Domnu Trandafir de Mihail Sadoveanu - comentariu literar
Povestirea Domnu Trandafir este concepută ca o scrisoare în câteva rânduri, autorul se adresează direct destinatarului, numindu-l cu afecțiune: „prietene”, „frate dragă” și îi comunică intenția sa de a-i vorbi despre domnul Trandafir, fostul său învățător. De aici, putem înțelege, că i-a mai vorbit, deoarece spune că îi va vorbi și în această scrisoare despre omul care l-a învâțat carte. Din acest motiv, tonul autorului este cald, apropiat, familiar. Narațiunea este o evocare, adică o reînviere a unor întâmplări trecute, în așa fel încât ele să pară că se desfășoară înaintea ochilor noștri.
Textele în care sunt povestite amintiri din viața autorului au un caracter memorialistic. Ele sunt convingătoare prin faptul că se referă la o realitate trăită, nu imaginară. În fragmentele din manual, Mihail Sadoveanu evocă chipul luminos al învățătorului său, în cadrul mai larg al amintirilor din copilărie, petrecută într-un vechi târgușor moldovenesc, de la malul Siretului. Întreaga povestire respiră o atmosferă de lumină blândă, învăluitoare, de ușor regret pentru timpul care nu se mai întoarce decât în amintire. Tonul este plin de căldură, fiindcă vârsta cea mai nevinovată, când nimic rău și urât nu putea să existe, stârnește duioșie și melancolie.
Întors după multă vreme în târgușorul natal, omul matur este cuprins de un fel de neliniște a aducerii aminte. El colindă „în lung și în lat locurile cunoscute”, spunând că „au rămas vii” pentru sufletul său „întâmplările luminoase ale copilăriei”. Ca și în cazul lui Creangă, și în acest text sadovenian copilăria apare ca o vârstă a fericirii depline, ca un timp aflat mereu în lumină, neumbrit de nimic, de nici o tristețe, de nicio grijă, de nicio tulburare. Firește că o astfel de privire asupra acestei vârste este înseninată și de trecerea anilor, care vor fi șters orice adumbrire. Întâmplările primei vârste omenești i-au rămas vii omului matur, pentru că sufletul copilului descoperă ca pe un miracol lumea, viața, iar sufletul aceleiași ființe, peste care s-au așezat valurile vremii, au rămas la fel de proaspete, de deschis la frumusețea vieții, deși acea lume a apus. Distanța în timp este subliniată și gramatical prin folosirea repetată a perfectului compus pentru prezentul povestirii: „Am văzut”, „Am văzut iarăși”, „Și-am mai văzut”, „Pe toate le-am văzut”, „M-au înfiorat”, „M-au bucurat”.
Timpul copilăriei este imperfectul, un trecut care arată repetarea acțiunii verbale, ca și cum aceasta nu ar fi încetat: „Mă scăldam cu dracii de sama mea”, „Ne bălăceam”, „Ne ungem cu nomol”, „ne alungam”, „ne jucam de-a ascunsul”. Sub soarele verii, pe malul Siretului, în „întinsele zăvoaie de sălcii cenușii”, în „desișurile cu mure”, „prin poieni”, sau noaptea în „surile dărăpănate”, jocul copiilor izbucnea poleit de orbitoarele cilori ale naturii („curcubee de stropi”), în fiorii colțurilor negre. Povestitorul își amintește naivitatea spaimelor de atunci ca și cum le-ar retrăi: „intram cu grozavă frică de bursuci”, „Cu cât fior căutam prin colțuri negre”. Râsul și mișcarea dezlănțuită a trupurilor tinere dau cititorului senzația de izbucnire curată și nestăvilită a unei vârste când omul trăiește în inocență ca și natura.
Cel mai mult, însă, Mihail Sadoveanu dorește să revadă locul „unde odată era școala”. El notează cu nostalgie: „numai locul a rămas”. Această suprafață goală se însuflețește, sub privirea încărcată de amintiri, de „freamătul de copii” din prima dimineață de elev, de bucuria pe care o dădeau iernile cu „uriași de zăpadă”.
În mijlocul acestei lumi reînsuflețite cu puterile sufletului se înalță figura Domnului Trandafir. Observăm că maturul îl numește, după atâția ani, tot Domnul Trandafir, că i-a rămas de-a lungul vieții, învățător. Intrăm în partea a doua a evocării, în care amintirile refac portretul unui om cu nepusă bunătate și modestie.
