Drama universului caragialian nu este neaparat cea a unor personaje imorale, ci a unor personaje amorale, care nu au nicio idee despre ceea ce este moral si imoral, legal si ilicit.            In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de constructie a situatiilor este comicul, care capata diferite valente (comic de caracter, comic de nume, comic de limbaj, comic de situatie, comic de moravuri).            Comicul de caracter are rolul de a contura caracteristicile generale negative ale fiecarui personaj in parte, starnidul rasul in scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele umane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, acestea apartinand viziunii realist-clasice: Zaharia Trahanache este tipul incornoratului, Zoe Trahanache este femeia adulterina, Stefan Tipatescu este tipul primului amorez, politistul Ghita Pristanda este tipul slugarnicului, iar Nae Catavencu este reprezentantul tipologiei demagogului.            Comicul de nume este un alt element care ajuta la schitarea statului psihologic si moral al personajelor: Trahanache vine de de la “trahana” (aluat moale, usor de modelat), Tipatescu vine de la “tip” (june, barbat rafinat, amorez abil), Catavencu de la “cață”, iar Dandache vine de la “dandana” (incurcatura).            Comicul de limbaj este o categorie estetica utilizata des in lucrarile lui Caragiale si care nu face altceva decat sa evidentieze caracterul josnic, grosolan al personajelor, precum si incultura de care dau dovada acestea. In acest sens, personajele comediei nu se sfiesc sa pronunte gresit anumite cuvinte (“famelie, renumeratie, plebicist, bampir”), nu lipsesc exemple de etimologie populara (capitalisti), cliseele lingvistice (“Ai putintica rabdare”), truismele (“Un popor care nu merge inainte sta pe loc”).            In ceea ce priveste comicul de limbaj, o scena in care acesta capata valente extraordinare este cea a discursului demagogic tinut de Nae Catavencu. Acesta considera ca locuitorii capitalei sunt “capitalisti”, in vreme ce el se considera “liber-schimbist” (adica flexibil in conceptii si convingeri). Incultura personajului reiese si din afirmatiile lipsite de sens: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.            Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul formator pe care scriitorul il atribuie operei sale. In “O scrisoare pierduta”, Caragiale ironizeaza moravuri prezente in mai toate epocile: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, demogogia si infatuarea, fiind o aspra satira la adresa Inaltei societati romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Personajele dispun atat de o caracterizare directa (facuta de narator sau de alte personaje), cat si de caracterizarea indirecta (prin fapte, limbaj, atitudini). Modul de expunere dominant este dialogul, insotit in cateva scene si de monologul unor personaje prinse in valtoarea evenimentelor.