Threads tagged with: nuvele

                                Aventurile șahului povestiri Mihail Sadoveanu I În acest prim capitol sunt prezentate personagiile secundare ale aventurilor de care ne ocupăm, domnul Temistocle Cantaraga, soția sa Elisabeta, căpitanul Liviu Colț și cuconu Grigoriță Vreau să vă vorbesc, între altele, despre memorabilele conferinți, dezbateri și lupte care au avut loc între prietinii mei căpitanul Liviu Colț și boierul de baștină orheiană Temistocle Cantaraga, în anul mântuirii 1922. Eram, în epoca aceea, călător în ținuturile de peste Prut și am văzut întâia oară la un loc simpaticele obrazuri ale acestor personagii în târgul de la Căprești, în ziua de 24 iunie, care se cheamă Sânziene. Umblând din loc în loc și făcând uneori popas mai îndelungat în sate de răzăși, ceteam, în adunări bine populate, pagini din minunatele istorisiri ale lui Ion Creangă. Bucuria pe care o aveam la aceste împreună-împărtășiri întru cuvânt moldovenesc mi-a rămas ca o dulce răsplată căci, ca și doftoria cuvioșilor Cosma și Damian din sfinte vremuri, slujba mea era fără de argint. Mă mișcăm într-o căruță modestă, trasă de doi cai destul de slabi, pe care-i mâna un țăran de la Prepelița. Lucrul cel mai de căpetenie în înfățișarea acestui automedon[1] nu era atât barba lui zbârlită, din care priveau ochi rotunzi și spăriați, cât căciula, pe care o purta încă în dricul verii. Era o căciulă roșcată care se arătase la iarmaroacele multor Sânziene. Titlul năcăjitului meu conducător era Iacov. Ca și omonimul lui din Biblie avea doisprezece feciori, ale căror nume nu le-am putut ținea minte; el, însă, mi le recita în fiecare zi, având nădejde în brațele lor și în înmulțirea seminției prepelițene. În dimineața de 24 iunie 1922, pe când Iacov își adăpa roibii la o fântână în preajma târgului, m-a ajuns din urmă, în vifor de colb, o droșcă ușoară purtată de trei cai murgi înhămați în troică. După rânduiala moschicească, cel din mijloc umbla în trap, cu capul ridicat sub cerc, zvârlind copitele până la înălțimea botului; iar prăștierii, de statură ceva mai măruntă, galopau cu gâturile întoarse în laturi, realizând imaginea pajurei bicefale a împărăției rosienești. Eram coborât din căruța mea. Cercetam o tufă de sulcină a cărei mireasmă caldă plutea în aerul neclintit. M-am întors cătră droșcă, admirându-i alura. S-a sucit spre mine o figură cu barba învălmășită. Sub panamaua pleoștită și în mantaua albă de doc, am identificat numaidecât o cunoștință, fără a putea preciza de când și de unde. Când am auzit însă strigătul puternic de bas, care poruncea vizitiului enorm de pe capră oprirea, și când, coborându-se, călătorul a venit cătră mine zâmbind și cu brațele întinse, îndată am pus acelei înfățișări impozante numele care i se cuvenea. — Ce mai faci, cucoane dragă? a strigat omul meu venind la atac și scuturându-mi cu putere mâna. Mă mai cunoști, ori m-ai uitat? — S-ar putea să uit? i-am reproșat eu, veselindu-mă dintr-odată. — Cum nu? Cum să nu? Dumneavoastră cei de la București uitați numaidecât. Dacă-ți aduci aminte, atunci fă-mi plăcerea și spune unde ne-am cunoscut. — Această onoare am avut-o la Chișinău, i-am răspuns eu. Numele domniei tale e Temistocle Cantaraga. — Vezi în fața domniei tale un om cu desăvârșire încântat! strigă cu admirație călătorul, scuturându-mi a doua oară dreapta. Precât înțeleg, întâlnirea de acum are o rânduială de la Dumnezeu și un scop. Te duci la Căprești? — Da; întrucâtva. — Ai vreo afacere? Vinzi sau cumperi? Faci o inspecție? Cauți pe cineva? — N-am nicio afacere. Nu sunt niciun fel de inspector. — Foarte bine, foarte bine, aproba domnul Cantaraga. Atunci te-ai rătăcit? — Nu. Călătoresc de plăcere. Domnul Cantaraga privi semnificativ spre Iacov, spre căruța fără arcuri și spre roibii cei slabi. — Bun și asta, îngână el cu îndoială. Chiar, serios, nu faci nicio cercetare financiară? Am încercat a râde, ca să-mi ascund jignirea; simțeam însă că interlocutorul meu cearcă să dibuiască etichetele ființii mele. — Nu te supăra; am glumit! adăogi el îndată, bătându-mă pe umăr. Vra să zică nu te oprești în târg? — Nu. — Aș putea îndrăzni să aflu în care parte te îndrepți? — Bine nu știu nici eu. Însă am la mine niște însemnări. Dacă-mi dai voie să le consult, pot să-ți răspund imediat. — Ba, domnul meu, nu-ți dau nicio voie și nu-mi trebuie niciun răspuns. — Totuși… — Nu-i niciun totuși. — Însă, onorate Temistocle Arcadievici… — Cum îndrăznești dumneata a crede, răcni deodată entuziasmat domnul Cantaraga, că aș putea să lăs la voia întâmplării pe un om care a păstrat în amintire și numele părintelui meu? Îți declar, iubite domnule, că te sechestrez. — Cu toate acestea… — Niciun cuvânt. Îmi ești ori nu prietin? — Nu cutez să… — Ba te rog să cutezi. Un prietin nu-mi poate refuza o invitație. Mergi cu mine la Mărunțeni. Nu mă opresc în Căprești decât două secunde, ca să iau pe căpitanul Colț. În sfârșit l-am prins. Cunoști pe Liviu Mihailovici? — N-am plăcerea. — Nu-i nimic. Îl vei cunoaște imediat. În sfârșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. Astăzi începem lupta. Dumneata vei fi martor. L-am privit cu oarecare neliniște. Domnul Cantaraga și-a lăsat mâna sa pe umărul meu stâng, punând astfel stăpânire pe mine. — Ne-am înțeles? — Nu cred, m-am întors eu, deodată grav. — Cum? Ce face? Nu ții să asiști la luptă? — Nu! — A! se veseli domnul Cantaraga, ce-ți închipui dumneata despre războiul la care te poftesc? Te previn că locul e dintre cele mai plăcute, la umbra teilor, în cerdacul casei bătrânești. Am bucătar bun și pivniță adâncă. Vreau să dovedesc căpitanului Colț că sunt mai tare la șah decât el. Vreau să mai însemn în carnetul meu o partidă și să mai sporesc cu unul numărul celor pe care am obiceiul să-i biruiesc. — Domnule Cantaraga… am urmat eu a mă împotrivi. — Ba, dacă mă iubești, te rog să-mi spui altfel. — Onorate Temistocle Arcadievici, îți fac cunoscut că sunt un mediocru jucător de șah. — Nu-i nimic; în tovărășia mea vei face progrese. — Sunt un mediocru jucător de șah; pe lângă asta, aș îndrăzni să te rog, onorate Temistocle Arcadievici, să bine-voiești a pune în invitația dumnitale toate formele. — Mă rog, mă rog, care forme? — Vreau să aud din gura dumnitale numele meu și al tatălui