Prima amintire care revine din întunericul timpului este momentul în care copiii primeau din mâna învățătorului câte două pere „de gustare” la începutul vacanței. Portretulfizic este sumar și reținem din el amănuntul semnificativ al ochilor „foarte blajini” ai învățătorului. Povestitorul însuși atrage atenția că nu va vorbi despre gramatică și aritmetică, adică despre ceea ce i-ar fi putut învăța oricare alt dascăl, ci mai ales despre „învățătura cealaltă, sufletească” pe care le-a da Domnul. De aceea își amintește fostul școlar toate acele gesturi, care erau ale sufletului, precum învățătura „poeziilor eroice”, a cântecului, când Domnul încrunta „puțin din sprâncene” și „dădea ușor tonul”, pornind „glasurile tinere, într-o revărsare caldă” sau de privirea lui blândă, cu „zâmbet liniștit” când citea din poveștile lui Creangă. Învățătorul ținea cartea Humuleșteanului „la piept, în dreptul inimii” și ”se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”. Aceste fapte îl arată pe învățător ca om ce iubește atât de mult copiii, încât dorește să-i învețe mai presus de orice chiar iubirea. Sadoveanu îl numește pe acest om care avea „prisos de bunătate în el”: „apostol”. Apostolul în acest caz înseamnă o ființă dăruită luminării poporului până la sacrificiul de sine: Domnu Trandafir nu trăia pentru el, ci pentru numeroșii copii pe care i-a învățat toată viața lui.
O întâmplare mai deosebită înviorează povestirea. Domnul Trandafir este vizitat, într-o zi, de doi orășeni care vor să vadă școala, copiii și o lecție „așa de curiozitate”. Este, de fapt, o inspecție la care participă însuși „ministrul școalelor”. Farmecul evenimentului constă în faptul că învățătorul, bun gospodar, ca orice om de la țară, și prins cu descărcatul unui car de fân, nu bănuiește nimic, întâmpinându-i pe cei doi domni în chipul cel mai firesc, ca pe niște oameni osteniți de pe drum și de căldură. Le oferă dulceți, cafea și le arată o lecție „cum o făcea el totdeauna”. Impresionează autencitatea personajului, adică dorința lui de a părea exact ceea ce este și mai ales de a nu părea mai mult decât este. Și firește, ne tulbură puterea lui de a însufleți orice lucru cu dragostea care izvorăște neîncetat din inima lui bună. Ochii orășenilor sunt dintr-o dată încălziți. Glasurile tinere și râvna plină de har a învățătorului acționează cu puterea vrajei asupra oaspeților. Nu este, de fapt, o inspecție școlară, ci o întâlnire omenească, care stârnește înaltului personaj un profund respect. Duioșia își are izvor și în contrastul dintre modestul învățător, pierdut într-un colț de țară, și personajele înalte, venite dintr-o altă lume, mult mai complicată și mult mai puțin pură. Această deosebire transpare în vorbele bătrânului dascăl: „Ce are sp caute ministrul aici, în sărăcia asta a noastră?”. Ca să accentueze sfiala dascălului de a se prețui pe sine, povestitorul mai notează că „Domnu Trandafir” „mult s-a minunat” de această întâmplare. Nimic nu se spune despre mândria lui, despre satisfacția de a fi impresionat pe mai marii „școalelor”. Autorul reia observația simplă care precede fragmentul vizitei la școală, că „Domnu” nu-i învăța decât din dragoste. Nici pentru că trebuia nici pentru că i se plătea, nici „din pricină că se temea de cei mari”. Relația cu învățăceii este paternă: „parcă eram copiii lui”.
Portretul dascălului îmbogățeste ideea de om, încrederea în puterea omului de a schimba înfățișarea lumii și chiar de a învinge numai prin iubire și bunătate moartea. Spuneam aceasta fiindcă „Domnu Trandafir”, îngropat de mult, pe pământul pe care l-a sfințit cu munca lui, trăiește în mintea și în sufletul elevilor lui. Scriitorul pare a contrazice ideea că numai personalitățile știute de toată lumea pot deveni nemuritoare.
Calitatea de om adevărat este la fel de glorioasă, iar locul pe care a trăit rămâne însemnat, chiar dacă timpul șterge așezările: „În locul acela odată a trăit un om”
Posts
Iarna
după Mihail Sadoveanu
Fișă de lucru – Ce știm? Cum știm?
Încercuiește ce transformări au loc iarna în natură ?
este frig pădurile sunt pustii plouă
cerul este înnorat cade bruma ninge
apele îngheață
Scrieți cuvintele cu sens opus:
bogată - înghețat –
spate - larmă -
se bucură - dinainte -
sus - a urca -
Notați cuvintele care arată obiectele mai mici, după model:
sanie – săniuță (sănioară)
frate - _____________ picior ____________ broască - _________
băiat - _____________ lumină - ___________ greiere - _________
pârâu - _____________ om - ___________ rață - _________
Aflăm mai mult:
Gheață și zăpadă
„Este atât de frig în zonele polare, încât zăpada care cade nu se topește niciodată. Zăpada rămasă este presată și transformată în gheață de următoarea zăpadă căzută. Timp de sute de ani s-a format un strat gros de zăpadă. În unele locuri, acesta este de 3 km grosime. Gheața nu rămâne în același loc. Cum tot mai multă presează gheața. Aceasta se mișcă încet spre mare. Gheața mișcătoare se numește ghețar.
