Threads tagged with: povesti

                                                                                    Privighetoarea de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești                                                                  — Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat.      — E!…      — Ba nu zau, ti s-a intamplat ceva?      — Mi s-a intamplat o ticalosie… Nici nu stiu cum sa-ti spui… Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul morilor. Cand n-am ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in stanga scarii (c-am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in care arunc in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un pumn de grau fiert: nada la peste… Si uneori, cand e apa merie, mai ales acuma primavara, se da bine si prinz… nu cine stie ce pesti mari, dar in sfarsit: cleni, mrene… Am prins de multe ori si mai maricei — asa, cat un cutit de masa obisnuit… Tu nu esti pescar; n-ai dat cu undita niciodata… E pacat…          La mine, acolo, e frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si apa aia care curge lin printre salcii pletoase… Sa vii o data sa vezi… Acum, eu am undite sistematice, de se strang, se fac baston; dar aici in iaz nu le intrebuintez, ca prea sunt lungi… Iau cate o nuia de alun, ii pun ata, plumb si carlig, si gata; iar cand plec de acolo, infasor ata pe nuia si o bag intrun tufis de rachita.          In tufisurile astea si in salciile de pe marginea iazului vin privighetori si canta toata noaptea… Foarte de multe ori, cand stau linistit la pescuit, vin saracele pana langa mine, aproape de tot, sa le prinzi cu mana, parca ar fi oarbe: umbla dupa oua de furnici si dupa rame… Ce e azi? Joi. Alaltaseara, marti, a venit pe la noi capitanul Delescu cu nevasta-sa si am stat cu totii in pridvor sa le ascultam.         Nu canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul… Si cum era o luna ca ziua si mirosea liliacul… am petrecut o seara… sa-l intrebi pe el… Mai ales una, chiar in gradina la mine, intr-o salcie pletoasa, canta…          Doamne,Dumnezeule!… De cate ori incepea, facea intr-un fel nou. Inca Victorita, nevasta capitanului, luase un condei sa insemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!…iar cand ispravea intr-o cascada de triluri, zau daca nu-ti venea s-o aplauzi ca pe-o primadona… Si din crina ii raspundeau altele si altele…          Frumoasa seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne intrebam cu totii, daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de pe pamant se trag dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de altele numai silite de imprejurarile deosebite prin care au trecut — ce fel de imprejurari au fost alea, care au putut sili privighetoarea sa ajunga sa cante asa, iar carsteiul bunaoara sa haraie, ca un ceasornic de buzunar cand il intorci? Mare taina! E!… Pe la douasprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua “Buna-seara”, a facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: “La revedere, puica, pe mane seara!”          Si au venit si aseara; dar in salcie nu mai canta privighetoarea… Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz, o multime; aici insa nu… Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si s-o fi dus dupa ea in zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe cantec; dar, ori ca era prea departe si nu puteam deosebi toate sunetele, ori ca nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea un sunet; n-n-auzeam pe niciuna facand: clings!         Nu-l auzeam si sa vezi de ce… Azi-dimineata, neavand treaba, ma cobor la garla. Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis… O caut: nimic. Zic: sa stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si incurcata in rachita. Ma iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si acuma mi se sfasie inima… Lasasem rama in carligul unditei; si biata privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit carligul!…        Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cat trebuie sa se fi chinuit!… Acum sta moarta, cu aripioarele intinse, iar pe ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera furnicile… Pre legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti tulbura mintea, iti zdruncinacredinta… Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in gusulita aia, care scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata cum am rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu viersul ei! Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah! ochisorii aia negri pe care napadisera furnicile!…       descarcă de mai jos gratuit              

Metode utilizate în învăţământul primar în actul de  predare /învăţare/evaluare  prin intermediul poveştilor cu animale                 Copilul din zilele noastre este dinamic, activ şi competent, este rezultatul interacţiunii dintre moştenirea biologică şi experienţele individuale prin care a trecut de la naştere în mediul său social şi cultural. Dezvoltarea sa individuală depinde de contextul istoric şi socio- cultural în care trăieşte şi de felul în care este capabil să-l gestioneze ( Luigia Camaioni, 1993).        În construirea propriei personalităţi este de dorit ca el să beneficieze de o educaţie prin intermediul căreia să dobândească competenţe ce-i vor permite să-şi rezolve problemele în timpul şcolarităţii şi după aceea, acele „competenţe de viaţă” care îl pot conduce să adopte strategii eficiente pentru a aborda problemele vieţii cotidiene. Aceste competenţe se referă la capacitatea de rezolvare a problemelor, gândire critică şi creativitate, comunicare şi limbaj. Dobândirea acestor competenţe este posibilă şi prin folosirea în actul predării/ învăţării / evaluării a poveştilor cu animale. „ Povestea este un model convenţional, transmis cultural, legat de nivelul de cunoaştere al fiecărui individ şi de repertoriul său, de colegii şi mentorii săi.” (Jerome Bruner, 1991) Nararea şi discutarea poveştilor reprezintă un instrument puternic pentru a învăţa elevii să dea un sens experienţei oamenilor. Printre metodele interactive pe care le-am utilizat la clasă în  actul de predare/ învăţare/ evaluare  prin intermediul poveştilor cu animale se numără şi metoda cubului. Această metodă presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe perspective, permiţând  abordarea complexă a unei teme (descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează). Obiectul: Limba şi literatura română Clasa:  a III-a Subiectul: Judecata vulpii, Petre Ispirescu Competenţe vizate: Înţelegerea şi interpretarea poveştii : Judecata vulpii, de Petre Ispirescu; Formarea capacităţii de a rezuma şi sintetiza informaţiile, de a surprinde trăsăturile de caracter ale personajelor. Am folosit următoarele etape: Realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează; Anunţarea temei; Împărţirea clasei în şase grupe,  fiecare grupă tratând o temă de pe faţa cubului: Analizează: : Explozia stelară (Starbursting)-   Cum? Formulaţi şi scrieţi cât mai multe întrebări referitoare la povestea  Judecata vulpii, de Petre Ispirescu, care să înceapă cu cuvintele scrise în interiorul steluţelor mici.       Când? Unde? Judecata vulpii De ce? Cine?                                       Descrie: Ciorchinele Găsiţi însuşirile personajelor din povestea Judecata vulpii de Petre Ispirescu.     