meu, potrivit cu moda provinciei. — Dar, scumpul meu prietin… — Hm! pe cât înțeleg, scumpului dumnitale prietin i s-a uitat numele. — Dumnezeule! izbucni deodată, cu lacrimi și cu glasul cel mai deznădăjduit, Temistocle Arcadievici; ce-aș putea face, ca să pot dobândi de la dumneata iertare? Sunt un ticălos fără memorie. În toate clasele liceului am rămas repetent. Am fost o rușine a familiei! Dacă nu mă ierți și nu mergi la mine la Mărunțeni imediat, sunt capabil să-mi ridic viața. Vrei să-ți sărut mâna? Să cad în genunchi? Vizitiul cel gras și omul meu își răsuciseră țigări cât degetul și le fumau în preajma noastră, schimbând păreri șoptite și privindu-ne pieziș. — Cucoane Mistocle, interveni Iacov, când socoti că amestecul lui se poate face fără primejdie; pe boierul acesta al meu îl chiamă domnu Grigoriță. — A! Grigoriță! exclamă cu încântare boierul. — Domnule Grigoriță, vorbi iar Iacov, făcându-mi ușor semn cu ochiul, măria Sa, precât înțeleg, șuguiește, căci nu s-a pomenit niciodată să sară la bătaie. Nu se află pe lume boier mai blajin decât dumnealui. Pe lângă asta, totdeauna a fost cu milă și cu dreptate cătră sărmani. Îi place vânătoarea… care nu se mai află! și bea vârtos. Declinându-mi îndată numele și primindu-i invitația, am dat prilej domnului Cantaraga să fie fericit, să mă îmbrățișeze și să mă sărute pe amândoi obrajii. Am intrat în Căprești alături de el. Târgul acesta, veche colonie agricolă a administrației rusești, e unul din locurile cele mai interesante din Basarabia. Lucrarea pământului a rămas totdeauna o simplă ficțiune birocratică, deoarece împrejurările locale și înclinarea firească au obligat de mult pe Israel să-și împlinească oficiul pe care-l are între neamuri. Un ovrei din Căprești ori cumpără, ori vinde, ori face misitie[2]. Locurile virane din preajma așezării ar oferi o măreață colecție de buruieni și spinării unui botanist. Cânii, porcii și ciorile îndeplinesc slujba de curățitori și agenți sanitari. Pe ulița cea mare a târgului, în jurul magherniților, se îmbulzeau sătenii în nour de pulbere și într-o căldură înfricoșată. Este ș-un salcâm. Ne-am dus drept acolo și am găsit pe căpitanul Colț. Am văzut un om scund, cu capul mare și obrazul pătrat. Era un fel de Napoleon blond cu figura gânditoare și plictisită. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle Cantaraga. După ce s-au făcut prezintările, m-am socotit dator să fac aluzie la asemănarea cu marele corsican. Colț nu păru mișcat de complimentul meu. — Mda, se spune că aș fi sămănând, îngână el; asta însă nu-mi ușurează năcazurile și sărăcia.      

— Dumneata sameni cu Napoleon? întrebă vesel Cantaraga. Păzește-ți treaba; nu crede nimic; de altminteri n-ar fi nicio onoare pentru dumneata. Poate șahul îl vei fi jucând tot așa de slab ca acel celebru «comediante». Îți voi dovedi că nici asta nu-i mare lucru. — A, suspină căpitanul ștergându-și c-o batistă udă fruntea de sudoare; ar fi bine să pot mânui caii ca dânsul. — Ce idee! — Cum ce idee! Dumneata, domnule Cantaraga, ai avea pretenția să te măsori cu Napoleon? — Fără îndoială, și chiar dându-i un avantaj. Eu să joc numai c-un cal și maiestatea sa cu doi. — Greu de crezut. — Pf! — Totuși e greu de crezut. Un împărat e un împărat. Când joacă șah, trebuie să câștige. Curtenii trebuie să se aranjeze așa, ca să-i facă plăcere. — Curtenii lui, da; însă nu Temistocle Cantaraga. Eu îl bat, îmi scot pălăria și-i spun: la revedere. — Cum «la revedere»? Faci numai o partidă? — Nu. Joc și două și trei, cum am să joc și cu dumneata. — Cu mine joci la egal. — Cu dumneata joc la egal, însă împăratului îi dau avantaj o mârțoagă. Căpitanul Colț clătină din cap cu mâhnire și plictiseală, apoi oftă, suindu-se în droșcă și grămădindu-se între mine și Temistocle. — Dumitrache! strigă acesta, adresându-se țiganului celui gras de pe capră; ce avem noi de cumpărat din târg? — Nu pot să știu, măria ta, n-avem de cumpărat nimic. — Ba avem de cumpărat ceva; vreau numaidecât să-mi aduc aminte. Să nu pleci până ce nu-mi aduc aminte. — Poate mai ai nevoie de o carte de șah… sugeră, cu blândeță, căpitanul. — Cum? se veseli prietinul nostru. Se poate, și asta, ca să ți-o împrumut dumnitale. — Precum am avut onoarea a-ți mai declara, eu n-am nevoie de cărți, Temistocle Arcadievici. Eu șahul l-am învățat așa, uitându-mă colo și colo, cum face lăutarul care-și deprinde meșteșugul cu urechea. Eu n-am nicio pretenție; m-au bătut și alții; dar mă mir prea mult de cele ce spui dumneata despre împăratul Napoleon. — De ce să te miri? Nu trebuie să te miri deloc, căpitane. Acel «tragediante» e deprins să piardă în regiunea noastră partidele lui de șah. A pierdut-o pe cea de la 1812[3]. — Cum se poate, domnule, să vorbești în asemenea chip despre Napoleon? se tângui Colț, ștergându-se iar de sudoare. Iarmarocul se adunase în jurul nostru, ascultând cu nedumerire. Am văzut și pe Iacov, care-mi făcea semn cu ochiul. — Dar ce-i aicea, mă rog? strigă deodată Cantaraga, zbârlindu-se și uitându-se posomorât în jur. E iarmaroc? — Numaidecât, cucoane, alta nu poate pentru ca să fie, râse unul dintre țărani, retrăgându-se. — Care-i acela, bre! își îndârji Temistocle Arcadievici glasul. Și tu, măi, ești admirator al lui Napoleon? — Să mă ferească Dumnezeu, cucoane, răspunse gospodarul, întrucâtva rușinat. Moșierul se întoarse spre căpitan: — Ai auzit adevăr? Ai văzut modestie? — Am văzut, acceptă Colț. E cald tare. Ar trebui să pornim. — Hm! te grăbești așa de mult? Nu ți-e teamă de acel ceas? — Care ceas? — Ceasul în care ai să pierzi o partidă, pe urmă două, pe urmă trei. — Nu mi-e frică. — Aha! începi a tremura. Acel ceas vine, să fii bine încredințat. Pornește, Dumitrache; mi-am adus aminte că n-avem nimic de târguit. Binevoiește a lua la cunoștința dumnitale, stimate Liviu Mihailovici, că domnia mea, acesta care mă aflu de față, nu numai că am cetit toate cărțile speciale, dar am umblat și-n toate țările Europei, luptându-mă cu toți șahiștii tuturor națiilor. Am eu un catastif în care se cuprind partidele pe care le-am jucat. Am rostit formula sacramentală în toate limbile. Italienilor le-am spus: Scacco matto; spaniolilor: Xaque y mate; franțujilor: Échec et mat; englezilor: Chech mate; nemților: Schach Matt. — Bine. Acuma are