Iarna apar blocuri de gheață pe mările polare. Ele sunt destul de solide ca să se pună în mișcare. Mai multe blocuri de gheață, numite banchize, se adună în grupuri imense.” (”Viața sălbatică a lumii” de Antonia Cunningham)
Descarcați fișa de la atasamente
Legenda lanternei lui Jack
Un simbol al sărbătorii de Halloween este napul sau bostanul (dovleacul) lui Jack, sculptat și cu o lumină înăuntru.
Tradiția dovleacului de Halloween provine dintr-un legendă irlandeză. Se spune, ca un om numit “Stingy Jack” l-a invitat pe diavol să ia masa cu el. Neavând cu ce plăti consumația, a reușit până la urmă să-l convingă pe necuratul să se transforme într-o monedă pentru a plăti masa. Apoi, trișând, a păstrat moneda în buzunar lângă o cruciulița de argint care l-a împiedicat pe diavol să-și recapete forma. Până la urmă, Jack l-a eliberat pe diavol cu condiția să nu-l bată la cap timp de un an și să
nu-i ia sufletul în momentul în care va muri.
Anul următor, de Halloween, Jack l-a păcălit din nou pe diavol să se urce într-un copac după niște fructe și în același timp el a sculptat o cruce pe copac pentru ca diavolul să nu se mai poată da jos. Condiția ca să-l elibereze, a fost aceea ca diavolul să nu-l mai deranjeze timp de 10 ani.
La scurt timp, Jack a murit, exact de Haloween, și Dumnezeu nu a vrut să-i dea voie unui netrebnic ca el, în rai. În același timp, diavolul a zis că se ține de promisiune nelăsându-l în iad. Însă înainte de a pleca de la porțile iadului, Jack i-a spus diavolului că nu are nicio lumină și nu vede drumul, iar stăpânul infernului i-a dat un tăciune aprins în focurile iadului, pe care Jack l-a pus într-o gulie crestată pe care o purta întotdeauna cu el.
Sufletul lui Jack a început să rătăcească de atunci pe Pământ, în căutarea unui loc de odihnă.
Planse de colorat Halloween
Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea rezumat
Trăia odată un împărat puternic cu stemă ruptă din soare ce domnea într-un palat de cleștar.
Într-o seară, simțind stema cum îl apasă, provocându-i o mare durere o cheamă pe sora lui cea mare și înțeleaptă la el. Îi înmânează patru chei pe care le-a primit de la tatăl său și o pune să meargă în subsolul palatului tocmai cum îl sfătuise fostul împărat să facă când avea să-l apese stema.
Cum era macinat de gandul ca va muri si nu va avea cine sa ii succeada la tron a trimis pe sora lui cea mare sa intre in aceste incaperi.Prima cheie de arama deschise o camera plina de arama,urmatoarea era o camera din argint,apoi una de aur si la final era cea din diamante.
Ajunsă aici, sora cea mare trece prin camera de aramă, prin cea de argint și cea de aur și ajunge în cea de diamant care era păzită de un balaur care-i spune să nu se teamă căci cel care are cheile e mai puternic ca el. Aceasta intră și dă peste trei femei legate. Erau patimile Prostia, Pizma și Bârfa, urmate de Furia, Smintenia și Mânia.
Într-un colț o vede și pe Înțelepciunea, care era liberă și-i cere sfatul. Aceasta îi spune că întrucât împăratul nu are moștenitori de gen masculin să o dea pe una din fiicele sale aceluia care cântând din fluier, îi va transforma părul în aur și va dori să împărătească.
Asa imparatul a dat veste in tara si după multe căutări, împăratul îl găsește pe cel care îndeplinea aceste condiții. Dar, în timp ce se pregătea să-i înmâneze năframa, inelul, paloșul, gonaciul și stema, se iscă o furtună puternică, pământul se cutremură, iar palatul de cleștar se crapă în două.
Și iată cum, patimile Furia, Mânia, Nebunia și câte și mai câte s-au trezit libere și au împânzit întreg pământul. Cel mai bine dintre toate o duce Prostia, ea sălășluiește în cele mai multe capete omenești.
Sora împăratului se grăbește numaidecât să-i împărtășească acestuia cele auzite însă scapă cheile speriată fiind de femeile legate care urlau.
Povestea de citit o gasiti aici.... si povestea audio
Palatul de clestar de Barbu Stefanescu Delavrancea de citit
Poveste audio la microfon Palatul de clestar