Însuşiri Şarpele Vulpea Omul lacom rău viclean nerecunoscător înţeleaptă dreaptă vicleană inimos generos bun înţelept şireată                                       Compară – Diagrama Venn: Comparaţi şarpele cu vulpea ţinând seama de însuşirile fiecăruia.   Şarpele                                                                         Vulpea   deosebiri                             asemănări                          deosebiri                                                vicleni                               Înţeleaptă                                                Bună isteţi                                   Binevoitoare                                            Dreaptă                                            Cinstită                               lacom                                           rău nerecunoscător                      pe credul         Asociază: Jurnalul dublu: realizaţi planul de idei sub formă de întrebări. Transformaţi ideile exprimate sub formă de întrebari, în idei sub formă de propoziţii.     Întrebare     Propoziţii Cine a salvat şarpele?   Omul a salvat şarpele. Ce a vrut să facă şarpele după ce a fost salvat de om?   Şarpele nu este recunoscător. Cum a judecat vulpea faptele?   Vulpea judecă faptele după dreptate.   Aplică: Cvintetul Realizaţi câte o poezie pentru fiecare animal- personaj, ţinând seama de următoarele cerinţe: primul vers este format din cuvântul tematic ( un substantiv); al doilea vers este format din 2 cuvinte (adjective care să arate însuşirile cuvântului tematic) ; al treilea vers este format din trei cuvinte (verbe care să exprime acţiuni ale cuvântului tematic); al patrulea vers este format din patru cuvinte ce alcătuiesc o propoziţie prin care se afirmă ceva esenţial despre cuvântul tematic; al cincilea vers este format dintr-un singur cuvânt (un substantiv/ verb) prin care  se exprimă ceva esenţial despre temă.   Şarpe Viclean, lacom, Se încolăceşte, flămânzeşte, porunceşte. Pedeapsă binemeritată îşi primeşte. Nerecunoştinţă. Vulpe Generoasă, vicleană, Pricepe, acţionează, judecă. Vulpea pedepseşte şarpele lacom. Înţelepciune.   Argumentează: Metoda cadranelor:   Recunoaşte personajele.     Transcrie alineatul în care vulpea judecă. Scrie din text cuvinte care conţin grupurile de sunete: oa, ea, ia, ie.   Spune-ţi părerea! A judecat corect vulpea? De ce?     Redactarea; Afişarea formei finale pe tablă; Împărtăşirea ei celorlalte grupe. Poveştile cu animale exprimă, de obicei, o morală populară, tradiţională, universal valabilă, afirmaţii şi constatări ale înţelepciunii de veacuri, trecute demult în zicale şi proverbe şi împrospătate de sentimente gingaşe şi delicate. Animalele nu sunt animale adevărate, şi nici nu sunt socotite ca atare, deşi în descrierea lor se păstrează caracteristicile speciei lor. Blânde sau crunte, nu sunt decât reprezentarea colorată a viciilor, pasiunilor, cusururilor sau calităţii oamenilor. Valoarea acestor poveşti constă în influenţa pe care o au asupra dezvoltării personalităţii fiecărui copil. Pe unele animale le iubeşte,  le simpatizează, pe altele le urăşte. Imaginaţia, sentimentele şi gândirea copilului sunt cuprinse de fascinanta lume a poveştilor cu animale. Dorinţa şi motivaţia lui de a citi, cât şi înţelegerea  acestor  poveşti, depind de măiestria cadrului didactic. Utilizarea metodelor interactive ca instrumente de învăţare conduc spre o învăţare conştientă, profundă şi eficientă, care să menţină spiritul elevilor deschis spre noi competenţe. Eficienţa unei metode este legată de modul în care este valorificată în contextul didactic, de influenţa pe care o are asupra rezultatelor şcolare, de cantitatea de efort intelectual şi practic, de volumul de timp investit de elev şi profesor.   Bibliografie: Jacqueline Nadel, Luigia Camaioni, New perspectives in early communicative development, 1993; Jerome Seymour Bruner, The culture of education, 1996; Crenguţa- Lăcrămioara Oprea, Strategii didactice interactive- repere teoretice şi practice- ediţia a IV-a, E.D.P., R.A., Bucureşti, 2009.        

                                                         Nepoata lui Mos Mitrut de Ion Agarbiceanu - poveste pentru copii de citit online                E in toiul secerisului. Satul tiuie a pustiu, ulitele goale asteapta zadarnic: nici copiii nu mai ies sa se joace in praful lor, rascolindu-l si pierzandu-se in nourasii ce se ridica desi, grei, inecaciosi, luminati de soare. Afara e un zaduf arzator, si toata suflarea cata a mai ramas in sat, s-a tras la umbra. E catre amiaza si soarele e ca o bobotaie de argint. Cainii si-au cautat umbra de dimineata si nu s-ar misca de acolo, chiar daca ar trece o laie de corturari pe ulite. Gainile plouate, ca vai de capul lor, s-au scaldat o vreme in tarana de pe langa gardurile cu streasina, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dunga, cu un picior si o aripa intinsa.            Desi se apropie amiaza, purceii lui mos Mitrut - flamanzii lumii - nu misca in coteciorul lor. Sunt cinci, si stau intinsi pe-o lature, aratandu-si pielea roza de pe pantece cu fire rare de par balan, si sufla des, cat parca i-a fugarit cineva.             De pe partea lui mos Mitrut ar putea sa zaca asa pana seara: el nu se mai gandeste sa le dea de mancare. De vreo cateva saptamani, parea ca nu se mai gandeste la nimic. Nici sa manance.          El dormiteaza mereu intr-un scaun cu speteaza, scaun larg, de stejar, pe care il facuse inca mosul sau, mester bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, asa-i sclipesc bratele. E bine incheiat si acum nu i se misca picioarele, nu scartaie.         Mos Mitrut isi aduce uneori aminte ca in scaunul acela au sezut la batranete mari si mosul sau, si tatal sau, si ca de acolo au fost ridicati si intinsi pe lavita, cu mainile cruce pe piept.         Acum i-a sosit randul lui sa dormiteze in scaunul acela. Si daca i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decat ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gandea la nimic din viitor. Se zbateau prin mintea lui numai franturi din viata traita, ca niste adieri usoare care nu-l tulburau.       Putea ramanea nemiscat ziua intreaga, daca nu ar avea paza pe nepoata-sa, Linuta, o copila blonda ca o papadie, iute si priceputa la multe, desi nu avea inca doisprezece ani.        Mai bucuros s-ar fi dus si ea sa invete a secera, sa adune manunchiurile de spice secerate de catre cei mari si sa le puna legaturile facute de ea. Legaturi stia face din anul trecut.        In anul trecut, mos Mitrut putea ramanea inca singur acasa, in toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie sa inchida ochii fara lumanare. Iarna trecuta insa l-a dat gata, a iesit in primavara slabanog si nu s-a mai intremat, dimpotriva, a tot scobaltit in puteri.        Cine sa ramana cu el acasa? Numai Linuta putea ramane, caci ea era cea mai mica intre surori.        In intaiele zile copila a fost tot suparata, si uneori parca-i era greu sa aiba grija de batran, ceea ce mai inainte nu se intamplase; ii placea de bunicul si se straduia sa-i afle din ochi orice dorinta. Dar acum, ramasa singura cu el, parca-i era asa de pustiu, cum pustii ii pareau casa, curtea, gradina. Si parca tot pustiul acesta se desprindea din mos Mitrut, care motaia mereu in scaunul cu speteaza. Pustiul izvora si din gandul ca toate copilele de anii ei erau acum la camp, numai ea trebuia sa pazeasca pe batran.      Dar, cu vremea, sufletul ei se linisti si se insenina, cand baga de seama cat de neputincios ajunsese bunicul sau. Oare cum era cu putinta sa se ridice cu atata greutate din scaun si ea sa trebuiasca sa-i stea la indemana nu cu o carja, ci cu doua, sa i le puna in mana pana nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurand asa de tare mainile, incat varsa jumatate lingura de zeama cand manca? De ce nu mai putea inghiti, numai mamaliga calda, sau bucatele de paine muiate in zeama?      Doamne sfinte, oare asa ajung toti oamenii cand sunt tare batrani?      Mama-sa ii lasa dimineata ciorba gata in oala, Linuta trebuia numai s-o incalzeasca la amiaza. Si, vazand cum varsa lingura, se gandi sa-i dea ea de mancare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu indrazni: parca si-ar bate oarecum joc de el. Dar intr-o zi, vazand ca varsa mai tare din lingura, isi lua inima in dinti si zise:   - Bunicule, las’ sa-ti dau eu cu lingura.          Mos Mitrut nu intelese si nu zise nimic, iar copila ii lua lingura din mana si, umpland-o in blid, i-o apropie de gura.          Batranul intelese atunci si o plesni peste lingura.   - Inca nu-s neputincios ca un copil mic. Pot sa mananc inca cu mana mea! zise el suparat, cu un glas tremurator.          Putea! Vedea Linuta cum putea! Acum, suparat cum era, ii tremura mana si mai tare si, cand ajungea cu lingura la gura, sorbea numai aer.          Linutei ii paru rau ca indraznise si suparase pe batran. Nu stia cum sa-l mai impace!   - Bunicule, vrei sa-ti fac papara-jumari, din doua oua? Am doua proaspete de azi.   - Ce spui?        Nepoata repeta propunerea.       - Ai doua oua. Si ce-i cu ele? Pune-le bine in camara.      - Vreau sa-ti fac o papara, bunicule.     - Pai, da, ca tu stii face papara!     - Stiu!         Linuta stia ca bunicului ii place papara cu mamaliguta calda. Stia face; intr-o oala mica, stia face si mamaliguta.       N-a incercat sa faca singura, numai cand a ramas de paza lui mos Mitrut, vazand ca bunicul sau nu poate inghiti mamaliga rece. Dar acum, incercand de cateva ori, invatase si-i facea la fiecare amiaza.       Nu mai zise nimic, il lasa pe batran la masa, iesi in tinda si in curand se intoarse cu o craticioara.       Mos Mitrut simti indata mirosul nou si ridica capul.      - Ai stiut tu sa faci?     - Stiut, mosule. Uite si furculita si mamaliga calda.       Cu furculita era mai usor decat cu lingura. Batranul manca jumatate din papara.      - Mananc-o toata, bunicule.      - Mie mi-e destul. Asta-i a ta.        Din ziua aceea Linuta-i facea la amiaza si papara, cand avea oua, dar numai din cate unul. Ea nu voia sa strice ouale si pentru ea. Avea ce manca.        Dupa ce manca mos Mitrut, Linuta ii dadea cele doua carje si-i ajuta sa mearga, iar la scaunul lui.       - Acum ma duc sa dau la purcei, bunicule.      - Ce purcei?     - La purceii nostri.        Batranul o intreba de fiecare data, asa ca Linuta intelese si nu se supara ca-i pune aceeasi intrebare, in toata ziua.        In odaie era racoare buna. Linuta astupa in fiecare dimineata ferestrele cu naframe negre, sa nu bata soarele, sa nu zboare musca.        Intr-un colt al lavitei, ii lasase mama-sa de la inceput o luminita de ceara si o cutie cu chibrituri.       - Sa grijesti, Linuta draga, sa aprinzi luminita si sa i-o tii la cap cand vei vedea ca sufla greu si-i cade capul in piept. Sa nu-si iasa sufletul fara lumanare!        Copila ce sa stie cand va muri? Dar nici nu voia sa se gandeasca la asta. De cand se obisnuise sa fie singura cu bunicul sau, de cand vazu ca-i poate fi de folos, ca-i poate face o mancare ce-i place, nu mai traia intr-un pustiu si-i trecea ziua iute.         Uneori, se trezea ca bunicul sau ii pune intrebari ciudate, la care, de altfel, nici nu astepta raspunsul, ci punea altele.       - Oare a venit Joiana din ciurda? Sa vezi sa nu iasa vitelul din coteciorul lui pana ma duc cu susterul.       Linuta stia ca Joiana avusese vitel mic inainte cu doi ani, si ca acum nici nu mai era la ei, o vanduse tatal-sau.      - Am tot zis sa-i puneti zgarda la grumaji lui Balan. N-ati ascultat, si acum l-a sfasiat lupul.       Nepoata isi aducea aminte ca intamplarea cu Balan a fost inainte cu vreo patru ani.      - Om de nimica Pavel ala, v-am spus eu sa nu va faceti de lucru cu el.       Linuta nu mai stia de acel Pavel.      - Pai si popa asta ar putea sa nu mai bata targurile in zile de duminica, ci sa-si vada de biserica.      Copila nu mai intelegea ce vorbeste bunicul sau...      De vreo cateva zile, mos Mitrut nu mai vorbea singur, nici nu mai manca, facea numai semne catre cana cu apa, din cand in cand.     - Linuta draga, sa grijesti de lumanare, ii zicea acum mama-sa in toata dimineata cand pleca la lucru.     Nepoata lui mos Mitrut era tot mai intristata. Statea pe lavita, aproape de batran, langa lumanare si o aprindea mai de multe ori peste zi si cand bunicul sau rasufla greu si horcaia.     Acum iar ar fi dorit sa fie la secere cu ceilalti. Nu mai avea nimic de lucru, numai sa dea de mancare la purcei. Batranul nu mai voia decat apa. Linuta ii turna intr-o ulcica si i-o ducea la gura.      Bunicul sau nu mai putea tine nimic in mana. Pleoapele-i erau mereu inchise. Dar nu bea nici apa, ci mai mult isi muia buzele.      Linuta era cu gandul imprastiat, departe de aici. isi aducea aminte de cand era mica si bunicul sau o lua pe genunchi si o huita. O lua si in carca si umbla cu ea prin odaie. O arunca mai pana-n grinda si o prindea usor.      - Uiu! Tuc-o mosul!      Cand crescuse, ii lua apararea de cate ori o sfadea ma- ma-sa. - Da-i pace, tu femeie! Ce astepti mai mult de la un copil ca ea!      Daca era in casa, n-o lasa niciodata s-o bata, ca mama-sa era o femeie iute din fire si zgandarata mereu de cei cinci copii.      “Saracul bunicul! Si acum nici apa nu mai poate bea!” isi zicea Linuta.      Uneori ii parea ca odaia s-a umplut cu un aer strain, cu o raceala care-ti prinde inima. Da! Era iarasi pustiul acela de la inceput, care se desprindea din batranul ce sedea in scaunul cu speteaza, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, si pe copila o furnicau uneori fiori de spaima.      Nu-i era frica de moartea bunicului, nu stia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra in ea ca intr-un adapost, si parca nu mai putea iesi.      Se simtea straina in casa lor, care parca nu mai era a lor, si uneori se intreba pentru ce sta ea aici langa batran ...      La un suspin mai adanc al lui mos Mitrut, Linuta se trezi si aprinse repede lumanarica de ceara.      Dar si de data asta in zadar. Pieptul batranului continua sa se ridice si sa coboare.      Uitandu-se la fata pierita a bunicului, Linuta simti deodata cum da navala din ea plansul. Inca nu plansese pana acum langa batran.      Seara, parintii o aflara tot plangand pe lavita, cu lumanarea de ceara in mana. Era pierita la fata si nu raspundea decat cu cate-o vorba la intrebarile parintilor.      Seara, cand ei credeau ca ea doarme, il auzi pe tatal sau:      - Maine sa ramai si tu acasa. E cam urata treaba sa lasam o copila ca ea langa cineva care trage de moarte. Poate sa intre in ea o spaima pentru toata viata.      - Da’ batranul nu moare inca, mai barbate. Tatal tau a stat pe scaun nemancat si nebaut doua saptamani. Avem de lucru. Las’ ca nu moare!      - Cat va mai trai, cat nu, maine sa ramai acasa. Si sa vina Linuta cu noi, sa-i mai iasa din cap ce vede de-atatea zile. Rau am facut ca am ascultat de tine. Sa fi ramas cu batranul Anuta, ca-i fata mare.      - Si sa fi secerat Linuta in locul ei?      Omul facu un semn cu mana ca nu mai are gust de vorba si iesi din odaie. Mama-sa se culca in odaie cu batranul, unde dormea si Linuta. Rupta de oboseala, cazu indata intr-un somn greu. Desi se simti vinovata ca lasa pe copila cu batranul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine sa secere?      Linuta nu putea adormi. Se bucura ca va ramanea maine si mama-sa acasa, nu va mai fi singura cu batranul, caci nu avea de gand sa se duca la secere. Simtea ca nu se mai putea departa de bunicul sau. Nu avu nici o bucurie cand il auzi pe tatal sau vorbind de mersul ei la camp.      De cand il ingrijea pe batranul se tesu intre el si ea o legatura deosebita de aceea ce-a fost mai inainte si nu o mai putea rupe. ii era prea mila de el. Mai stia ca mama-sa, cuprinsa mereu de treburi si acasa, isi va uita de bunicul si cand va face semn catre vasele cu apa nu va fi cine sa-i duca apa in ulcica. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fara lumanare.      Si nepoata lui mos Mitrut nu se va duce la secere. Stiind-o pe mama-sa acasa, nu va mai umplea-o pustiul si spaima. Bunicul va pleca dintre ei si era bine sa nu-l paraseasca, isi zicea copila linistita acum.      Si se cufunda in somn adanc.       descarcare gratuita.....      

                                                                            BUNICA         Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă şi răzbeşte, şi duce la capăt bun trebşoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, în­creţită, se razimă, cu ştergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţi­turile, — o mulţime, — şi trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atîtea rîuleţe. Ştergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrîneţelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi uşoare de sprîncene rare se tot ascund şi iară ies de subt învelişul alb. Pîş-pîş-pîş. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mişcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cu­funde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai ştie de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot mă­sura mai pe netîrîitelea paşii mărunţi ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă şi ele urmă pe nisipul curţii.   De cînd s-a pomenit şi ea pe lumea asta, Doamne! Mătuşile, de pe-o vreme, s-au furişat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotniţa veche, şi, în duminici şi zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfinţite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii şi de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moar­tea şi pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-şi mai poate da bine sama de mai trăieşte au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, îşi pun pecetea pe nisipul curţii. Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creşteau troscoţel şi spini de cei mari şi păşteau gîştele în toată întinderea ei, precum şi în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulţeşte lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pă­mînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, şi acum, iată, acum e orăşel gata. Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîuleţul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de şoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului! Şi cît de drag îi era bunicii rîuleţul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el ală­turea, oprindu-se din vreme în vreme să-şi mai toc­mească în oglinda lui năframa cu pui albaştri. Unde cărăruia se dezlipea de mal şi apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei aşteptări neînţelese, ză­bovea mai mult ca de obicei. Îşi lua năframa cu pui albaştri, îşi tocmea pletele negre, bogate, şi se împodo­bea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice şi ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu ştie să-şi pună o haină, şi altele, multe... În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, îşi afla locul cel mai ascuns, unde şi fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconiţa de deasupra capului, arhan­ghelul de la uşa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altiţe, de murmur de strune, de ochi tineri şi de veselie. Drumul pe malul rîuleţului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînţelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pă­durii, nu avea spor la mers, şi drumul îi era nespus de lung. În sfîrşit, fata rămase la o mătuşă, şi, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate. La doi ani, în capul satului, unde păşteau gîştele, se trase un gard nou în jurul unui loc, şi o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde. Şi apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, şi treburile mergeau strună, toate. Belşugul vieţii a tot curs şi s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai şi împrăştie: să măriţi patru fete şi să însori patru feciori nu merge numai aşa, cu una, cu două! La un an după măritarea celei din urmă fete, — co­pilul cel mai tînăr, — soţul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-şi chemarea lui, zdrobit de strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîţia eroi necunoscuţi. Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă... Anii veniră şi trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, şi, în braţele ei uscate, cîte un nepoţel, să-l crească mare, ca şi pe cei­lalţi. Bunica îşi uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici şi cu grija nepoţitor, pînă s-a trezit nu­mai odată ajunsă la mintea copiilor... Dar nepoţii se ridicaseră, îşi făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la şezători, şi bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi ţiuie a pustiu, şi numai un motan vechi, cu părul roş, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind şi împiedecînd-o. — Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, şi dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte. Bunica îşi face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, ştiind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».   Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîş-pîş-pîş — aşa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască. — Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoţii, fugind să abată pe Păun cel împungaci. Bătrîna îi învredniceşte cu-o jumătate de privire şi tuşeşte o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mişcă. — Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici! Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălţa pe scăunaş să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse două cănuţe agăţate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe faţa casei. Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu-s un corn de ţară. Bunica cla­tină din cap şi merge, — pîş-pîş-pîş, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere. Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopţii. Veşmintele de săr­bătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpuşă, cu cojociţa gălbie, cu şter­garul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-şi ia o tufă întreagă de busuioc şi călăpăr. Apoi iese la poartă şi şade pe laviţa de plop alb, pînă ce ocheşte soarele de după coastă, cînd porneşte încet-încet la bi­serică, într-o mînă cu florile, într-alta cu băţul luciu. Pe treptele de la uşă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie. De fată a mers tot singură la închinat, şi acum, după ce s-au ridicat nepoţii, iar venea tot singură. În biserică scaunul bătrîneţelor o aşteaptă subt aceeaşi icoană, a heruvimului din uşa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, şi dacă era alt­undeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinţii închipuiţi prin bisericuţa de lemn, vechi şi ei, aproape şterşi, o cunosc cu toţii, şi parc-ar bor­borosi ceva în bărbile lor încîlcite, afu­mate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta. La ieşire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormin­tele tuturor rubedeniilor şi prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se aşează pe scăunaşul cu trei picioare, îşi face cruce, desface cu smerenie ştergura albă şi ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de du­minică.   În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri şi alaltăieri face şi azi, va face şi mîne şi poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Şi va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curţii pecetea tălpi­lor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Şi se vor şterge şi-acelea, ca toate-n draga asta de lume...   1 9 0 4      

    COSTEA PĂDURARUL              La poalele pădurii, în cotitura adîncă a drumu­lui de ţară, unde azi nu mai sînt decît cărămizi risipite şi un petec de zid înflorit de buruieni, înainte vreme răsărea dintre stejarii şi carpenii umbroşi o casă de piatră, cu mult temei la încheieturi, cu păreţi veşnic proaspăt văruiţi. În jur, un zid puternic, înalt, stătea păzind, înţepenit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, pie­tros. Cînd, pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii din căruţa de poştă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de săcure, apoi, scîrţîind, se desfăceau, negre, ca nişte aripi uriaşe. În mijloc se ivea un romîn straşnic, cu braţele încrucişate, cu pum­­nii noduroşi, cu ochii aprinşi, încruntaţi sub sprîncenele dese, îmbinate. Cînd căruţa de poştă se apropia, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte, ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş, clătindu-se, pornea spre grajduri. Tre­buiau scoşi alţi patru cai odihniţi, să pornească mai de­parte. Poştarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din ţoaie, să tragă la măsea cîteva ţuici şi să-şi umple sticla ce-o deşertase la drumul jumătate. — Noroc şi sănătate, bade Costeo! Nu ţi-a bătut cineva la poartă, noaptea, de cînd n-am mai fost pe aici? — Nu mi-a bătut. — Dar, aşa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit? — N-am auzit. — Atunci, e bine! Nu vă temeţi, jupînaşiîor, că nu ne-a ieşi nici dracu înainte, zicea, întorcîndu-se către cele două părechi de negustori, care înlemniseră în căruţă cînd badea Costea răcnise la un cal ce da să muşte. Cînd isprăvea cu căruţa, badea Costea îşi avînta puşca în spate şi se afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeţ, va aştepta la poarta zăvorîtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite. E greu de răzbit şi cu pădurea, şi cu crîşmă! De cîte ori nu i-a spus-o stăpînului! Dar el: «Bade Costeo, ştii ce-ţi spun eu? Tatăl şi moşul dumitale tot slujba asta au purtat-o, şi nu s-au plîns. Dumneata să fii mai fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ţine porţile veşnic zăvorite, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa dumi­tale e fată cuminte şi se va fi pricepînd şi ea să mă­soare o jumătate de vin. Iar hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării.» Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoş doarme cu faţa în sus, între patru păreţi tăiaţi în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din an în an. Acum se aşezase în sat şi-şi vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi şi de vite. Lui, badea Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de încredere. Va face cum va putea, şi călă­torii vor mai aştepta la porţile zăvorîte. Aniţa încă zicea că e bine astfel. Lîngă cusăturile înflorate, între straturile de viorele, de rezedă, de sulu- mină ar fi stat cu ziua de cap şi nu i s-ar fi urît. Aşa, cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniştea însărării, ofta fără să ştie de ce, şi ochii-i vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de ţintă în depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta aşa, pier­dută. Tîrziu, îşi aduna giulgiul, îşi anina vreo floare în părul bogat şi se trezea în casă, înaintea oglinzii vechi, cu mînile de-a lungul trupului subţirel, fraged. Cele două părechi de ochi albaştri se adînceau în priviri duioase, şi, în urmă, lacrămi argintii străluceau în ge­nele lungi din oglindă. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvîitea apoi domol, şi glasul copilei, fermecat de doruri neînţelese, tremura în liniştea însă­rării, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolţile lor tăinuite. Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, tîrziu, ofta, şi pleoapele i se închideau încet şi grele. Asculta nemişcat pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar, o lacrămă îi scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprîncenele stufoase i se încruntau, şi Costea deschidea întărîtat poarta. Pînă-n sară vorbea răstit cu fata şi nimic nu-l mulţumea. După cină, însă, cînd rămînea singur cu copila între zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească. — Tu, Aniţă, tu, eu ştiu că ţi-a fost urît astăzi! Aşa-i că ţi-a fost urît? — Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întîiaşi oară singură acasă! — Ţi-a fost. Da’ las’, că nu voi mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniţă, cu lemnele domnişorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atîta că n-ar mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vînatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoş nu era aşa. De s-ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă! Copila asculta dusă pe gînduri. Pe domnişorul Petrea nu-l cunoştea. Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure şi că aude cum troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalţi în văzduh, — în tăietura de pe coasta Cornului, un călă­reţ în haine strîmte, verzi îşi învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-l să sară în două picioare. Auzise de la oameni că sara, la curte, erau întinşi în pridvorul caselor boiereşti trei mistreţi de toată groaza, ca trei viţei. Apoi ăsta va fi fost domnişorul. Dar putea să fie! Ce-i păsa ei? Într-o duminică, Aniţa îşi puse năframa cu pui al­baştri peste iia de zăpadă, cu mîneci largi, înflorate, cu fodori bogaţi, şi-şi îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vinete şi galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stîng şi porni în strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată, cînd ieşi pe portiţă, să nu-şi uite de sare şi de un chil de carne. Apoi portiţa se în­chise, prinzînd coada lui Burcuş, ce se luase după stăpîna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un şopron. Cînd era să treacă Aniţa dealul şi să coboare înspre satul ascuns în pomături, — doar biserica se vedea mai desluşit, cuvioasă, ca o babă adusă de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călă­reţul, în haine strîmte, verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe şaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. Aniţa se opri în marginea drumului. Calul, cu gîtul încordat, se opri şi el, frămîntînd pămîntul înaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi. — N-ai grijă, fetiţo, poţi trece pe subt frîu, că nu face nimic. E blînd ca o oaie! şi prinse a-l mîngîia pe grumajii încordaţi. Fata sta cu capul plecat şi nu cuteza să se mişte. — Şi unde te duci tu, drăguţă, aşa de dimineaţă? — La biserică, domnişorule. Cînd a zis «domnişorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe coasta Cornului, cum îşi împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuie să fie! Simţea acum că-i tremură genunchii şi că picioarele n-o mai ţin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept şi i se ridicară la cap. I se părea că se topeşte, încet, încet, ca o luminiţă. Întru tîrziu, i se păru că aude tropote ce se depărtează şi-şi ridică privirile albastre. Dar îşi plecă repede capul. Pri­virile lui negre, pline de văpăi, ce pîndeau de sus, îi trecură prin ochii umezi şi i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc şi de lumină. Şi stăteau acolo nemişcate. — Adică la biserică te duci, fetiţo? Dumnezeu să-ţi ajute! Vezi, eu nu prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de unde vii tu acuma? — De-acasă, de unde să vin? — Doar nu vei fi fata lui badea Costea?! — Ba a lui. — Hm! Nu mă mir că-şi ţine porţile zăvorîte... Cu beţigaşul de trestie, arse o dată murguşorul, care porni furtună. Apoi se-ntoarse iar în galop. — Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute! — Să, domnişorule! Călăreţul arse acum de două ori cu beţigaşul de trestie trupul rotund ca un pepene al murgului şi zbucni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se păru că lunecă prin văzduh. Din slujbă Aniţa nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nouraşi de fum luminoşi, cum cădelniţează. Sara, se duse acasă fără sare. Badea Costea, văzînd-o că nu-şi mai poate opri plînsul, încercă s-o mîngîie: — Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică-ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu ştii una: să plîngi. Aniţa plîngea cu hohote şi cu sughiţuri. — Femeie, şi pace! Dacă porneşte odată, apoi să te ţii! şi ieşi afară, trîntind cu putere uşa. în grajd ţesălă bine pe băieţandrul ce se culcase fără să ţesăle caii. Ieşi afară şi umblă cu paşi largi prin curte. Se aşeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii şi-şi şterse cu mîneca două lacrămi mari, ce-i izvorîră din ochii încruntaţi. Pe alţii i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi văzut, şi i se tulbura toată firea, i se părea că-şi pierde rostul vieţii. Lelea Ana murise de cînd era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Şi a fost harnică, şi ascultătoare, şi cît îi era de dragă şi ei Aniţa! Acuma, colo subt părul din gră­dină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atîţia ani, ţinînd îngropată toată tihna lui şi toată îndestularea fericită ce se sălăşluise odată aici, în făgădăul de lîngă drumul ţării. De-atunci viaţa lui era luminată numai de ochii albaştri ai Aniţei. Aniţei a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămînă în capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băieţandrul de la grajduri nu mai ştia pe care oase să doarmă noaptea. Aniţa, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, îşi petrecea vre­mea ca şi mai înainte, dar totuşi, spor nu mai avea atîta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veştejeau, iar ochii îi erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, lu­minoase, care în duminica aceea, în deal, îi pătrunse­seră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului şi i se opriseră în inimă, le simţea şi acum. Şi din lumina lor bogată se desprindea mereu chipul întreg al domnişo­rului. În hainele verzi, strimte, părea crescut pe cal. Părul negru, creţ şi mustaţa tînără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici... Şi obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Şi glasul acela curat, argintiu! Aniţei i se părea că se topeşte încet-încet, ca o lu­miniţă de ceară. Auzea tropotul nebun, şi apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnişorul întorcîndu-se în goană şi şoptindu-i la ureche: «Mi-am şi uitat să-ţi zic rămas bun. Dumnezeu să-ţi ajute!» Şi ploaia de copite cădea iar departe. Şi Aniţa atunci îşi uda cîrpa înflorată şi-şi ascundea obrăjorii, să se răcorească de para în care ardeau. Aşa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veşnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprîncenele îmbinate, băgase totuşi ceva de samă, şi iar începu să se certe cu toată lumea ce dădea pe-acolo, şi Niculiţă de la cai iar se văieta de coaste şi de spinare. Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinse­seră pînă la piept pădurea bătrînă, ce-şi tremura lin smaraldul argintat de pe culmile luminate încă. Un că­lăreţ trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-şi oprească în loc calul plin de spume, dar o curea de frîu se rupse. Se ridică în picioare pe şa şi privi în curtea pustie. Aniţa nu ştia nimic, dar Costea, de pe o muche împădurită, vedea tot. Ochi bine şi-l cunoscu. O mînă rece, de gheaţă, îi prinse inima şi i-o strînse ghem. Apoi o năduşeală mare îi umflă vinele subt pielea păroasă, ca nişte sfori vinete. Stătu aşa, înţepenit locului, fără să ştie la ce se gîndeşte. Apoi tuşi tare de răsunară pă­durile în jur şi porni repede la vale, strîngînd cu mîna stîngă patul puştii. În drum dădu de-o veveriţă codată, în vîrful unui stejar. Ochi repede, şi veveriţa căzu trăznită, izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieşită a ste­jarului. Cînd ajunse la făgădău, călăreţul era jos şi cerca să lege frîul rupt. — Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai eşti! Uite, drumeţii stau cu paguba în drum, şi nu pot căpăta ajutor dinlăuntru! — Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în tîrg. Eu de unde să fi ştiut că te vei abate pe-aici? De altfel o mînă de muiere ce ajutor să-ţi deie?! — Nu te supăra, bade Costeo! Am zis şi eu, iaca, num-aşa! Nu mi-a fi nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frîul. O sulă ai? — Am, domnişorule. — Dar ian spune dumneata, fata unde ţi-e? Iar e încuiată după ziduri? Îţi spun drept că-i strică atîta pază. Costea rămase trăznit. De unde îi cunoştea el fata? îl măsură din creştet pînă-n tălpi cu o privire cruntă şi, fără voie, puşca era să-i salte pe umăr. Îi veni ca mai nainte, cînd dase de veveriţă. — Vezi, domnişorule, eu ştiu ce fac! Eu ştiu! Da’ dumneata ce vreai? — Şi eu ştiu, Costeo! Ai drept s-o păzeşti, e a dumneatale doar! Şi-apoi, nu afli oriunde fată ca ea! Intr-o duminică am văzut-o cînd mergea la biserică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale. — Mda, te-ai bucurat! — Cum nu! Cînd pădurarul meu are aşa bujor de copilă?! Am vrut să-i fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine. — Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!... — Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte. — Pe la curte!... Ba nu, boierule! Aniţa nu va merge mai mult în sat! Ori, ian stăi! Ştii ce, domnişo­rule Petrea? Să-ţi spun o vorbă. Una ca o sută. Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă şi ac, aţă ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Şi cîte nu mai am! Ochii-i sclipiră tăios, ca oţelul, sprîncenele i se-mbi- nară în încruntarea frunţii, mîna stîngă strînse patul puştii, pe cînd dreapta descuia portiţa. Boierul Petre simţi un sloi de gheaţă în mijlocul spa­telui. Un tremur îi zgudui tot trupul. Ce are Costea şi ce vrea cu el? Aniţa nu ieşi din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviţă, cu cusătura în mînă. Dar ea ştia că «domni­şorul» era în curte; şi-i era de-ajuns; îl vedea mai bine şi mai bucuros aşa, fără să-l vadă. După ce drese frîul, Costea se înţepeni înaintea iui Petre. — Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! Dacă nu, mă duc ş-aşa! Pîn-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori să-mi deie drumul. Şi nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot sta. Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea? — Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nţeleg. Neam de neamul dumitale odihneşte aici, şi dumneata: «Hai că mă duc, şi dacă nu mă laşi, mă duc oricum!» — Apoi aşa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut şi mie de ducă. Ş-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte! Ochii i se înroşiră şi pumnii noduroşi i se încleştară. Petre iar simţi sloiul de gheaţă în mijlocul spatelui, şi, iar, un tremur ca de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moşu-său: îşi dase sufletul sugru­mat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care, apoi, spînzură şi el în furci. Faţa i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu ştia, dar furtuna ve­dea el bine că e gata să izbucnească. Sări în şa. — Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după Sfînta Mărie va mai trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale! — Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc. Petre porni în trap grăbit, şi ploaia de copite răsună un timp deasupra făgădăului, apoi zvonul ei se stinse. Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză pe pod- mol, fără să se poată gîndi la ceva. Întru tîrziu, îi veni în minte duminica în care Aniţa plecase-n sat, la bi­serică. Şi-l vedea pe domnişor cum a întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Năduşelile îl luară din nou pe badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiş de oţel: Aniţa nu i-a spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A ştiut ea de ce tace! Da, Aniţa, copila lui de şaisprezece ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, sin- guri-singurei, şi lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce plăteşte dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Şi Aniţa nu samănă cu maică-sa! Nu! Cer şi pămînt! O, Doamne! Sara se lăsa răcoroasă şi plină de pace adîncă. Se auzea, nedesluşit, numai murmurul veşnic al pădurilor. O buhnă cheuna din cînd în cînd din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se presărară, trimiţînd printre genele ochiului, închis de jumătate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Dinspre gră­dină venea freamătul părului mare, sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui Costea i se păru că aude cum îi şopteşte cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe. «Nu fi aşa pripit, Costeo! Gîndeşte-te cum ai fost şi tu în tinereţe! Adă-ţi aminte, Costeo! Aniţa e fată mare acum, şi inima nu o-nchizi cu zaruri şi cu ziduri. Poate să-i placă de vrun ficior din sat, poate de domnişorul... Da, da, de domnişorul Petre. Ăsta încă nu-i păcat. Da’ tu, Costea, eşti prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa?... Ian gîndeşte-te, Costeo: unde v-aţi întîlnit voi mai întîi, unde ne-am văzut noi mai întîi?» Costea se deşteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, trecu pe dinainte-i, şi se pierdu sub crengile păriilui bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare? Aniţei nu-i zise o vorbă legănată. Şi aşa mîne e duminică şi prinderea postului de Sfîntă Mărie. Pînă la Sfînta Mărie nu e atîta. Atunci va merge cu fată cu tot în sat. Mîne, însă, va rămîne Niculiţă acasă, şi ei vor merge amîndoi să prindă postul la frate-său, Manoilă. În sat, după prînz, Aniţa merse cu verişoară-sa la joc. Costea rămase la Manoilă, cu paharele înainte. — Aşa, frate, vin şi eu în sat. M-am săturat de atîta singurătate acolo. Apoi, mai ales pentru Aniţa. Vezi, ţie, ca la un frate-ţi spun, că altuia cui să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tinăr, să nu cad în vrun păcat cu el pentru copilă. Îs o viţă blăstămată, Manoilă, cum ştii tu bine. Că doar nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de rumîn, de-a noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noştri. — Aşa, Costeo, aşa! Şi-s prăpădite şi fetele. În sat sînt care umblă după el. Da’ ţ-ai găsit! Nu-şi face treabă cu ele; glumeşte şi rîde, ş-atîta tot. Eu îţi spun că n-aş crede să fie om rău. — Aşa crezi, Manoile? Apoi să-ţi spun eu că nu-i aşa. Nu, Manoile, nu! Tată-său cum a fost? Grozav ş-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Aniţa de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă! După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba. — Ştii tu, mă, Costeo frate, ce-ţi spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, ci să rămîi la pădure. Ori, cel puţin, stai fără nici o vorbă pînă la Sfînta Mărie. Doară atîta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit pînă acum! Da’ drept să-ţi spun, frate, atîta pază, după cît mă taie   pe mine capul, n-are nici un rost. Inima, pînă simte soarele, bate. Cînd nu-l mai simte, s-a gătat. Aici în sat este unu, Ionu Diacului, care moare după fată. Şi Aniţa, după cît am înţăles din gurile femeieşti, încă îl ocheşte. Să deie Dumnezeu să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea! — Da, să-i meargă vestea! Vinul se deşerta repede şi glăjile se umpleau din nou. Limbile se dezlegară tot mai bine şi se deşteptară amintirile vechi întunecînd cu lumina lor pe cele de acum: viaţa lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, apoi cele două ospeţe, — al lui Costea şi al lui Mano- ilă, — şi copiii lor şi tot rostul gospodăriei lor. Aniţa se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Cînd o văzu, Costea zîmbi fericit. — Vezi, aşa-mi place, copilă, aşa cum ai fost mai nainte! Las’ veştejeala pe sama doamnelor! şi o cinsti cu un păhărel de vin, întîia oară în viaţa lui. Cînd ieşiră să plece, Costea, clătinîndu-se, tot se mai întoarse o dată şi-i spuse lui Manoilă, şoptindu-i: — Ştii, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav şi al dracului, Petrea e turbat şi al dracului! Mă, e sînge din neamul Urseştilor! Mi-e groază că întru în vrun păcat!     Mistreţi au fost în pădurile astea totdeauna şi destui, dar ca în vara aceea nu se prăsiseră nicicînd. Pe unde te-ntorceai, rîmături, poteci întregi şi frecături — cum au ieşit din scaldă. Şi n-a alergat după ei domnişorul Petrea, nu? Dar oamenii, toţi, ziceau că şi-a ieşit din   fire. Şi-a adus prieteni din străini, — o mulţime. — şi, două săptămîni în cap, au tot bătut cînii, au tot răcnit şi chiuit hăitaşii şi au tot răpăit puştile, — cînd mai înfundat, cînd mai deschis, — de gîndeai că se vor prăpădi pădurile cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună bătăturile şi bălţile unde se scaldă colţaţii. Aniţa, singură acasă, avea multă grabă. Două ii noi-nouţe avea să le coase cu flori de mătasă şi să facă betele chindisite, după nişte forme noi, ce le adusese din sat. Şi cînd alegea florile albastre şi roşii printre şirele dese, îi răsărea în faţă chipul domni­şorului. Dar nu aşa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întîlnit cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, şi, în rîndul al treilea, cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Şi, în rîndul acesta, i se părea că a căpă­tat şi ea ceva din fiinţa lui: îndrăzneală şi cutezanţă; ceva din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înţelegea multe, dar nu zicea nimic. Ci, cît ţinu goana după mistreţi, se ivea din cînd în cînd la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghiţea din nou. Şi se arăta tot atunci cînd Petrea alunga vînatul ce-ncerca să scape din pădure, să treacă drumul ţării. Cîteodată ieşeau aproape laolaltă, şi ochii li se întîlneau. Dar privirile tăicioase, de oţel, ale pădurarului întorceau curînd, spre inima pădurii, pe domnişorul în haine strîmte. După două săptămîni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ţinea să-şi ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite pe-acasă, cu căruţa cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mîncări, se-aduseră vinuri şi muzicanţi din oraşul vecin. Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, aşternută cu muşchi, era plină de lume în sîmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bo­gată, căldura licărea tăişuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, cînd ici, cînd colo, ca hai­ducii. Roiurile de musculiţe sticleau puncte de argint în lumina mare. Cîni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din cînd în cînd, treceau vii pe deasupra poienii, şi oaspeţii îşi încordau gîturile înspre părţile de unde venea lătratul. Alţii, mai sprinteni, erau gata să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vînt clăteau, din cînd în cînd, coroanele largi şi se pierdeau, cu suspirfUri frînte, în depărtări. Badea Costea trebuia să fie şi el aici, să ajute. A ajutat şi, apoi, s-a pus pe coaste, în marginea poienii. Şi se gîndea cum are să-şi ducă mîne toată averea în sat şi cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis şi azi să ră- mîie. Dar să crape el de năcaz, şi nu mai stă! Au şi adunat aproape toate ce au să ducă, şi Aniţa, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din cînd în cînd cu suflu cald. Şi-i venea în minte de cînd era copil şi umbla cu oile pe-aici. Cîte buciume nu şi-a făcut din scoarţa mîzgoasă a fragezilor arţari! Şi-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea şi le-a risipit! Simţi cît de legată e viaţa lui de pădurile astea. Dar cînd îi venea în minte Petrea, aşa turbat şi-al dracului, sprîncenele stufoase i se-ncruntau, şi ochii-i sclipeau oţelii. Trebuia să plece, da, trebuia! Oaspeţii din poiană mîncară ce mîncară, şi apoi se puseră să toarne pe gîtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru tîrziu, se apucară să cînte după ţigani nişte cîntece repezite, zdrîncărite. Slugile de curte se toc­miră bine şi ele, şi se apucaseră să-şi arate cheful tră- gînd o horă. Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cîntat, se-nvîrtea în toate părţile, cu mustaţa lui încondeiată, răsucită acum la sfîrcuri. Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii. — Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului supărarea, vino şi-ţi petrece azi, că mîne te poţi duce unde voieşti; mi-am găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici? — Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cît un bou! — Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinsteşte şi dum­neata un păhărel. Dacă nu de plăcere, cel puţin să-mi faci azi voia. — Bine, să-ţi fac astăzi voia! L-a dus înaintea prietenilor şi le-a zis aşa, ro- mîneşte: — Măi fraţilor! Voi aţi auzit din poveşti cum se păzeau fetele de-mpăraţi. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, şi are, măi, nu o fată de-mpărat, ci o zînă, dar de păzit, tot aşa o păzeşte. Care din voi va merge să fure zîna din palatul badii Costea, îi dau căruţa mea cu patru cai! în sănătatea Aniţei să bem, fraţilor! Atîta se vede că înţeleseră şi străinii, că toţi dădură paharele peste cap cînd îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. Pădurarul, însă, iarăşi simţi mîna cea de gheaţă cum îi strînge inima ghem. Şi cum era paharul plin, în mîna stîngă, căzu în hîrburi peste ţelina bătucită. — Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înţăles ceva din cîte-am spus? Dar crîşmarul de la făgădăul de pe drumul ţării se învîrti în călcîiul drept şi se duse iar la marginea poienii. Cînd sosi ojina cea bună, mulţi dintre vînătorii de ieri mînau prin vis mistreţii, întinşi pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător de lup, apoi a doua oară tot acelaşi. Venea dinspre poalele pădurii. Cîţi mai rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, şi mai grozav. — Lup să fie oare? — Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atîtea goane! Vreo doi din slugile boiereşti merseră să întrebe pe Costea. — Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrîni. — Măi, grijiţi, că va fi Toderaş, că ăla-i al dracului; ştie face ca toate lighioanele. Şi uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici. — Nu-i Toderaş, Vasile; face el, face, da’ totuşi, nu-i necurat, să-şi fi schimbat gîtul în beregată de lup!... Aşa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine că eşti om. Petrea îşi strînse bine hainele, avîntă puşca pe umăr, umplu buzunarele cu patroane şi, aruncînd o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, de altfel, nici o mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi şi mai şi. Urletul se auzi iar, răzbind pînă departe, şi tot aşa, în răstimpuri, urla potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de cînd se dusese Petrea, şi o jumătate de cînd lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas şi nu­mărau anume, să vadă cînd se va întoarce cu dihania. Tîrziu, iacătă-l numai pe Toderaş că izvorăşte dintre nişte tufe. Cînd îi spuseră că chiar stăpînul a plecat după lup, se tăvăli pe jos de rîs. — V-am spus eu că Toderaş urlă! Vai, lua-te-ar în bîtă, îndrăcitule, să ştii că-ţi vei auzi buchile! Pînă îl dăscăliră ei pe Toderaş, Costea se făcu ne­văzut din marginea poienii, şi-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se vedea bine făgădăul. Aştepta acolo fulgerat. Tîrziu, i se păru că vede o umbră neagră ce lunecă peste drumul ţării, ve­nind din făgădău. Numai i se păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriaşe mai nainte lupul, un om, îmbrăcat în haine strîmte. Era el. Costea porneşte şi aleargă, ca pe şes, printre trupi- nele mari, prin huceagul des şi nu se mai opreşte pînă în inima părăului, lîngă huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Şi deodată, în codrii bătrîni se risipi un urlet de lup flămînd. Urletul se pornea din nou, cînd se pierdea în depărtări cel dintîi. Şi aşa clocotea pădurea, ca de vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu puşca întinsă. Lupul să fi fost la o sută de paşi de ţeve, şi tot mai urla încă. În urmă, văzînd că fiara nu iese, dădu să tragă după urlet. Ţeli,   dar, cînd să trăznească, puşca-i căzu din braţe, şi Petrea căzu lovit de glonţ drept în frunte. Cei din poiană chiotiră de bucurie şi tăbărîră cu toţi pe Toderaş: — Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaş, auzind detunătura, îşi repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse Costea, şi, văzînd că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oţelele în mînă, alergă ca un smintit spre locul de unde venise împuşcă­tura...   1 9 0 5