să se audă formula și în limba moldovenească. — Com? Pretinzi poate c-ai s-o rostești dumneata? Îți spun drept, mare îndrăzneală! — Nu pretind nimic; nici nu îndrăznesc. Dar în jucăria asta totul e cu putință. — Hm! dacă aș purta bumbac în urechi, m-aș sili să mi-l scot; aș aștepta însă până la judecata din urmă. — Domnilor, am îndrăznit eu cu blândeță, suspendați, vă rog, ostilitățile verbale, până ce vi se vor desfășura pe tablă oștile. Până atunci, aveți bunătatea să mă inițiați în elementele prime ale acestui joc al regilor și rege al jocurilor. Vă mărturisesc că sunt un ucenic care știu așa de puțin, încât bucuros aș fi să câștig de la domniile voastre cele dintăi secrete. — Nu este niciun secret, mormăi Colț. De la mine n-ai ce învăța. — Ba sunt secrete pe care nu le cunoaște oricine, mă încredință cu deosebită satisfacție boierul. — Mă aflu și eu printre cei ce nu le cunosc, se supuse căpitanul, și nici nu țin să le cunosc. Nu-mi plac nici definițiile poetice. Mă declar de mai înainte învins. — Nu așa, nu așa. — Mă declar de mai înainte învins și prefer un cerdac răcoros și o masă bună. Ridicând obrazul lui plictisit, căpitanul aștepta să vadă ceea ce dorea. Trăsura ne ducea cu grăbire printre lanuri de grâu, în zăpușeala forfotitoare a amiezii. Holdele susurau din milioanele de gâze, adunând în spice puterea soarelui. Deodată, dintr-o cotitură, zgripsorul[4] trăsurii dădu năvală asupra curții boierești. Din goană, vizitiul opri brusc caii, c-un meșteșug vrednic de mirare, care ne prăvăli pe unii asupra altora, ciocnindu-ne de căpățâna napoleoniană a lui Colț. Sub tei, era răcoare. Cerdacul își avea pregătite jilțurile. — Asta-i casa bătrânilor mei! cântă domnul Cantaraga. Binevoiți, prietinilor, a intra cu inimă bună, lepădând grijile și uitând năcazurile. Feciorul, bătrânel alb și cuviincios, se ploconi în fața noastră, ne luă buclucurile și ne călăuzi în odaia de baie. După ce ne aduse înapoi și ne așeză în jilțuri, întrebă cu smerenie pe stăpânul său: — Temistocle Arcadievici, binevoiește a-mi porunci dacă trebuie să aduc numaidecât căișorii. — Nu se poate, Anatol, strigă boierul; întăi zacusca, pe urmă vine și vremea să învățăm pe domnul căpitan șahul. Bătrânelul privi vesel și ager spre noi, recunoscând după uniformă pe victima stăpânului său. De data aceasta nu înțelegeam cum putusem atribui lui Colț înfățișarea napoleoniană. Partea de dinfață a centurii îi era ridicată prea sus, deasupra pântecului precoce. N-aveam de a face nici cu un călăreț, nici c-un viteaz. Unele amănunte ale uniformei dovedeau că n-aveam în față decât un ofițer de administrație, dintre acei pentru care s-a admis titulatura curentă de «ofițeri de ață». Își lăsă chipiul să-i cadă jos, fără să-l mai ridice. Își zbârli părul cu degetele mânii drepte. Îi era sete; îi era foame. Abia catadixi să-și arunce ochii asupra etajerei de abanos pe care stăpânul locului ne-o înfățișa c-un gest larg. — Aici, în această sută de tomuri, sunt secretele pe care dorești a le cunoaște, cucoane Grigoriță, îmi zise el cu bunăvoință. Ofițerul de ață păru a face o socoteală, în gând: — Nu sunt o sută, rectifică el placid; sunt șaizeci și opt. Zacusca ne fu prezentată de bătrânel pe o tabla enormă. Căpitanul întinse numaidecât mâna, alegând la întâmplare ceva și cercetând cu ochii ce bunătăți și-ar mai putea însuși îndată după aceea. De la brânzeturi de paisprezece feluri până la icre negre și sardele, de la ficat de gâscă și mușchișor de porc până la nisetru marinat, ținând socoteală și de ridichile de lună și tomatele trufanda, precum și de foamea noastră, toate bunătățile lumii erau de față. Vinul avea lucire de chilimbar. După chipul cum îl turnă domnul Cantaraga în păhăruțele de cristal cu picioruș fin și după felul religios cum îi luă credința, am înțeles că numaidecât trebuia s-aduc laudă și să cer informații. Căpitanul dădu păhărelul de dușcă, fără să se sinchisească și întinse gâtu-i scurt după altă gustare. — Minunat vin! am declarat eu, făcând cu mâna gestul ritualic. Spune-mi, te rog, Temistocle Arcadievici, dacă e un produs al viilor dumnitale. — Nu cred, mormăi căpitanul, țipând pe gât al doilea păhărel. — Ba să mă ierți, prietine, e un vin din via care se vede. N-are vârstă decât patru ani. A fost supravegheat și îngrijit de mine personal; e o combinație de struguri pe care n-am intenția s-o comunic nimănui. — Multe secrete și minuni sunt pe lumea asta, suspină Colț; n-am s-ajung să le pătrund niciodată. — Cu toate acestea, ele alcătuiesc frumuseța vieții, stimate Liviu Mihailovici. Căpitanul n-avea când răspunde. Eu am tras spre mine câteva din cele aproximativ o sută de tomuri, examinându-le de aproape. Erau tratate de șah și colecții de reviste în felurite limbi europene. Legătura lor, în marochin castaniu, cu cifrele și armele domnului Cantaraga, era o frumuseță. — Asta-i doctoria plictisului și a zilelor rele la țară, ne lămuri cu patos amfitrionul nostru. Întind tabla de șah, deschid un volum: desființez timpul. În tihna cerdacului se produse puțin tumult. Într-un paneraș ușor, purtat în trap iute de un cal alb, sosi o femeie voinică, cu înfățișarea energică. Argatul de la grajd veni în goană să apuce frâul calului; Cantaraga se grăbi să-i iasă întru întâmpinare c-o exclamație franțuzească. După intonația delicată și respectuoasă, cu care rosti el vorbele: «ma chère amie», sărutându-i mâna, înțelesei că mă aflu în fața stăpânei locului. Deși, probabil, trecută de mult în al patrulea deceniu, doamna Cantaraga era încă o frumuseță brună, cu ochi mari și bogat sprâncenați. Proporțiile ei întrucâtva prea impunătoare n-o împiedicau să fie de o deosebită sprinteneală și vioiciune în mișcări. Ne întinse numaidecât mâna să i-o sărutăm, ascultă cu luare-aminte numele noastre arătându-și dinții fără cusur și observă că tablaua avea nevoie de reaprovizionări. — Anatol, strigă ea c-o voce agreabilă de contraltă; te rog s-aduci și pateurile. Fii atent la ce se petrece aici. Bătrânelul fu între noi într-o clipă. Astfel am cunoscut pe Elisabeta Gavrilovna, doamna prietinului nostru Cantaraga. Într-o clipă am respectat-o și am iubit-o și nu mi-a trebuit multă vreme să aflu că această stăpână a Mărunțenilor știe să vadă, să privegheze și să poruncească. Puțina moșie câtă le mai rămăsese după expropriere devenise, sub mâna ei energică, o grădină irigată. Iazul avea pește. Moara măcina și ziua și noaptea. Era, cum spunea Cantaraga, o adevărată strănepoată de răzăși, fata lui Gavril Mânzu, și strănepoata lui Amfilohie Mânzu cel care suduise în gura mare, la curtea domnească în Iași, pe Vodă Moruzi. Sărutându-i a doua oară mâna, i-am cerut voie să-i spun: cucoană Lisavetă, și ea, râzând plăcut, nu s-a împotrivit. Ca dovadă că-i făcea chiar plăcere, mi-a comunicat în taină că avea la masă sărmăluțe cu smântână. M-a întrebat dacă-mi plac. — Îmi plac, i-am răspuns eu, cu respect. Auzind despre acest ultim mister, căpitanul Colț se învioră dintr-odată și veni să sărute mâna stângă a cucoanei Lisaveta. Cantaraga se simți mândru de supunerea pe care o arătam cu toții soției sale. — Elisabeta Gavrilovna, zise el aprinzându-și țigara; îți fac cunoscut că voi avea onoarea și plăcerea să bat la șah pe Liviu Mihailovici Colț, căpitanul de față. — Foarte bine, răspunse cucoana Lisaveta; însă mai întăi vă rog să luați zacusca, iar după aceea ne așezăm la masă.     [1] Automedon m. 1. Mit. conducătorul carului lui Achile; 2. fig. vizitiu îndemânatic.  [2] Misitíe, misitii, s. f. Ocupația misitului; plată pentru serviciile misitului.  [3] Aluzie la Campania din Rusia și bătălia de la Borodino.  [4] 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete.

Istorisirea Zahariei fântânarul   Încă înainte de a-şi fi sfârşit orbul istorisirea, liţa Salomia începuse a nu mai avea astâmpăr, rupându-şi degetele şi muşcându-şi buzele. Apoi când Ancuţa i-a sărutat acelui pribeag mâna, punându-i dinainte alte fripturi şi plăcinte, nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, cei mai aproape de dânsa. — Iaca, astfel trăiesc unii fără grijă, măcar că-s nişte nevolnici. Umblă duşi de mână de alţii, că ei singuri nu-s vrednici să calce doi paşi; şi pe unde ajung spun nişte minciuni, de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată. — Care minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu. A spus nişte întâmplări din viaţa lui ş-o istorisire cu Duca-Vodă, care nici nouă nu ne este necunoscută. — Asta ştiu eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri de-alaltăieri, ş-am auzit şi ştim destule; - dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind şi mai ales văzând. — Mătuşă Salomie, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumnitale ş-ai purtat la gât mărgăritar, cum spunea moş Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, căci nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de-aici adunată la lucrarea care se vede are plăcere s-asculte istorisiri;   şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să cânte, având dar de la Dumnezeu. Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată. — Aceea-i bună de leac! se ascuţi la mine liţa Salomia. — Precum spui, e bună de leac, şi ai dreptate, mătuşă Salo-mie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meşteşuguri doftoriceşti. Asemenea ca şi orbul, au spus alţii, înainte de-a veni dumneata, nişte istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii. Şi mai ales aşteptăm acuma să ne spuie comisul Ioniţă una cum nu socot c-a fost ş-a mai fi. — Vorbeşti de răzăşul cel uscat? — De dânsul vorbesc, mătuşă Salomie. — Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu şi l-am mai auzit şi altă dată. într-adevăr, pare un om cum nu sunt mulţi. Tot aşa, mă uit la toţi, şi pe unii îi cunosc, văzându-i altă dată tot aici la han; şi mă-nduplec a crede c-or fi ştiind ş-or fi spunând întâmplări. însă ce crezare poate să aibă cel mai netrebnic dintre toţi? Eu, care l-am adus şi l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; şi el e la mare cinste! Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă liţa Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă nişte mari pozne în viaţa lui. Să spuie acela, - să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe dumnealui comisul Ioniţă, — aşa ni s-a şedea mai bine ş-a fi mai frumos! — Mătuşă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeşti dumneata şi de care om? — Uită-te şi-1 cunoaşte. Stă între călugăr şi cioban. — Acela-i moş Zaharia fântânarul, mătuşă Salomie. Nu l-am auzit scoţând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii. — Nu-i mut, nu te teme. îi place tare băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi! — Ce i s-a întâmplat, mătuşă Salomie? — Ce i s-a întâmplat? se amestecă şi răzăşul, fără să ştie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat? — Uite, omului  aceluia, cinstite comise Ioniţă, răspund eu;  lui Zaharia fântânarul. îmi mărturisea mătuşa Salomia despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva. — Unde? — Să spuie el, comise, grăi liţa Salomia, cu glasul deodată îndulcit. întreabă-1, să spuie întâmplarea din pădure de peste apă. Bădica Zaharie! strigă ea ascuţit. Fântânarul întoarse capu-i buhos şi barba-i încâlcită. — Hău! răcni el, ca din fundul fântânii. — Bădica Zaharie, cinstiţii oaspeţi de-aici poftesc s-audă ce ţi s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de peste apă. — Aha! La Păstrăveni. — Acolo, bădiţă Zaharie, într-o poiană pe care-o ştii dumneata. — într-o poiană care-a fost şi nu mai este, căci acea pădure s-a tăiat. îi zicea poiana lui Vlădica Sas. — Auziţi? vorbi liţa Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica pe care i-o întindea răzăşul. îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea, - care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult - şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. Acuma parcă tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas. — Care întâmplare? întrebă iar, alene, fântânarul. — întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-i cauţi apă în acea poiană. — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să-mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească, - şi trebuie apă. Zaharia fântânarul se opri. — Ei? îl îndemnă comisul. — Atâta-i. — Cum atâta? scutură din cap liţa Salomia... Vină-ţi, bădica, în simţire şi spune toate: cum ai mers cu dânsul la faţa locului ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, - ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, - care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa pământului şi te-ai uitat la dânsa... Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, măcar că se uita şi el, nu înţelegea nimica. Iată, cu această cumpănă am găsit eu apă în poiana lui Vlădica Sas. Moş Zaharia trase din laturea stângă a chimirului două beţişoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit. încercă să descurce din jurul lor nişte fire nevăzute, şi sticli în bătaia focului un buburuz de argint. — Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine ştie cine a făcut-o şi când a făcut-o. A rămas de la bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, ş-au aflat cu dânsa fântânile şi izvoarele, cum am aflat şi eu atuncea în poiană, faţă fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i. — Ei, şi pe urmă? — Spune, omule, îl sili iar liţa Salomia, cârnind spre el nasul şi strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! cu talpa opincii: — Aici, cucoane, dăm de apă. — în acest loc? — în acest loc, cucoane Dimachi. Dă-mi robi cu hârleţe şi cazmale; porunceşte la douăzeci de cărăuşi s-aducă piatră şi să mi-o clădească alături; dă-mi ajutoarele de care am nevoie fi ţidulă la rateş pentru băutură; şi pe urmă, în scurtă vreme, te poftesc aici c-un pahar de cleştar, să-ţi dau să bei din el lacrima pământului. — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. — Ei, şi după aceea boierul zice: Aşa să fie şi să-mi zideşti fântâna! Şi se duce cu fântânarul la curte şi strigă la grămătic să-i aducă o pană de gâscă. După ce-i aduce pana de gâscă, cere cerneală ş-o măsuţă ş-o bucată de hârtie. Ş-a scris acea ţâdulă pe care o ceruse Zaharia. Pe urmă, a chemat pe slujbaşi şi Ie-a poruncit la fiecare ce are de făcut, ce robi să deie la săpat, ce oameni cu harabale să rânduiască la piatră, ce ajutoare să-i pregătească fântânarului la zidărie, - şi, închinându-se toţi, s-au dat cu dosul îndărăt şi s-au dus să împlinească poruncile. — Aşa-i, încuviinţă iar Zaharia. A zvâcnit către ei: Ţâst! - aşa avea el obicei să facă, - şi s-a uitat încruntat. Şi ei s-au dus cu mare frică. — S-au dus, urmă liţa Salomia, ş-au adus de toate la locul hotărât şi la vreme. Ţiganii au început să sape cu hârleţele şi să bată cu cazmalele; cărăuşii aduceau şi clădeau piatra pe pajişte şi bădiţa Zaharia sta pe-o coastă, într-un patul de frunzar, şi se uita la dânşii şi tot gusta dintr-un ulcior. — Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul. — Aşa este. Ş-a stat el aşa în colibă şi-n patul până ce-au dat afară robii, cu hârleţele, pământul negru, pe urmă au dat afară lutul, şi pe urmă au ajuns la nisip şi la prund. Şi când au ajuns la humă, bădiţa Zaharia s-a sculat în picioare ş-a venit la marginea gropii. Zice: Măi ţiganilor, dacă vi-i sete, mai răbdaţi o ţâră, căci în curând daţi de apă. Aşa a fost cum a spus el şi cum arătase cumpăna. Au dat, oameni buni, de apă ş-au mai săpat iarăşi - ridicând afară mocirla cu ciuberele pe scripţ. Ş-au săpat de-şi lepădau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Şi întrebau: Mult mai avem, meştere Zaharie? căci d-acu răzbim pe celălalt tărâm. Săpaţi, măi, zice fântânarul, până ce v-oi spune eu: gata! Ş-aşa - într-o zi se scoală iar şi porunceşte: Gata! De-acu aşezăm prag. Curăţim frumos, punem sprijinitori bune şi începem a zidi. Aşa au făcut. Şi s-a coborât el cu zidarii în fântână ş-au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în poiană, a venit boierul cu pahar de cleştar ş-a gustat apă, după hotărârea lui Zaharia. — Aşa-i! încuviinţă Zaharia. Cuconu Dimachi a făcut: Ţâst! bună apă, bre Zaharie! - într-adevăr era bună apă. Decât eu vinul îl beau mai cu plăcere, căci mi-i mai cu priinţă. — Ei, şi pe urmă? întrebă comisul. — Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântână şi pace bună! — Stai, bădica Zaharie, că nu-i aşa, urmă râzând liţa Salomia, căci eu am spus acestor oameni ce-ai văzut şi ce dumneata, şi te-am lăudat. Aşa că după aceea, sfârşindu-se treaba fântânii, a venit şi de la Domnie un călăreţ, vestind vânătoarea lui Vodă. Şi venind vestitorul, cuconu Dimachi a chemat iar pe toţi la porunca sa şi le-a hotărât să grijească locul în poiană şi să dureze colibe pentru popasul vânătoresc. Când a descăleca Vodă, Zaharia să-i înfăţişeze apă rece în ulcior, şi din ulcior să i-o toarne în pahar, - ş-alăturea să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu linguriţă de argint pe tabla. Toate fiind astfel rânduite, a venit Vodă la Păstrăveni cu mare alai. — Vodă Calimah... observă fântânarul. Avea o barbă ia aşa de mare... Şi-ntruna şi-o pieptăna cu degetele. — Şi venind Vodă cu mare alai, i-a ieşit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale şi cu fata, căci avea o fată subţirică şi frumoasă. S-au închinat şi au sărutat mâna lui Vodă. Iar fata suspina şi plângea. — Ce este? a întrebat măria sa Calimah-Vodă. De ce suspină această copilă? De mare sfială, măria ta, a răspuns boierul. Şi s-a încruntat urât la copilă, zbârlindu-şi sprâncenele. Iar fata aceea... — Aglăiţa... întregi Zaharia. — Iar fata aceea Aglăiţa n-avea altă ceva, decât o dragoste a tinereţilor ei pentr-un fecior de mazâl din Războieni. Fiind Ilieş Ursachi mazâl, boierul se răstise la el şi-i strigase: Ţâst! să lipseşti din ochii mei, mişele, căci ai sucit capul fetei! - Iar acuma fata, nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umăr, ş-a încleştat-o de braţ ş-a repezit-o îndărăt într-o cămară, ca să nu strice petrecerea, nici să oblicească Vodă de asemenea ruşine. întorcându-se spre cinstita barbă a măriei sale, se arăta cu obraz deschis şi vesel. Şi pe loc, chemând pădurarii, i-a pus să numere de faţă cu Vodă ce căprioare şi mistreţi au în desimile şi râpile de dânşii ştiute. După ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat devreme, ca să se scoale de dimineaţă. Şi într-adevăr Vodă a fost cel mai dintăi pe cal - şi cuconu Dimachi, alăturea de el,, rânduia puşcaşi şi hăitaşi. Au pornit la pădure; au întins i volocul de oameni ş-au bătut râpi şi sihle, chiuind şi sunând din cornuri. Iar în vremea aceasta, Zaharia se grăbise cătră fântâna lui. — Aşa este! încuviinţă fântânarul. — Şi-nainte de a ajunge la fântână, iată vede în cărare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple şi umbla bezmetică printre copaci. — Sărut mâna, duducă Aglăiţă, zice Zaharia. Dar de ce suspini şi plângi mata aşa, ca după mort? — Vai, Zaharie, strigă ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, dacă eu m-am juruit morţii? Mam pus în genunchi la icoana Maicii Domnului ş-am rugat-o să facă o minune să se moaie inimile de piatră. Văzând că la Vodă nu pot cădea şi nu pot spune nimic, de toţi simţindu-mă părăsită, chiar şi de maica mea, - am hotărât în cugetul meu şi-n inima mea că altfel nu pot face decât să-mi răpun viaţa. Eu, Zaharie, fără Ilieş Ursachi nu pot trăi. Aşa că mă duc să mă dau în fântână. Când a veni măria sa să beie apă, n-ai să-i poţi da ş-ai să-i spui: Luminate Doamne, iaca aşa ş-aşa. Fata boierului s-a zvârlit în fântână. — Ş-ai să săvârşeşti mata, duducă Aglăiţă, o faptă ca aceasta? — Am să săvârşesc, Zaharie, zice fata. întăi şi-ntăi eu am trimis răspuns, prin ţiganca mea, lui Ilieş să vie aici, ca să petrecem acest din urmă ceas, ca nişte ibovnici fără grijă. Pe urmă eu mă dau în fântână. — Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiţă. îl ştiu flăcău vrednic. Mai bine te fură şi te duce cu el. — Atuncea nu mă mai dau în fântână, Zaharie... a răspuns fata râzând. — Să nu te dai, duducuţă! Mai bine să ai credinţă în mine. Şi după ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniţi la mine la fântână, să vă închid eu în coliba de frunzar care este rânduită Domniei. Când se face popas la amiază, toată vânătoarea domnească vine în poiana lui Vlădica Sas. Eu înfăţişez lui Vodă ulciorul şi paharul. Ţiganul îi dă pe tabla chiseaua de dulceţi şi lingura. După ce Vodă face: ha-ha! şi zice: bună apă! aferim! - eu mă dau la o parte şi el intră în colibă. Acolo vă găseşte pe dumneavoastră îngenunchiaţi, cu capetele plecate, plângând şi cerând iertăciune... Atuncea măria sa vă ia de mână şi vă saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe capete şi strigă să vie boierul să-şi primească în braţe copiii. Eu socot, duduită, c-aşa-i bine, şi altfel nu poate să fie decât cum socot eu că poate să sentâmple. Mai ales că, pe doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face! Zaharia începu a râde în barba-i zbârlită, părând mai uimit decât toţi de o întâmplare ca aceea. Contenindu-şi râsul, îşi lungi gâtul şi-şi înălţă capul, cu ochii holbaţi, ca să afle ce-a mai fost. El ştia, dar altfel era povestea spusă de gură străină. — Hm! mormăi el, mi se pare că chiar nici n-au avut ce le face. — N-au avut ce le face, urmă liţa Salomia şi mai îndrăzni să apuce, cu cleştele a două degete, încă o plăcintă cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihlă, au aţintit urechea ca şi dihăniile, la chiotele gonaşilor şi la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras către fântână şi Zaharia i-a dosit în colibă. Dar, în astă vreme, Vodă cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lăcrămase copila sărutându-i mâna, căci asemenea lucruri îndată se află. Deci, după ce-a luat dulceţi de cireşe amare ş-a băut paharul de apă - a făcut: ha-ha! şi şi-a pieptănat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors către curteni şi către norodul care era în poiană, căutând parcă ceva. — Mă rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza? — Aici-s, măria ta. — Aş vrea să ştiu de ce eşti mâhnit dumneata, boierule, şi nu-ţi afli astâmpăr. Mare plăcere aş avea, credinciosule al meu, ca să văd aici, la masa noastră de vânătoare, în poiană, pe copila domniei tale... cum o cheamă? — Aglăiţa, măria ta. ...Pe copila domniei tale Aglăiţa, dregând vin vechi Domnului său, în cupă de argint. Boierul foarte s-a spăimântat, căci îi sosise şi lui veste de la cucoana domniei sale că fiica lor a fugit din casa părinţilor, ca să-şi facă o samă. — Măria ta, a îndrăznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vânătoarea aşteaptă... — Aş dori să ştiu unde-i copila domniei tale în acest ceas...a zâmbit Vodă. Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care aţi văzut-o şi, potrivind-o între degete, a ţinut-o neclintită. Iar buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimene nu înţelegea ce este. Nici boierul nu ştia ce răspuns să deie Domnului său. — Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? a întrebat Vodă, ţuguindu-şi buzele şi privind din înălţime. — Da, măria ta. — Ei, şi ce pofteşte? — Nu ştiu, măria ta. Vodă s-a posomorât cătră Zaharia: — Ce ţi-i voia, măi? Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis uşa colibei Domnului. Şi Vodă a văzut pe tineri îngenunchiaţi şi cu capetele plecate. Nimenea n-a înţeles cum s-a făcut asta şi s-a mirat mai ales Vodă de înţelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă măria sa şi cu Doamna au fost nănaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. împăcându-se toţi, s-au veselit şi, din alai de vânătoare, au dat-o pe nuntă. Şi purcedând la scaunul Domniei, au jucat întăi o toană aici, la hanu Ancuţei. — Hm! făcu Zaharia clătinând din cap şi închizând gura; aşa este! — V-am spus eu, sfârşi baba, că acest fântânar a văzut şi ştie lucruri mai presus decât alţii. — într-adevăr, Zaharia a spus o istorie frumoasă, încuviinţă domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Deşi alţii ştiu şi mai frumoase şi mai minunate, - n-am ce zice. Aicea are el dreptate. Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită şi legănându-se uşor. Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii. Focul se stingea. Cei mai mulţi dintre oamenii de faţă închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii. Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a ţipat - spăriat şi ascuţit - încât am răsărit din locul meu, de groază. Liţa Salomia, rânjind, şopti încet: — Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt. îl simţise şi hanul, - căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile. Liţa Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! şi-şi făcu cruce. în sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor, căci nu l-am mai simţit. Am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane ferite şi locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânţi fi răsuciţi. Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.

Haralambie          Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniţă îşi mângâie cu două degete de la mâna dreaptă mustăţile tuşinate. Dregându-şi glasul, se pregăti să înceapă o povestire mai straşnică şi mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă. Atunci cu mare dragoste şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venea de la munte, şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se îndeletnicise cu oala şi mai nu-1 vedeam din barbă. Acum ne întoarsem cu mirare către el. — Vrednici creştini şi gospodari, a început cuvioşia sa, şi dumneata, cinstite comise Ioniţă de la Drăgăneşti! Să mă ierţi că eu până acuma am tăcut. Am urmat unei învăţături filosofeşti; şi cercam în tăcerea mea a preţui bunătatea vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlăului, numai cât visăm la viaţa dulce de la podgorii. Cu afine şi cu zăr nu ne putem veseli, iar urşii nu fac cumătrii, căci încă n-au primit luminatul botez. Aşa eu, ducându-mă din porunca egumenului nostru la sfânta mitropolie şi din râvna mea vrând a mă închina la biserica marelui mucenic Haralambie, am făcut popas între dumnea voastră; şi după ce mi-am legat capul cu belciug, jupâneasa gazdă a ales şi pentru mine o oală nouă, care a fost mai mare şi mai frumoasă; şi mult s-a bucurat sufletul meu între fraţi şi întru veselie. Am ascultat şi lăutari şi nu mi-am astupat urechile. Ci pentru păcatele mele va fi şi iertare de la Acel carele are multă milă. Deci am crezut că se cuvine să mă ridic şi eu şi să vă cunosc pe toţi după faptele şi vorbele dumneavoastră. Ş-am ascultat cu mare mirare ce-aţi spus ş-aţi povestit. Şi-ntâi pentru dumnealui comisul Ioniţă vreau să-nchin, şi pentru iapa domniei sale... Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind, şi şi-a astupat ochii, iar când a coborât-o, comisul a ciocnit cu el: — îţi mulţămesc, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a vorbit răzăşul. După cuvânt se vede că ne eşti frate. Care-i numele cuvioşiei tale? — Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise, - a răspuns călugărul; şi eu din munte acu mă cobor întâia oară în viaţa mea şi mă duc la târgul Ieşilor. Iar când m-oi întoarce înapoi la schitul nostru, am să fac o rugăciune şi pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-ţi începe dumneata istorisirea, să îngădui să închin un strop şi pentru moş Leonte, care şede aici la dreapta mea ca un bătrân prea înţelept. Eu văd că dumnealui cunoaşte semnele vremii şi crugul lunii şi al stelelor şi poate citi în zodii. E om învăţat şi ţine minte de demult. Şi cu toate că nici eu nu-s tânăr, dar înaintea lui mă dau biruit şi mă-nchin cu sănătate! Ridicându-se, moş Leonte a ciocnit oala, a mulţămit ş-a sărutat dreapta părintelui Gherman. — Ş-a mai rămas şi pentru alţii, a grăit iarăşi monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem păcătoşi şi ne îndeletnicim şi cu altele. Şi mai închin şi pentru badea Gheorghiţă, vatavul de cărăuşi al cneazului Cantacuzin: am înţeles că-i om şăgalnic şi cântă din fluier. Şi pentru meşterul Ienachi coropcarul, care duce-n lădiţele lui lucruri uşoare şi de mare preţ: bucurii de fată mare. Şi după ce m-am plecat către toţi şi i-am binecuvântat, văzând că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept şi către gazdă. De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile. Şi când râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, şi-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţ-a dumisale! - Şi către toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde! - a sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său. Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât toţi s-a arătat comisul. — Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor să aflu din ce parte de ţară ai pornit cuvioşia ta şi pentru ce treburi te duci la târgul Ieşilor. A răspuns monahul: — După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, aşezarea mea întru aşteptarea morţii este sus, la Dudău. Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate; avem oleacă de gospodărie şi creştem puţine oi şi vite. Şi uneori avem necaz din partea urşilor: ne strică averea; şi ieşim la război împotriva lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul şi cu cuţitul, căci noi armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ş-aşa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntrun bârlog şi nu mai vedem obraz de pământean până-n primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriţei şi la prietenii şi cunoscuţii noştri. Grea viaţă ducem noi acolo, în pustie... La vorba asta, s-a oprit la el Ancuţa, cu cofăielul. — îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua oară. Iar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni. Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi cu Dumnezeu l-au ştiut. Iar eu am crescut orfan şi-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această lume, - ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurământ fac şi drumul acesta la sfântul Haralambie în Ieşi. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare ţara. Ş-am poposit prin sate şi mi-au fost gospodarii pe unde-am găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate ş-am auzit zvon de lăutari şi glasuri. Şi m-am îndemnat de mam oprit şi mi-am dus desagii într-o cămăruţă; iar ca să spun că nu-mi prieşte, aş săvârşi mare păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci şi patru de ani, când a trecut către lăcaşurile cele veşnice... — Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat răzăşul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului Haralambie, şi, dacă n-aş avea atâtea încurcate trebi, aş încăleca, ş-aş merge şi eu cu sfinţia ta. Se vede că maica dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoşti. — Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un băieţaş săltat numai ia atâta de la pământ, am avut crâncenă vedere şi spaimă, şi maică-mea era lângă mine. Ş-atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie să mă rog. Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire. — Care Haralambie? - întrebă el pe părintele Gherman. — A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas deodată schimbat şi puse cu luare-aminte oala pe pământ, alăturea. — Cine-a fost, cum a fost şi ce-a făcut? - întrebă cu aţâţare comisul Ioniţă. Eu încă n-am auzit de el. — Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut domnesc. Ş-aşa, prea cinstite comise Ioniţă, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru, cu tovarăşi, cum era obicei pe-atunci... Ş-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curţi boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă. Ş-avea el codrii şi drumurile lui, ş-anume fântâni şi trecători, pe care le ţinea sub putere. Şi pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri şi morţi de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui Haralambie. Şi Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască poteri şi să prindă pe vrăjmaşi. Ş-au pornit poterile şi s-au lovit cu hoţii ş-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea birui, se trăgea pe poteci şi prin munţi, în sălaşul fiarelor... Ş-au ţinut treburile aceste rele până ce tare s-a zbârlit şi s-a mâniat Domnia.  Şi-n ziua de Sântămăria mare,  la  15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; şi Vodă Ipsilant a intrat posomorât între boieri. Nici n-a răspuns la închinări, ci numa-şi pieptăna barba cu degetele şi pufnea. — Am auzit iar de răutăţile hoţilor! - a prins a striga el. A pălit Haralambie la Dumbrăveni, la moşia noastră, ş-a răpit banii de la orândă şi de la moară! Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strigă şi plânge norodul în toate părţile! Ce-ai făcut şi ce-ai rânduit, cinstite vornice? — înălţate Doamne! a grăit marele vornic de Ţara-de-Sus; am împuns ca cu strămurarea pe toţi ispravnicii, ş-au scos poteri, dar cu puţin folos. — Fără de nici un folos, cinstite mare-vornic, fără de nici un folos! — într-adevăr, fără de folos, măria ta, dar totuşi acuma avem ştiinţă de multe ascunzişuri, şleahuri şi gazde ale răilor. Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia, - aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic. — Care vânător vrednic, vornice, căci până acuma toţi s-au dovedit mişei! — Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii Domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braţ şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-său. Măria ta, eu socot să chemi pe tufecci-başa; şi porunceşte-i să supuie pe frate-său... Vodă a stat ş-a cugetat, şi şi-a scărmănat barba, şi se plimba de colo-colo. — Aşa este, vornice, a grăit el. Am ştiut de frăţia asta, şi m-am bucurat de credinţa lui tufeccibaşa Gheorghie, dar n-am cugetat că el e vânătorul cel bun. Să vie acuma la poruncile mele! îndată s-au izbit unul în altul aprozii ş-au năvălit la odăile neferilor, şi tufecci-başa Gheorghie s- a înfăţişat. Iar Vodă şi-a pus barba-n piept şi s-a încruntat la el. — Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate. De aceea te-am miluit, şi-n vremea Jomniei mele ai dobândit curte şi moşie în ţinutul Ieşilor. Dar, precum ştii, fratele tău Haralambie a umplut ţara de plângere. Ş-.acuma a venit vremea să răspunzi pentru el. îţi dau, căpitane Gheorghie, două săptămâni. Alege-ţi slujitori câţi vrei. Până-ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu ori mort, pe fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei! Tufecci-başa Gheorghie na răspuns îndată. Când şi-au ridicat boierii ochii către el l-au văzut fără sânge-n obraz şi, cât era de nalt şi de spătos, parcă se cumpănea. Apoi a grăit: — Am înţeles, măria ta! S-a plecat, a sărutat mâna lui Vodă şi a ieşit. Şi cum a ajuns la odăi a strigat la neferi ş-a ales cincizeci dintre ei. Şi pe loc le-a rânduit arme, cai şi ceas de pornire. Şi noaptea au şi fost pe drum, în locuri pustii. Ş-a doua zi Gheorghie Leondari, aflând de-o prădăciune, a şi călcat pe urmele hoţilor. Şi dintr-acel ceas s-a ţinut de paşii lui Haralambie, ca un câine care adulmecă putoarea fiarei. Şi 1-a mânat din culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină. Şi-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, în zori, a bătut cineva în geamul casei noastre, în sat la Bozieni. Maică-mea a răsărit de lângă mine. A tras grabnic zăvorul de la uşă. Ş-a intrat, ud şi cu obrazul supt şi cu ochii spăriaţi, prietinul nostru. îl ştiam frumos şi falnic. Şi când venea uneori, sară, şi se aşeza pe laiţă, îşi punea uşor mâna în creştetul meu şi mă mângâia. A zis repede şi răguşit: — Dă-mi să mănânc! Maică-mea s-a înfricoşat. Şi căuta tremurând blidele şi mămăliga rece. Din alte vorbe, am auzit pe acestea, şi nu le voi uita până la moarte: — Mă hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup! N-a avut vreme să îmbuce nimic. S-au auzit paşi afară şi glasuri: — Ieşi, Haralambie, c-au înconjurat grădina şi ne pierdem capetele! L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele şi s-a izbit în uşă. Maică-mea m-a luat de mână ş-am fost şi noi îndată afară pe prispă. Şi-n livadă am văzut pe voinici, cu armele gata. Erau opt ori zece. Ş-atuncea am înţeles cine-i Haralambie. Maică-mea a început a plânge încet şi mă strângea lângă dânsa ş-am văzut că-i vreme de primejdie. Băteau cânii în sat fără contenire. Şi dintr-o dată au nălucit în margine călăreţi împânziţi. Ş-am auzit glasuri, şi pe hudiţi şi-n dosul casei. Iar tovarăşii lui Haralambie dintr-o dată s-au tras şi s-au risipit de lângă el ş-au prins a lepăda armele. Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustaţa neagră. Maicămea a suspinat: — Aista-i frate-său; samănă cu el! A strigat ameninţând cu hamgerul: — Dă-terob! Haralambie a întins un pistol ş-a tras. Când 1-a lepădat ş-a prins din stânga pe celălalt, să tragă iar, tufecci-başa 1-a pălit cu hamgerul şi 1-a doborât. Maică-mea a ţipat cu groază. Hoţii s-au aşternut la pământ şi s-au supus. Neferii au năvălit din toate părţile. După năvală şi zvoană, unul dintre slujitorii Domniei a ridicat ş-a ţinut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele şi scânteia bruma-n livadă. Şi capul se uita cu ochi neclintiţi la mine şi-mi zâmbea cu mâhnire. Tufecci-başa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu. Şi s-a înfăţişat la Divan, şi 1-a pus pe covor, pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă. îngenunchind alături, a grăit cu lacrimi: — Măria ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă Ieşi slobod la pământul meu şi la linişte - căci am vărsat sângele părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele... A fost jalnică vederea aceea ş-au plâns în divan Vodă şi boierii. Iar tufecci-başa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras cătră pământurile lui; şi pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin... Iată pentru care pricină, cinstite comise Ioniţă, am fost jurat schitului Durau. Iar inima mea râvnea cătră oameni. De-aceea cuget uneori că puţine şi triste au fost zilele mele... Răzăşul s-a arătat mirat de povestirea monahului ş-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea şia venit în fire şi ne-a încredinţat că ceea ce vrea să ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat şi mai înfricoşat.

                                   Judeţ al sărmanilor             S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-1 ţinea de sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă. — Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat. Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un om din sălbătăcie. Nici nu-1 băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. — Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - şi nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi şi eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai departe decât de la Rarău, ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte bordeie cu poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osulj părinţilor, - o soră ce-am avut şi cu care nu m-am văzut dini tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi laj tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântul niciodată, - ca şi gândul omului. Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la HanuAncuţei, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea. — Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. — O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor: voi să ziceţi pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; ş-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea. începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari. — Ascultaţi, măi! Care-i tânăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale... îmi venea a râde ascultându-1 cum zice subţire, şi mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie-bună. — Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneţi pe nume. S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp. Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare şi dispreţ, - căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari. Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea rânduieli. — Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş vrea eu să vă spun, m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Aşa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, fiind în acele vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi văduvoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte. — Cum se poate una ca asta? sare el în sus. — Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roş ca focul. 28 Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ş-a tras de după o scoarţă bărdiţa. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa: — Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca securea. — N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? — Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? — Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbăţele, - după aceea ai adormit în car ş-ai visat! A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa. — Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica! Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare amărăciune. — Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luaţi. Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a îngheţat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu credinţă; dar văd că m-am înşelat amar. Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îşi şterge gura cruntă de sânge şi-1 sărută pe bărbat; îl domoleşte şi-1 îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi şi la sanie, ea îşi pune în cap testemelul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească. Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia aşa cu degetul şi-i rânjeşte numa-ntrun dinte. — Ia fă-te-ncoace, gospodarule. — Iaca viu. Care-i porunca, cucoane? — Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi şi-o asupreşti? Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată. — N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria ta una ca asta şi de ce te-amesteci între român şi femeia lui. N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-1 păleşte-n plin pe după grumaz şi-1 taie peste ochi cu şfichiul, parcă-1 scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. Jos îl prind în braţe haidăii curţii. Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din ochiul cel sănătos. — Nu-1 lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi omoare femeia. Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul. După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu hamgerul. Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-1 ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit. Făcându-se ziuă şi văzându-1 că se uită tot urât, cuconu Răducan porunceşte să-1 scoată din gard şi să-1 mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-1 vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc. Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, iau pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului. Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui; 29 şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău. Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, — până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii. Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu. Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie. L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-1 cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş. — Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - şi te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun. Ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte. Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul. Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciula din cap şi a trântit-o de pământ. — Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas mişel! — Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebat omul cel sărman. — Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete! Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune. — Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin. — Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. învaţă-mă cum să mă răcoresc! Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit. — Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prieten. — Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit. Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, - prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde. A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie. De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie. Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ş-a zis: — Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. — Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine! Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări: — Oameni buni, staţi! Oamenii au stătut. — Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape. Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu. — Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane! Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul verde. Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui.