Expeditia argonautilor – Legendele Olimpului de Alexandru Mitru – legende word full

EXPEDIŢIA ARGONAUŢILOR

DE CÎTE ORI ELINII CĂLĂTOREAU PE MARI şi debarcau pe ţărmuri străine,-ndepărtate, ei îşi reaminteau legenda despre Iason şi corabia Argo.

Şi după ce jertfeau fructe şi flori şi sînge lui Zeus olimpianul sau fiului său Hermes, zeul călătoriei şi al negoţului, cel care-i învăţa cum să aibă dobînda cu orişice prilej  sorbeau cupe cu vin şi începeau să cînte legenda despre Iason şi corabia Argo.

Cel mai adesea, ei îşi începeau povestea arătînd că odată ar fi trăit în Iolco, un oraş tesalian 1, doi fii ai lui Poseidon : Eson şi Pelias.

Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel mic, prin viclenii şi arme, îşi însuşise tronul şi luase avuţia regelui legiuit : palatele de piatră şi turmele de vite. In schimb îi dăruise o colibă de frunze pe clina unui munte, făcîndu-l slujitor.

Numai că fostul rege avea şi un copil. Acesta, crescînd mare, putea pretinde sceptrul luat tatălui său Eson. Deci, ca să-şi poată ţine tronul, fără de nici o grijă, Pelias s-a gîndit să-şi omoare nepotul.

Atîta că şi Eson avea, pesemne, prieteni. Aceştia l-au vestit despre ce plănuia noul stăpînitor, regele Pelias.

Iar preamîhnitul Eson, ca să-şi scape copilul, a trebuit să pună la cale-un şiretlic.

A vestit tot regatul că fiul i-a murit. A ridicat şi-un rug, cum se obişnuia pentru cei răposaţi. Insă pe rug a ars un iepure sălbatic. A făcut  după datini  jertfe zeului Hermes, întreitei Hecate, zeiţei Persefona şi soţului său, Hades. A plîns şi s-a jelit în temple, la răspîntii şi lîngă focul sacru.

Totul lăsa să creadă pe proaspătul stăpîn al oraşului Iolco că odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii.

însă în mare taină, Eson şi-a dus copilul în munţii Pelion, la centaurul Hiron 2, şi l-a rugat să-i crească feciorul oropsit. Căci centaurul Hiron creştea pe-Asclepio, feciorul lui Apolo, şi pe Castor şi Polux, odraslele lui Zeus. Şi tot la el vor creşte şi viteazul Ahile, Ulise şi mulţi alţii.

 

Fiul lui Eson se întoarce în lolco

..Şi stînd sub privegherea bătrînului centaur, pruncul adus din lolco s-a făcut în curînd un flăcău ne-nfricat. Dar el nu avea nume, fiind crescut pe furiş. De-aceea bunul Hiron, neştiind cum să-l strige, i-a zis : fiul lui Eson — adică, pe scurt, Iason.

Cînd a-mplinit băiatul cam douăzeci de ani, s-a hotărît să plece în oraşul natal ca să-şi revadă tatăl şi, poate, să-l răzbune.

A mers pînă la rîul ce-nconjura oraşul. Tocmai vroia să treacă apa pe la un vad, cînd i-a ieşit în cale o biată cerşetoare.

— Băiete !… Hei, băiete, nu vrei să mă treci rîul ? a glăsuit spre Iason. Eu sînt fără putere şi dacă mă-ncumet să mă cufund în apă, mi-e teamă că-mi pierd viaţa…

Iason, cum îl crescuse înţeleptul centaur, era un tînăr vrednic şi foarte săritor.

— Cum de nu, bunicuţo… Te duc numaidecît…

Şi a luat-o în braţe, păşind cu multă grijă, căci apa venea mare, îi ajungea la gît şi curgea-nvolburată.

Aşa a trecut rîul, ducînd-o pe bătrînă pe ţărmul celălalt 3.

Insă, cum au ajuns, băbuţa s-a schimbat pe loc într-o zeiţă. Dar nu-n orice zeiţă. A apărut chiar Hera, soaţa marelui Zeus, acel ce cîrmuia întregul Univers, din muntele Olimp.

— Am vrut să te încerc, a glăsuit, cu fală, puternica zeiţă. Şi, fiindcă te-ai grăbit să-mi împlineşti dorinţa, eu te voi ocroti pe drumurile tale… şi tu vei birui…

Astfel a spus zeiţa şi a bătut din palme. Un nor a-nvăluit-o şi a pierit în slăvi.

Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe urmele zeiţei. Apoi, cutezător, cîntînd voios pe cale, a pornit mai departe şi a ajuns în lolco. A intrat în oraş şi s-a-ndreptat spre piaţa unds se pregătea o mare sărbătoare, în templul lui Poseidon.

 

 

Regele pune la cale pieirea lui Iason

Oamenii din oraş, cînd l-au văzut pe Iason, au crezut că-i un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, şi l-au înconjurat, într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeş. Trăind mereu pe munte  părul nu şi-l tăiase şi pletele bogate îi atîrnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de pînză, subţirică. Haina i se lipea de muşchii încordaţi şi lăsa să se vadă cît este de voinic. Iar deasupra purta o blană de panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. în fiecare mînă ţinea cîte o lance cu vîrful de aramă  precum purtau păstorii din munţii Pelion. Atîta că-n picioare nu mai avea băiatul decît o sanda. Cealaltă o pierduse în apa spumegîndă, pe cînd ducea bătrâna spre malul celălalt.

Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă zeului mărilor.

Dar iacătă-l zăreşte în piaţă şi pe Iason. Mai mult, vede că el nu este încălţat decît cu o sanda, şi se îngălbeneşte nedreptul Pelias.

Oracolul din Delfi abia îi proorocise  cîteva zile-n urmă  că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n acelaşi timp străin şi cetăţean al oraşului lolco şi umblă încălţat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna pe Eson…

Regele s-a-nfuriat.

— Cine eşti şi ce vrei ? i-a strigat, cu asprime.

— Eu sînt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, aşa cum credeai tu, şi am venit să-ţi cer sceptrul ce l-ai răpit părintelui meu, Eson…

O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias ! Cum tremura pe şa, deşi purta în mînă sabia lui de rege ! Mai ales că mulţimea privea cu-ncredere către noul venit, tînăr şi curajos.

— Bine. Aşa să fie ! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este după dreptate ca lolco să ajungă iarăşi în mîna voastră : a ta şi a lui Eson. Dealtfel, sînt bătrîn, nu mai rîvnesc mărirea şi-ţi voi da bucuros puterea şi oraşul. Insă… — printr-un oracol — zeii mi-au hotărît să caut lîna de aur, pe care-o stăpîneşte azi regele Eete. Avînd lîna de aur, lolco va înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume.

—- Deci, vrei s-aduc eu lîna, pre cît pot să pricep ! a glăsuit băiatul.

— Desigur, asta vreau — a rostit Pelias, făcînd semn spre mulţime : Spuneţi şi voi, se cade să plece un moşneag, cînd are-un nepot tînăr ?…

— Nu, asta nu se cade, au spus mai mulţi bătrîni, ce nici nu bănuiau că Pelias anume îşi trimitea nepotul, sperînd c-o să se piardă în marea încercare.

— Vezi, Iason ?… Spun cu toţii ! a zis Pelias. Porneşti către Eete şi-aduci lîna de aur… Şi, cînd te-ntofci, îţi jur pe marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem deopotrivă, că părăsesc oraşul…

— Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să părăseşti tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lîna de aur, a spus la sfîrşit Eason.

El s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a-mbrăţişat pe Eson, pe care nu-l văzuse de cînd era copil şi, potolindu-şi dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. A străbătut Elada, dînd peste tot de ştire că va porni pe mare, spre ţara lui Eete, o ţară fabuloasă şi plină de mistere, plină de bogăţii, într-o călătorie cum nu s-a mai văzut. De-acolo vor aduce lîna scumpă de aur, pe care o ţinea Eete pe nedrept.

Nimeni nu mai plutise atîta de departe, pînă-n timpul acela : căci ţara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, era capătul lumii. De-acolo-şi începea Helios, zi de zi, urcuşul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde zăgăzuise

Heracle de curînd oceanul cel uriaş, punînd două coloane în drumul apelor.

…Şi auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către capătul lumii, s-au strîns numaidecît. Cine dintre eroi nu dorea să străbată drumul acesta nou şi să cunoască lumea ? ! Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăşi în patria iubită lîna scumpă de aur. S-au strîns deci mulţi eroi. Cîţi au fost nu ştim bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se găsea şi eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi Castor şi Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor : Idas cel preavoinic şi Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a zări prin lucruri, prin ape şi pămînt, departe, orişice ; au mai venit : Tezeu, însoţit de un prieten, regele Piritou ; Meleagru ; Orfeu ; Peleu ; Admet ; Neleu ; doi fii ai lui Boreu, vîntul de miazănoapte Calais şi Zetes  care purtau pe umeri aripi, ca tatăl lor ; şi în sfîrşit mulţi alţii, pe care nu putem să-i înşirăm acum. A vrut să-i însoţească şi-o fată, Atalanta ; dar ei n-au vrut s-o ia, spunînd că nu e bine să meargă o fecioară între atîţi flăcăi, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndrăgească şi să se iste ceartă între navigatori.

 

Berbecele cu lîna de aur

Ţelul călătoriei era lîna de aur, lînă ce trebuia întoarsă în Elada. Lîna scumpă de aur era de pe-un berbece, un fiu al lui Poseidon. Aezii povesteau legenda lui astfel :

Se ştia că pe vremuri regele Atamas, stăpîn în Orhomena, un oraş beoţian, fusese însurat cu frumoasa Nefele, zeiţa norilor, şi ea îi dăruise doi copilaşi drăguţi, o fată şi-un băiat, numiţi Hele şi Frixos °.

Prin nu ştiu ce-ntîmplare, regele beoţian şi-a luat altă nevastă. Iar mama vitregă, avînd copiii ei, vroia să-i depărteze pe Hele şi pe Frixos de palatul regal. Ba chiar se hotărîse să le răpună viaţa.

Ca să-şi scape copiii, zeiţa norilor a trimis de îndată acest berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-un templu din Iolco, să-i răpească din palatul regal al fostului său soţ. Acest berbece sacru era nespus de mare. Avea lîna de aur. Vorbea ca oamenii şi, mai presus de toate  deşi nu avea aripi  putea străbate cerul, ca păsările-n zbor 6.

De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au agăţat copiii în ultima clipită ; căci mama vitregă tocmai vroia să vină şi să le vîre-n piepturi cîte-un pumnal tăios.

…Şi au zburat copiii… Sub ei se întindeau pămînturi nesfîrşite, ape şerpuitoare şi codrii nepătrunşi. Cînd — au ajuns deodată deasupra unei mări.

— Nu vă uitaţi spre ape !… i-a sfătuit berbecul.

Frixos a ascultat ; dar Hele, mai curioasă, tot s-a uitat în jos, şi, văzînd apa mării, i-a venit ameţeală. Nu s-a mai putut ţine, şi a căzut în valuri. Marea, în care fata s-a înecat, se cheamă de-atun-cea Helespontul, adică Marea Helei 7.

Numai băiatul, Frixos, a plutit mai departe. Şi a ajuns în Ea, oraşul colhidian.

Aici a adus jertfă puternicului Zeus berbecele de aur. N-a păstrat decît lîna, pe care-a dăruit-o regelui din Colhida. Iar el, drept mulţumire, i-â jurat că-l va face urmaşul său pe tron, însurîndu-l cu una din cele două fete pe care le avea.

Pregătirea marii călătorii

Lîna mult preţioasă a rămas în Colhida, agăţată, cu grijă, într-un copac stufos dintr-o livadă sfîntă, închinată lui Ares.

Da-n cîntecele lor aezii arătau că trebuiau să plece cîndva nişte eroi, care să îndrăznească să plutească pe mări, prin furtuni şi primejdii, să se lupte cu monştrii şi să aducă iarăşi lîna berbecului plecat odinioară, în zbor, din Orhomena, cu Hele şi cu Frixos.

Iată de ce eroii s-au adunat în pripă, dornici să cucerească scumpa lînă de aur, din ţara lui Eete, de peste mări şi ţări, şi l-au urmat pe Iason. S-au strîns cu toţii-n Iolco. Intîi s-au sfătuit ; şi-au hotărît să facă o corabie mare din lemn bun, de stejar.

Corabia aceasta trebuia să înfrunte primejdii fără număr, pe mări necunoscute ; trebuia să plutească săptămîni, luni întregi, poate, fără oprire.

Era o încercare îndeajuns de grea !…

Insă lucrînd eroii plini de însufleţire, în nu prea multă vreme au făcut o corabie cu totul deosebită. Avea cincizeci de vasle, Dar era totodată atîta de uşoară, încît navigatorii o ridicau pe umeri, fără vreo oboseală. Fiind atît de uşoară, zbura ca pescăruşul peste aria mării. De-aceea i-au spus Argo 8.

Se spune că Atena 9 i-a sfătuit tot timpul şi le-a dat o crenguţă din stejarul cel sfînt al măreţului Zeus, stejarul din Dodona, care grăia spre oameni şi făcea prorociri. Crenguţa de stejar, adusă de Atena, avea de-asemeni darul de a putea grăi argonauţilor  navigatorilor pe corabia Argo  şi-a-i putea sfătui în împrejurări grele 10. Ei au pus-o la proră. încrustată în lemn.

 

Plecarea spre ţara lui Eete de la capătul lumii

Cînd au terminat lucrul şi corabia Argo s-a legănat pe ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la ţărm, s-aleagă pe acela ce urma să-i conducă în expediţie.

Aezii povesteau că în acel moment eroii-au întors ochii spre viteazul Heracle. Insă fiul lui Zeus le-a spus că el e sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei, care-i doreşte moartea Deci, ca să nu atragă supărarea zeiţei, mai bine să-l aleagă în fruntea lor pe Iason. Iason era iubit de soţia lui Zeus.

…Şi toţi s-au învoit ca Iason să conducă pe eroi peste mări, spre ţara lui Eete de la capătul lumii.

Au făcut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început ospăţul de plecare. Au băut şi-au mîncat vreme de nouă ceasuri. Dar, cum s-au ivit zorii, au azvîrlit încolo cupele de pe mese. Au luat cu dînşii apă şi hrană din belşug şi s-au urcat pe punte, stînd cîte doi pe-o bancă, cu cîte-o vîslă-n mînă.

Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, şi ţinea cumpăna corăbiei de lemn. în faţă sta Linceu, care cu ochiul ager privea spre depărtări. Şi alăturea Iason se sprijinea de proră, ţinînd un vas de aur în mîinile-amîndouă, şi-l implora pe Zeus, cu braţul său de fulger, şi vînturile repezi, şi drumurile mării, s-apropie biruinţa, şi zilele senine, şi ceasul fericit cînd iar se vor întoarce acasă, în Elada.

Din nori, cum spun poeţii, a răsunat atunci un glas aspru de tunet şi-un fulger a brăzdat cerul abia-nroşit de Eos — aurora.

 

Zeus le răspunsese că le primeşte ruga.

Au ridicat îndată ancora grea din ape, agaţînd-o de ciocul corăbiei de lemn. Iar divinul Orfeu şi-a luat lira în braţe. A început să cînte. Şi vînturile mării, vrăjite de-acest cîntec, suflau voioase-n pînze 11.

Corabia plutea, şi lîngă ea săltau popoarele de peşti şi alte vietăţi din apele marine. Veneau toate s-asculte cîntul duios din liră şi glasul lui Orfeu.

Corabia ieşise în largurile mării cu pînzele întinse. Helios-se-nălţase cu carul lui de aur pe cerul fără pată, şi-ntinsul de smarald al apelor Egeei parcă ardea cu flăcări.

Cîntecul lui Orfeu răsuna peste valuri. Se auzea-n Olimp. îl desfăta pe Zeus şi-l făcea să privească plin de îngăduinţă spre corabia Argo.

Eroii-argonauţi porniseră cu bine pe drumul presărat cu sute de primejdii.

 

Eroii sînt îndemnaţi să ducă o viaţă tihnită în Lemnos

Aşa, plutind neîncetat, au ajuns repede în Lemnos, insula mare şi muntoasă, unde fusese azvîrlit Hefaistos, din înălţimi, de tatăl său, marele Zeus.

Atît că-n Lemnos se-ntîmplase cu cîţiva ani mai înainte o tra-gedie-ngrozitoare. Bărbaţii lemnieni, plecînd la un război, în asfinţit, şi, biruindu-i pe vrăjmaşi, răpiseră femei şi fete, nenumărate, pe corăbii. Şi întorcîndu-se acasă se însuraseră cu ele, părăsind vechile soţii. Acestea, ca să se răzbune, îşi omorlseră bărbaţii 12. In acest fel, insula Lemnos nu mai avea decît femei.

Curînd, acestea şi-au dat seama că singure nu pot trăi. Din nord se repezeau adesea, spre insulă, cete de traci. Jefuiau totul şi plecau, lăsînd în flăcări insula.

Ogoare şi livezi erau tot mai puţine şi mai sterpe. Iar turme şi cirezi de vite aproape nu se mai vedeau.

Tocmai pe cînd era în ţară o-atît de mare supărare, iacătă vin argonauţii făcînd întîiul lor popas.

Deodată, toată întristarea femeilor s-a risipit şi i-au primit cu flori pe oaspeţi. Din tot ce-aveau le-au întins mese pline de amfore, în care scînteia vinul purpuriu, pline de talere-ncărcate cu fripturi, turte dulci şi fructe. Le-au cîntat cântece şi i-au rugat să se-nvoiască a fi stăpîni în ţara lor şi să-şi aleagă, dintre ele, soţiile care le plac.

însăşi regina de la Lemnos t3, cea mai frumoasă dintre toate, îi oferea lui Iason tronul, dacă primea să-i fie soţ.

In timp ce-aproape toţi eroii se aşezaseră la mese, cîntînd cu fetele din Lemnos şi sorbind cupele cu vin, s-a auzit un glas puternic:

— Aţi uitat oare datoria ? Aţi şi uitat lîna de aur pentru un zîmbet femeiesc şi nişte amfore cu vin ? Vai vouă… Eu am să plec singur din ţara asta blestemată…

Cel ce zvîrlise cu tărie astfel de vorbe spre eroi era chiar marele Heracle. El singur nu se învoise să se coboare de pe punte şi să ia parte la ospăţ. Dar auzind ce se petrece, că sînt ademeniţi eroii cu vorbe, cîntece şi vin, se şi grăbise în cetate şi îi certase pe voinici.

Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au răsturnat acele mese, unde se îmbuibau cu toţii, îngreunîndu-şi trup şi minte; şi-au smuls cununile de flori. Au dat în lături pe acele femei şi fete, ce-i ţineau, şi au pornit spre ţărmul mării.

N-au mai vrut nici să-ntoarcă ochii, cînd ele îi rugau cu lacrimi să se oprească iar în Lemnos, la-napoiere spre Elada.

Şi au plecat argonauţii, lăsînd ispitele deoparte.

Uriaşii cu cîte şase braţe

Au plutit ei din nou pe mare, pînă s-a coborît amurgul şi cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au apropiat de locul unde alunecase-n valuri copila Hele : Helespontul. Au privit apele acestea, ce murmurau parcă un cîntec gingaşei fete înecate, şi nici nu au băgat de seamă cînd au ajuns în Propontida 14.

In faţa lor se întindea peninsula Cizic, stîncoasă, abia legată de pământul străvechi al Asiei, printr-o fîşie de nisip.

Aici au trebuit să lupte cu nişte fiinţe fioroase : uriaşi cu cîte şase braţe. Două le-aveau prinse de umeri, două de coaste şi-alte două de şoldurile monstruoase. Aceşti uriaşi au început s-arunce stînci mari de granit, către vitejii-argonauţi, gîndind să le închidă calea. Şi poate că le-ar fi zdrobit corabia de lemn, uşoară. însă Heracle a-ntins arcul, şi-a tras spre ei săgeţi muiate în sîngele otrăvitor al hidrei omorîte-n Lerna.

Răniţi şi otrăviţi, uriaşii cădeau ca nişte stînci în valuri, cu bufnituri răsunătoare.

Cîţi rămăseseră cu viaţă au trebuit să se mai lupte cu Iason şi ceilalţi eroi. Pînă la urmă, dintre ei nici unul n-a scăpat cu zile, sub săbiile lucitoare şi suliţele de aramă.

Şi iar a lunecat pe ape, în voia vîntului zburdalnic, corabia argo-naută. E drept că s-a stârnit furtuna şi era gata s-o scufunde. însă vîslaşii au purtat-o cu vrednicie pest valuri, pînă-ntr-o ţară, Misia 15.

In Misia, argonauţii au fost primiţi cu mare cinste şi de localnici, şi de rege. Dar tot aici s-a întîmplat ca Hilas, un argonaut, să fie îndrăgit de-o nimfă. Era o nimfă drăgălaşă ce stăpînea un mic izvor la poalele unei păduri de pini înalţi şi parfumaţi… Şi nimfa, îndrăgind pe tînăr, s-a prefăcut în căprioară, şi a sărit în calea lui. El sprinten, neprevăzător, a urmărit-o prin pădure, pînă la apa unui lac, în care se vărsa izvorul, şi, însetat, a vrut să soarbă din unda limpede de munte. Dar căprioara s-a schimbat din nou în nimfa cea frumoasă şi, apucîndu-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul apei. Hilas, speriat, a dat un strigăt. Strigătul său l-a auzit Heracle şi-alt argonaut, cutezătorul Polifem 16. Fiindcă Heracle ţinea mult la tînărul răpit de nimfă, n-a stat pe gînduri şi-a pornit să-l caute prin pădurea deasă.

 

Pierderea lui Heracle în Misia

L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu unda verde, cristalină, şi-l fermecase s-o iubească.

Unii poeţi, cîntînd povestea, spuneau că Hera ar fi pus la cale-această întîmplare. Ea nu dorea ca şi Heracle s-ajungă-n ţara lui Eete. Prea îl ura, înverşunată.

Urcîndu-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că dintre ei lipseau Heracle şi încă doi argonauţi17. Şi i-au căutat, strigînd cu toţii, cu voce tare, de pe ţărm, sunînd în scoici, aprinzînd focuri, însă zadarnic, vreme lungă, i-au aşteptat să se întoarcă. Nici unul nu dădea vreun semn că ar fi auzit chemarea.

Şi neavînd alta ce face, argonauţii-au adus jertfe lui Zeus şi soţiei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri :

— Spuneţi ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i lină, vîntul bate şi el prielnic, şi noi mâi stăm încă la ţărm…

Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat pînă-n adîncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfăţişat privirii lor. Era un zeu, pe nume Glauc, care sălăşluia acolo.

— Duceţi-vă şi n-aveţi grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Aşa a hotărît Olimpul. Cei trei voinici rămîn aici, în Misia împădurită..» Iară Heracle-şi va urma calea ceri este hărăzită.

 

Infrîngerea bebricilor

..Şi Iason, ascultînd îndemnul, a făcut semnul de plecare. Dar mulţi dintre argonauţi nu aveau inima uşoară. Nici unul nu era mai vrednic şi mai viteaz între ei toţi decît Heracle cel puternic şi veşnic urgisit de Hera. în el aveau toată nădejdea. Şi el, acuma, se pierdea…

Prinzînd deci vîslele în mîini, lăsînd în vînt pînzele toate, au dus pe Argo mai departe, şi mai departe, către ţara bebricilor cea misterioasă i8.

în locurile astea pline de verzi grădini înmiresmate, i-a-ntîmpi-nat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un fiu al zeului Poseidon, era un om hidos şi rău. Nu îi plăcea să aibă oaspeţi. Un singur lucru preţuia : lupta cu pumnii, îndîrjită 19.

Aezii-l zugrăveau pe rege că era-nalt ca un copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le purtase. Pieptul său monstruos, umflat, părea un mare glob boltit. Sub umerii lui bulbucaţi, creşteau pe braţele-i robuste muşchii ca nişte bolovani. Iar ochii-i se roteau sub frunte, sălbatici, ameninţători, ca unei fiare-nfometate.

Amic, văzîndu-i pe elini c-au debarcat în ţara lui, i-a provocat pe loc la luptă.

— Aşa e datina pe-aicea, a ris regele cu-ngîmfare. Cel ce soseşte-n ţara asta trebuie să dea lupta cu mine. Cine se prinde?… Cine-ncepe ?…

— Am să-ncerc eu, a grăit Polux.

— Hai, vino să te fac fărîme şi să te dau hrană la peşti ! a hohotit din nou Amic.

Şi lupta a-nceput pe dată. Deşi Amic era uriaş, Polux, sărind cu-ndemînare, l-a şi izbit pe cruntul rege cu pumnul aprig în bărbie. Monstrul a scuipat sînge negru. Dar l-a lovit şi el pe Polux cu tot atîta străşnicie. S-au încordat şi s-au bătut pe iarba verde a cîmpiei. Pînă la urmă însă Polux l-a biruit pe răul rege. L-a nimerit cu pumnu-n tîmplă şi l-a lăsat fără suflare la poalele unui copac. Bebricii au sărit atuncea ca să-l răzbune pe Amic şi s-a-nce-put un război greu. Argonauţii trebuiau să ţie piept unei mulţimi de luptători nespus de mare ; şi suliţele scînteiau, iar săbiile zvîr-Ueau prin aer lungi curcubeie lucitoare.

Iason, Tezeu şi Meleagru îşi tăiau drumul prin mulţime, de parcă secerau un lan. Iară din cele două laturi, Castor şi Polux nimiceau oştenii regelui Amic cu suliţele de aramă.

N-a trecut mult şi-argonauţii au fost deplin biruitori, luînd pradă multă, arme, straie, merinde bune şi-n burdufuri vin din belşug.

 

Salvarea lui Fineu de hidoasele harpii

In dimineaţa următoare au întins pînzele să plece din ţara neospitalieră şi au pus toţi mîna pe vîsle. Dar cum s-au depărtat oleacă de ţărmurile lui Amic, s-a şi dezlănţuit furtuna.

Şi ce furtună, zei cereşti !

Corabia se zguduia, se frîngea din încheieturi şi era gata să se sfarme într-un vîrtej negru de ape, ce o tîra spre nişte stînci dintr-o strîmtoare foarte-ngustă 20.

Numai cu greu, cu luptă dîrză, vîslind din răsputeri, voinicii au reuşit să-ndrepte cîrma ce se stricase-n vijelie, s-atingă malul celălalt 21. Iar dincolo de acel ţărm se ridica un oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce avea darul profeţiei şi care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise unele taine  ale lui Zeus  cei din Olimp s-au mîniat şi-au hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii şi Hades-Pluto din Infern îi trimise nişte harpii, nişte zeiţe monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu şi cozi de şarpe, care-i răpeau toată mîncarea. încît Fineu pierea de foame.

Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii zeului Boreu, vîntul ce bate dinspre nord, căci ei erau înaripaţi şi viforoşi ca tatăl lor. Cu suliţele prinse-n mîini, cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii pînă departe peste mări, şi le-au învins şi le-au silit să jure pe măreţul Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu.

Drept mulţumire, regele le-a arătat eroilor greutăţile pe care ei urmau să le întîmpine, pînă s-ajungă la Eete. în primul rînd, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află nişte stînci uriaşe, care se cheamă Simplegade 22. Ele se mişcă, se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece, decît în anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta cînd pot să treacă printre stînci, să ia cu ei un porumbel. Ajunşi acolo să-i dea drumul. Şi dacă porumbelul trece, nu e primejdie printre stînci. Pot să vîslească fără teamă. Iară de piere porumbelul, Argo să stea şi ea pe loc.

Tot Fineu i-a învăţat ca, debarcînd în răsărit, s-aducă jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să dobîndească lîna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de-a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum ; dar nu vroia mai mult să spună.

— O să vedeţi, le-a rostit el.

 

Argonauţii zăresc crestele Caucazului

Eroii n-au mai stăruit şi, mulţumindu-i lui Fineu, au pornit iar spre largul mării, plutind prin Pontul Euxin23. Plutind aşa, au auzit un zgomot înspăimîntător. Erau acele stînci cumplite ce se ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. Apele se roteau în preajmă şi clocoteau ca-ntr-un cazan, şi nimeni încă nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo.

Iason s-a încordat la cîrmă. Orfeu a început să cînte din lira lui un cîntec dulce, şi mîngîios, şi-adormitor.

Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta a-nceput să zboare şi-a trecut iute printre stînci. Numai o pană de la coadă i-a fost prinsă de Simplegade.

Văzînd acest semn bun, voinicii au pus şi ei mîna pe vîsle. Orfeu cînta ameţitor. Stîncile se mişcau alene sub acest cînt duios de liră. Şi totuşi, valurile repezi şi înspumate dintre stînci smuceau pe Argo cu putere şi o trăgeau parcă-napoi. Nu mai era decît o clipă, şi stîncile s-ar fi lovit. Atunci eroii au vîslit mai cu putere mai cu sîrg, şi vasul Argo a trecut. Numai un căpătîi de lemn a fost zdrobit. Atîta tot.

Fineu din Tracia spusese că de va trece vreo corabie printre stîncile Simplegade, blestemul lor se risipea. Într-adevăr, din acea vreme, teribilele Simplegade au rămas locului, pe veci.

Acum vîsleau argonauţii fără de frică peste mare. Vîsleau, şi ochii lor, în zare, căutau mereu capătul lumii, ţara bogată-a lui Eete, unde era lîna de aur.

E drept că, pînă să ajungă la ţinta lor cea mult visată, au mai trecut argonauţii prin multe alte încercări. In nişte lupte ce-au urmat, doi dintre ei au fost ucişi. Şi-au poposit de la o vreme într-o insulă mititică, o insulă a zeului războiului. Aicea se adăposteau negrele păsări ale lui Ares, care fuseseră gonite de marele erou Heracle din mlaştinile stimfaiiene. La rîndul lor argonauţii au înfruntat aceste păsări şi s-au luptat din greu cu ele.

De la o vreme, au zărit munţii Caucaz, cu creste sure. Acolo, sus, pe vîrful Elbrus, zăcea de veacuri Prometeu, titanul cel legat în lanţuri. Heracle încă nu-l scăpase. Către apus s-a auzit şi-un vîjîit tare de aripi. Era chiar vulturul lui Zeus. Trecea prin slăvi, către Caucaz. Şi, trecînd el, credeau că vine furtuna înfricoşătoare; căci aripile lui uriaşe păreau că-s ale lui Boreu.

Eroii au privit în urma acestei păsări, plini de spaimă. Ştiau. că vulturul lui Zeus o să sfîşie iar ficatul însîngerat al celui care îndura totul pentru oameni.

Dar nu puteau să se oprească… şi au vîslit tot mai departe, pînă ce au ajuns la gura rîului larg şi-albastru, Fasis, din ţara regelui Eete 24. Şi, lăsînd valurile mării, s-au îndreptat în sus, pe Fasis.

 

In palatul soarelui

In stînga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, şi-n depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtînd pe fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. în dreapta-n schimb erau grădina şi templul mare al lui Ares, unde păstra regele ţării lîna berbecului vrăjit.

Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la ţărm. Au lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mîlul gras şi au sărit pe o poiană. Acolo şi-au făcut culcuşul. Drumul cel greu se isprăvise. Erau în ţara lui Eete. Puteau să doarmă liniştiţi… S-au odihnit pînă la ziuă. Dar cum şi-a revărsat lumina trandafirie pe pămînt zeiţa Eos — aurora — s-au deşteptat şi-argonauţii. Au adus jertfe Afroditei, şi-au spălat trupurile-n apă ; au pus pe ei veşminte noi, şi Iason s-a-ndreptat cu fală către oraşul lui Eete. în mînă-avea doar un toiag, în semn de bună prietenie. însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să nu se vadă, argonauţii încărcaţi  sub hainele de sărbătoare  cu săbii bine ascuţite.

Palatul regelui Eete era din marmoră curată, şi turnurile lui de-argint se ridicau pînă la cer. Iar din înalt se oglindeau în apa limpede a mării.

Sculpturi, coloane, porţi măiestre, obiecte rare, preţioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuşi Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp.

Meşterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreţ zeului Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mîndrul soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganţii, luîndu-l în carul lui de aur.

Iar Helios, avînd palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui Eete 25.

Şi spre palat priveau acuma plini de nesaţ argonauţii, cînd a sunat o bufnitură şi porţile i s-au deschis. în pragul lor s-a-nfăţişat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat tare spre eroi :

— Străinilor veniţi din lume, cine sînteţi şi ce căutaţi ?

— Sosim din ţara tesaliană, a răspuns Iason cu-ndrăzneală. Regele Pelias îţi cere lîna cu firele de aur, pe care ţi-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o dai de bună voie. Este a noastră, Şi ţi-o cerem. Tu ai păstrat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o să ţi-o luăm fără-ndoială, deşi am auzit că este păzită straşnic de-un balaur…

O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mînia îl înăbuşea. Avea doar un toiag în mînă. C-un toiag nu putea lupta. A vrut să-şi cheme toţi oştenii şi să înceapă un război cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama că războiul nu putea să-l cîştige el. Argonauţii erau zdraveni şi încercaţi în lupte grele. Aveau, desigur, sub veşminte, scuturi şi săbii ascuţite. Pînă să-şi cheme el oştenii ar fi căzut, în ţărnă, mort.

Eros o ţinteşte în inimă pe Medeea

Atunci a cugetat că-i bine să-i tragă-n cursă şi să-i piardă.

A deschis porţile mai largi şi i-a lăsat pe toţi să intre într-o ogradă minunată. Aici erau două clădiri. într-una locuia chiar el, soaţa-i şi fiul său, Absirt. Intr-alta îşi aveau sălaşul două co-pile-ncîntătoare.

Tot în ograda pietruită cu nestemate şi aramă erau patru fîn-tîni de aur. Curgeau din ele, în cascadă : vin, untdelemn, lapte şi apă. Iar apa curgea vara rece, şi-n timpul iernii-nfierbîntată. Grădini cu flori îmbălsămate şi cu platani şi chiparoşi dădeau jur împrejur răcoare. Aici a poruncit Eete să se gătească un ospăţ, spu-nînd către argonauţi :

— M-am mîniat… îmi cer iertare. Zeus ne porunceşte altfel, să primim oaspeţii cu cinste. Deci, vom petrece nouă zile. Pe urmă vom vorbi de treburi…

Veseli, eroii-argonauţi s-au aşezat, pe loc, la mese ; şi-au început să soarbă vin ; şi să mănînce şi să cînte… Erau flămînzi şi însetaţi; şi nu se-nfricoşau de nimeni. Din cînd în cînd îşi atingeau cu palma săbiile sub haine. Rîdeau cu hohote spre rege şi îi spuneau :

— Ascultă, rege, cînd ne vei da lîna de aur ? După ce s-o sfîrşi ospăţul, adică după nouă zile ? Mai bine ad-o de pe-acum !

Şi iar rîdeau, de răsunau curţile largi, încăpătoare, şi răsuna întreg palatul.

în acest timp, zeiţa Hera, ce avea ciudă pe Eete, fiindcă nu o slăvea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-Afrodita.

A aflat-o pe Afrodita într-o grădină din Olimp. îşi pieptăna buclele blonde, care-i cădeau mai moi ca spuma pe gîtul alb, rotund şi neted, pe umerii fermecători. Ea a rugat-o pe zeiţă să-l cheme repede pe Eros, micuţul zeu înaripat, şi să-l trimită în ograda în care regele Eete, soţia sa şi două fete şedeau la masă cu eroii.

Eros să tragă o săgeată în inima fetei mai mici, ce purta numele Medeea. Şi să-i aţîţe-o patimă nemărginită pentru Iason.

Iar Afrodita, mulţumită că o chemau într-ajutor zeiţa şi argonauţii, l-a căutat în Olimp pe Eros şi i-a făgăduit un dar, o jucărie de-a lui Zeus, de cînd era copil, în Creta. Şi Eros şi-a sărutat mama. A-ntins aripile de aur şi a plutit grabnic spre Ea.

A ajuns în ograda largă, în care petreceau eroii, şi a ţintit-o pe Medeea, în inimă, cu o săgeată  cu o săgeată înmuiată în fiere verde şi venin.

De cum a tras micuţul Eros săgeata lui înveninată, fata a cătat către Iason, prinsă nu-n lanţul dragostei — ci într-o patimă bolnavă. Ea s-a jurat c-o să-l ajute să dobîndească, din dumbravă,, lîna cu firele de aur.

Eete vrea să-l trimită pe Iason Ia moarte

Cum s-a sfîrşit acel ospăţ, regele i-a grăit lui Iason : — Tu mi-ai cerut lîna de aur. I-o avuţie fără preţ. Altul s-ar bate pentru ea. Pentru că am primit-o-n dar. Nu am răpit-o din Elada. Da ţi-o dau fără nici o luptă, căci eşti odraslă olimpiană… Aşa mi-ai spus cînd petreceam şi sorbeam cupele cu vin că eşti din neamul lui Poseidon. Şi lui Poseidon eu mă plec…

— Atuncea, dară, adă-mi lîna, a rostit Iason bucuros, şi noi ne vom urca pe Argo şi vom pleca către Elada, fără să te mai supărăm.

— Ţi-o dau, cum nu, a spus Eete ; dar trebuie să-mi dovedeşti că eşti odraslă olimpiană, făcînd o anumită slujbă…

— Ce slujbă ? l-a întrebat Iason.

Amîndoi se priveau în ochi şi îşi zîmbeau, dar nu cinstit. Pentru că-n inimile lor clocotea ura-nverşunată, şi fiecare socotea, sub zîmbetul său prefăcut, cum să-l lovească pe celălalt.

în Iason, Hera aţîţase pofta de-a stăpîni comoara doar pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l aşteptau să se întoarcă în Elada. Stîmise pofta de-a se face stăpîn puternic şi bogat cum era regele Eete. Şi Iason îi căzuse pradă acestei pofte-njositoare. Ochii-i, mai înainte limpezi, erau acuma-ntunecaţi de planurile ce urzea.

La rîndu-i, regele Eete fusese sfătuit, din slavă, de tatăl său, măreţul soare, cum să îi ia viaţa lui Iason. Şi regele a arătat feciorului venit din Iolco că are-n curtea lui doi tauri, ce au picioarele de-aramă şi varsă-ntruna foc pe nări. Mai are-un plug nemaivăzut făcut din fier şi din aramă, mare cît bolta unei case 26. Iason să-nhame aceşti tauri la plugul greu, cu lanţuri bune, şi să se ducă pe un cîmp, ce-i dincolo de riul Fasis. Să are cîmpul, plin de grijă, pentru că este al lui Ares. Să semene apoi pe cîmp nişte colţi negri de balaur 27, pe care îi păstra-ntr-un sac. Terminînd el cu semănatul, din acei colţi o să răsară o ceată mare de războinici. Iason să dea lupta cu ei şi să-i doboare pîn-la unul.

Iason s-a cam înfiorat, aflînd de-această încercare. însă n-a vrut să se arate ; şi-a răspuns foarte liniştit că totul se va face-ntocmai. Să-i dea numai răgaz o noapte.

— Ne vom retrage toţi pe Argo şi-acolo ne vom sfătui, i-a răspuns regelui Eete.

— Bine. Să fie precum vrei, a-ncuviinţat şi regele.

Insă-i venea să rîdă-n hohot, pentru că îi băga-n capcană. Ştia că Iason n-o să scape. Oştenii, răsăriţi din colţii aceia negri de balaur, aveau putere să-i răpună pe toţi eroii-argonauţi. Mai ales că lipsea Heracle…

 

Hera îi trimite un vis Medeei

Şi fapta s-ar fi petrecut aşa cum plănuia Eete. Argonauţii-ar fi rămas pe acel ţărm pentru vecie, îngropaţi sub ţărînă rece. Dar Afrodita nu-i da tihnă copilei regelui, Medeea. O-nflăcăra mereu mai tare în dragostea pentru flăcăul venit pe mare din Elada.

In timpul nopţii următoare fata s-a zbuciumat întruna… Dorinţa ei cea mai fierbinte era de-a fi cîndva regină… Zeiţa i-a trimis un vis. Se făcea-n vis că o lua Iason în braţe şi-o urca pe Argo, şi amîndoi plecau spre Iolco. Acolo se urcau pe tron. El era rege, ea regină.

Ce mult i-a plăcut visul fetii !… Şi ea, trezindu-se din somn, a strigat iute două sclave. Sclavele au adus un car. A înhămat la el catîri şi au pornit spre ţărmul apei, unde se legăna, uşoară, corabia argonaută.

Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe punte. Tînărul s-a grăbit spre ţărm, mînat de poftele-i aprinse de avuţie şi putere, care îl mistuiau acum, şi-a glăsuit fetei aşa :

— Cît de frumoasă eşti, Medeea ! De la ospăţ, cînd te-am văzut, n-am putut să te uit o clipă…

Copila s-a împurpurat : — Şi eu, străine, te-am visat… căci eşti voinic, eşti îndrăzneţ..” Meriţi să ai noroc în toate…

La aste vorbe, bucuros, Iason a prins copila-n braţe. Ea s-a lăsat şi i-a şoptit că ar primi să-i fie soaţă.

— O, ai să fii soţia mea… Te voi urca pe tron în Iolco… i-a glasuit Iason repede.

— Dacă te juri să-ţi fiu regină, a glăsuit atunci Medeea, voi face vrăji şi ai să birui…

Ar fi aici să mai adaug că fata regelui Eete ştia nenumărate vrăji. Le învăţase de micuţă, de la o doică vrăjitoare.

— îţi jur orice, i-a răspuns Iason, ce nu avea altă dorinţă decît să capete mai iute nepreţuita avuţie…

Şi, auzind făgăduiala, Medeea nu s-a mai gîndit la tatăl său, nici la oraşul care pierdea lîna de aur. Avea şi ea un singur gînd : să se mărite şi să fie regină-n ţara tesaliană.

 

Semănarea colţilor de balaur pe glie

Medeea i-a adus lui Iason o alifie fermecată. Ungîndu-se cu alifia pe trup, pe arme şi pe scut, tînărul devenea mai tare decît Heracle, decît zeii. E drept că asta doar o zi. Chiar focul cel mai arzător, cea mai tăioasă dintre arme nu mai putea să-i facă rău, şi el îşi învingea duşmanii.

Trebuie să spun că alifia era făcută dintr-o plantă care creştea-n munţii Caucaz, din sîngele lui Prometeu.

Iason s-a uns cu alifia ; şi-aşa cum l-a-nvăţat Medeea, a şi pornit spre locul unde se aflau, într-o văgăună, taurii regelui Eete.

Taurii s-au zvîrlit spre el. De ar fi fost zid de cetate, ar fi căzut sub izbitură. Dar Iason a rămas pe loc. I-a prins de coarne cu putere şi, ajutat de-argonauţi, i-a înhămat bine la plug. Au arat cîmpul larg şi neted. Pe el au semănat toţi colţii aceia negri de balaur.

Din colţii semănaţi pe glie au răsărit nişte uriaşi, cu săbii, suliţe şi scuturi. Uriaşii au păşit spre Iason şi spre ceilalţi argonauţi, care stăteau mai la o parte. însă flăcăul, învăţat de fata regelui, Medeea, a luat o stîncă mare în braţe şi a zvîrlit-o-ntre uriaşi. Uriaşii, văzînd stînca asta, au socotit că e de aur. S-au repezit nebuni la ea, ca nişte lupi pe o mioară, şi s-au certat. S-au luat la luptă, căci fiecare vrea s-o aibă. în lupta care s-a iscat, lovindu-se turbaţi cu ură, s-au omorît. Au pierit toţi.

 

Văzînd că Iason biruieşte, regele, ce era de faţă, s-a întors repede-n palat.

— Ce-i de făcut ? Vom da noi lîna acestor tineri din Elada ? a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii săi de credinţă. Sau vom găsi o altă cale, ca totuşi s-o păstrăm la noi ?

— Nu ! n-o vom da, au spus cu toţii. Ci mîine-n zori vom strînge oastea şi-i vom lovi pe-argonauţi la ceasul cînd ei încă dorm…

Şi cum în vremea asta noaptea se coborîse peste lume, tăcută, plină de mistere, regele a cerut şi el o amînare de o zi.

— Mîine vă dau lîna de aur, spusese regele lui Iason, care venise la palat să-şi ceară drepturile sale.

în sinea lui însă gîndea, cum era îndemnat de sfetnici, să-i prindă pe argonauţi şi să-i ucidă fără milă. Iar vasul lor să-l facă ţăndări .şi să-l cufunde-n rîul Fasis.

 

Răpirea lînei de aur

Atîta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său şi cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Tatăl şi sfetnicii şi oastea au căzut jos şi-au adormit. Porţile s-au izbit în lături şi ea a trecut fără grijă, avînd de mînă pe Absirt, fratele ei cel mititel.

S-au îndreptat spre vasul Argo.

Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la ţărmul apei. El bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate vreo veste…

Şi, revăzîndu-se cei doi s-au strîns şi s-au îmbrăţişat ; şi şi-au jurat din nou credinţă. Acuma ei erau uniţi. Dar nu uniţi prin dragoste sau prin dorinţa de a fi folositori celorlalţi oameni, de-a săvîrşi fapte măreţe, de cinste şi de glorie. Nu, ei erau înlănţuiţi de pofta lor de-a fi bogaţi şi de-a fi rege şi regină.

Aşa se-ntîmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, lesne supuse lăcomiei. Alunecă uşor în rău…

Iară trădările Medeei faţă de ţară şi părinţi pecetluiau, precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amîndoi şi le făceau noaptea, pe ţărmurile apei.

Medeea l-a călăuzit pe Iason, tînărul străin, înspre dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lîngă copacul sfînt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-şi căsca gura, plină de foc şi de miasme către voinicul tesalian. însă Orfeu, ce-l însoţise pe Iason pînă la dumbravă, după poruncile Medeei, a început să cînte dulce, şi monstrul, lung de nouă stînjeni, s-a lăsat moale la pămînt.

Iar flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai pîl-pîiau puţin.

Medeea a zvîrlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a adormit pe monstru. Şi Iason, cu argonauţii, s-au repezit către copac, în el lucea lîna de aur, într-o lumină orbitoare. Ei au smuls lîna din copac. Iason a pus-o pe spinare. Şi au pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo.

 

Fuga Medeei cu Iason

Fără să şovăie o clipă, Medeea s-a urcat şi ea pe puntea vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care conducea această expediţie, a ridicat ochii spre cer şi-a mulţumit zeiţelor Hera şi mîndrei Afrodită, pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe Poseidon furtunosul  zeul din care se trăgea  să-i ocrotească pe tot drumul de-ntoarcere către Elada.

Unul dintre argonauţi a ridicat ancora grea. Ceilalţi au luat vîslele-n mîini, şi vasul a pornit în jos, pe rîul Fasis, către mare.

Cum au ajuns din nou pe mare, argonauţii au dat glas nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toţi şi s-au pornit veseli să cînte. Lîna de aur strălucea şi lumina pînă departe, incit nu se vedeau pe cer nici stelele scînteietoare, şi nici făclia de argint a lui Selene, dalba lună. Nu se vedeau decit eroii, avînd în mijloc pe Medeea şi pe Absirt ce tremura poate de frig, poate de teamă.

Toţi erau veseli, fericiţi, pentru că nu ştiau nici unul ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gînduri. Prin farmece «a cunoştea că-n Ea regele, curtenii se şi treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lînei de aur din copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt.

Numai că regele Eete avea şi el corăbii bune. Avea oşteni şi avea prieteni, care erau adînc mîhniţi că se furase din dumbravă lîna cu firele de aur.

Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma vasului elin, şi, ca să poată să-i ajungă, a hotărît ca la o vîslă să tragă-n loc de un om, doi. Vîntul bătea spre asfinţit. Deci să se-ntindă pînze multe. Pînze mai mari decît acele ce se aflau pe vasul Argo.

— Şi vă mai spun să nu vă-ntoarceţi fără Medeea şi Absirt, căci veţi fi Qsîndiţi la moarte ! a rostit regele Eete către oştenii ce plecau, în toiul nopţii, să-i ajungă pe Iason şi argonauţi.

 

Căsăpirea micului Absirt

Iată de ce era Medeea atîta de îngrijorată. Ea ştia tot ce se-intîmpla.

Intr-adevăr, a treia noapte de la plecarea lor pe mare, s-au văzut şi urmăritorii.

De iapt, Iason, şi-argonauţii n-o luaseră pe-acelaşi drum ca la sosire, prin strîmtori28, ci, tăind marea curmeziş, plecaseră către alt ţărm. Spre ţărmul unde se vărsa rîul cel larg, Istrul, în mare  adică-n Pontul Euxin.

Căutaseră să schimbe drumul, socotind că urmăritorii or să se-ndrepte spre strîmtori. Dar lîna ce-o aveau cu dînşii i-a dat de gol, căci scînteia ca soarele în toiul zilei. Urmăritorii au văzut dincotro vine strălucirea şi, cum aveau pînze mai bune, vîslaşi mai mulţi şi odihniţi, s-au încordat şi erau gata… aproape gata să-i ajungă.

Şi, ca să scape de primejdii, ea şi acela ce-i jurase că o va face soaţa lui, regină în oraşul Iolco, Medeea a făcut o crimă cumplită, înspăimîntătoare. Ea s-a ascuns în fundul bărcii, să n-o vadă argonauţii, şi-a sfîrtecat în bucăţele pe micul său frate Absirt. Iar membrele însîngerate le-a risipit în largul mării, pe-ncetul, una cîte una. Cînd au aflat argonauţii această crimă odioasă, s-au mî-niat nespus de tare. Erau gata s-o zvîrle-n valuri.

— Noi sîntem luptători, eroi, înfruntăm monştri, fiare, regi. Nu ucigaşi de rînd, de-aceia care se luptă cu copiii.

Chiar Iason s-a uimit în sine, văzînd ce fire-are Medeea. Şi totuşi, el a apărat-o, gîndindu-se că-i va mai fi de ajutor şi-n patrie. La rugăminţile lui Iason, argonauţii au iertat-o şi au vîslit în sus, pe Istru.Văzînd, pe valuri, colhidienii, membrele micului Absirt, s-au oprit ca să le adune. Le-au strîns bucată cu bucată şi le-au adus toate pe ţărm. Acolo au orînduit slujbe şi jertfe pentru fiul cel sfîrtecat al lui Eete. L-au ars pe rug şi au făcut serbări — cum cerea datina. Aşa s-a scurs o zi întreagă.

în acest timp argonauţii urcaseră  pe cît se pare  pe Istru-n sus, destul de mult 29. Urmăritorii şi-au dat seama că nu i-ar mai putea ajunge.

Dar fiindcă nu mai îndrăzneau să se întoarcă la Eete fără Medeea şi Absirt, ostaşii au rămas acolo, întemeind o aşezare bogată şi înfloritoare, ce-a primit numele de Torni 30.După această întîmplare, argonauţii au trecut, plutind pe Istru mai departe, dincolo de Iliria 31.

Intoarcerea la Iolco

Abia ajunşi în altă mare, şi s-a pornit cea mai grozavă dintre furtunile pe care le suferiseră în drum. Valuri se ridicau cît munţii şi pînzele se sfîşiau sub răsuflarea îngheţată a unui vînt de miazănoapte. Vîslele se frîngeau şi ele în stînci ce răsăreau din apă. Corabia argonaută era ca o coajă de nucă, zvîrlită-ncoace şi încolo, sub munţi de apă vineţii.

Eroii abia se mai luptau şi îşi pierduseră nădejdea că vor putea scăpa cu zile, cînd iată, a sunat un glas. Un glas puternic de la proră. Vorbea, pe cît spunea legenda, ramura sacră, din stejarul marelui Zeus, din Dodona. Ramură ce era adusă, pusă la proră, de Atena. Şi ramura i-a îndemnat să plece-n marea Tireniană, în insula cea misterioasă unde-şi avea sălaşul Circe, o vrăjitoare renumită. Iar Circe să-i purifice de moartea micului Absirt.

Argonauţii, în furtună, au întors cîrma către locul unde trăia faimoasa Circe. Cum s-au întors, a stat furtuna pe care-o trimisese Zeus ; şi Argo a plutit pe mări, pe rîuri şi din nou pe mări… şi a ajuns pînă la Circe. Acolo s-au purificat de sîngele vărsat la Tomi.

…Şi au întîmpinat, din nou, furtuni, primejdii fără număr. Sirenele i-au ispitit, prin cîntece ademenitoare, să se arunce-n apa mării. Dar i-a salvat pe toţi Orfeu, care cînta mult mai frumos. Doar melodia lui duioasă le-a amintit de patrie şi i-a ţinut pe vasul Argo. Trecînd prin apa ce scălda două stînci : Scila şi Caribda, două stînci ameninţătoare, erau de asemeni să se-nece, la fel ca mai tîr-ziu Ulise. Dar s-au luptat cu valurile şi au scăpat iarăşi cu bine.

Au mai trecut şi pe la Creta. Acolo s-au luptat cu Talos, un uriaş înspăimîntător, din neamul monştrilor de-aramă şi, după multe lupte şi rătăciri, au atins ţărmul portului magnezian Pagase, din care Argo se pornise cu peste patru luni în urmă. în curînd au sosit la Iolco.

Corabia au închinat-o zeului mărilor, Poseidon, din care Iason se trăgea. Şi Pelias a primit lîna, comoara regelui Eete. în schimb, eroul i-a cerut tronul părintelui său, Eson.

Ce-i drept, în sine chibzuia că avînd tronul şi puterea, tot lui o să-i revie lîna ce şi-o dorea atît de mult.

Regele l-a ţinut cu vorba cît timp au stat argonauţii. Dar, cum s-au risipit aceştia, Pelias n-a mai vrut să-şi ţină cuvîntul dat cu luni în urmă. A strîns oastea şi l-a gonit pe Iason din oraşul Iolco.

 

Pelias este fiert într-un cazan chiar de către fetele sale

Iason s-a mîniat amarnic. Visul său scump se spulbera. Şi nu ştia ce-ar putea face să pună mina pe putere. Atunci Medoea, vrăjitoarea, a născocit un şiretlic. S-a prefăcut că s-a certat cu soţul ei, fiul lui Eson, şi a cerut un adăpost la fetele lui Pelias. Căci regele avea trei fiice. Stînd ele într-o zi de vorbă, Medeea a-nceput să spună că ea cunoaşte vrăii prin care îi poate-ntineri pe oameni. Ca să le dovedească asta a umplut un cazan cu apă, şi, punînd lemne dedesubt, a aprins foc cu pălălaie, şi apa a-nceput să fiarbă. A luat pe urmă un berbec  cel mai bătrîn din toată turma  şi l-a tăiat în bucăţele. Bucăţile le-a pus la fiert. A mai turnat un suc în apă, a mai rostit şi nişte vrăji. Şi ce să credeţi ? Dintr-o dată, bucăţile s-au închegat. Din apă a ieşit un miel cu blană albă, behăind.

Copilele lui Pelias, văzînd această preschimbare, au rugat-o pe vrăjitoare să le întinerească tatăl.

Medeea s-a lăsat rugată. Fetele i-au făgăduit şi un şirag de pietre scumpe, dacă le-ascultă rugămintea. Şi vrăjitoarea, mulţumită că planul i se-ndeplinea, le-a sfătuit pe-aceste fete să-l taie pe bătrînul rege în opt bucăţi, cu capul nouă. şi să le-arunce în cazanul în care apa clocotea.

Iar fetele, căzînd în cursă, şi-au doborît părintele, ca pe un taur la ospeţe, şi carnea lui au aruncat-o într-un cazan mare să fiarbă.

Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în faţă că ea l-a răzbunat pe Iason, şi Pelias rămîne mort.

Apoi făcînd nu ştiu ce vrajă, s-a arătat un car de flăcări, tras de doi şerpi înaripaţi. Medeea s-a urcat în car şi a pierit într-o clipită.

Segele Pelias căzuse ; dar nu-ntr-o luptă vitejească  precum se cade-ntre bărbaţi. Era răpus prin vicleşuguri şi uneltiri vrăjitoreşti. Nimeni nu l-a lăudat pe Iason pentru-o asemenea victorie. Şi el tot n-a putut să urce pe tronul mult rîvnit din Iolco. Puterea a trecut în mîna unui fecior al celui mort, un alt argonaut : Adraste.

Iason a fost silit să fugă la Creon, rege din Corint.

 

Glauca şi Creon sînt cuprinşi de flacări

Creon îl admira pe Iason pentru că adusese lîna de aur de la Ea, şi l-a primit cu multă cinste. I-a dăruit şi un palat, cirezi de vite şi moşii.

Ar fi putut acuma Iason să vieţuiască liniştit, Medeea, soaţa,-i dăruise şi doi copii încîntători. Dar tot ce se clădeşte-n viaţă pe crime şi pe vicleşug se prăbuşeşte prea adesea. La fel şi dragostea lui Iason faţă de soaţa lui, Medeea. s-a istovit de la un timp.

 

Toţi se temeau de vrăjitoarea ce-şi omorîse frăţiorul şi îl fier-sese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele  pe cît se pare  aştern pe chipuri nişte umbre. Căci fata regelui Eete se urîţea de la un timp.

Iason nădăjduise poate că tatăl ei, de supărare, fiindcă-şi pierduse şi copiii şi lîna cea nepreţuită, o să se stingă într-o zi. Iar el, fiind bărbatul Medeei, va moşteni bogatul Ea. Dar dintr-acolo nu veneau deloc veştile aşteptate, şi Iason, ce iubea puterea şi bogăţia şi plăcerea, hotărîse s-o părăsească pe soaţa lui de pîn-atunci şi să se-nsoare cu Glauca, fata lui Creon, gazda sa. Astfel, de nu putea fi rege nici peste mare, nici la Iolco, avea să moştenească jilţul regelui Creon, din Corint.

Aflînd Medeea ştirea asta s-a necăjit peste măsură. Dar cum era de stăpînită, s-a prefăcut că nici nu-i pasă şi a grăit către Glauca, fiica lui Creon, cu dulceaţă :

– M-am săturat şi eu de Iason. Mă cere regele Egeu, care domneşte în Atena ; şi-aş vrea să fiu şi eu regină. Destul am zăbovit aicea lîngă un om fără noroc… şi ca să te încrezi, frumoaso, că nu am nici o supărare, îţi fac şi eu un dar de nuntă… Poftim, acesta-i darul meu !….

Şi vrăjitoarea, prefăcută, i-a dăruit fetei lui Creon o haină scumpă, purpurie şi o cunună de mărgean.

Glauca s-a înseninat, căci tare-i mai fusese teamă de fosta soaţă a lui Iason. Dar cum şi-a îmbrăcat veşmîntul, a simţit un fior de moarte. Corpul i-a fost cuprins de flăcări. Iară cununa îi strîngea, ca într-un cleşte, fruntea albă.

 

Ea a strigat şi s-a zbătut. A vrut să-şi scoată iute haina, dar stofa se ţinea de trup şi nu putea s-o dezlipească.

La ţipetele ei grozave a alergat regele Creon. Insă cum s-a atins de fată a luat şi el îndată foc. Amîndoi au pierit în flăcări32.

Fuga Medeei şi prăbuşirea corăbiei Argo

…Dar vrăjitoarei nemiloase nu i-au ajuns aceste crime. A luat în mînă un cuţit şi şi-a ucis cu el copiii al căror tată era Iason. Apoi a poruncit să vină carul său magic, tras de şerpi, şi a fugit către Atena, să se mărite cu Egeu ; dar n-a stat nici acolo mult. A pus la cale alte crime. Şi era gata să-l omoare pe fiul lui Egeu : Tezeu. Aflînd Egeu de uneltirea nesăţioasei vrăjitoare, a izgonit-o cu ruşine. Chemînd Medeea un balaur, a şi zburat pînă la Ea. S-a împăcat cu tatăl său. Şi… nu s-a mai aflat nimic ce s-a-ntîmplat cu vrăjitoarea.

Iason, mîhnit şi fără rost după uciderea Glaucei, a rămas singur în Corint 33.

Şi prin legende se mai spune că Iason, într-o zi, dormea Ia umbra vasului său Argo, pe ţărm, în istmul de Corint.

Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau nenumă-ratele-ntîmplări din expediţia spre Ea. Dar Argo, care-odinioară ca un delfin tăiase apa şi deschisese drum pe mări cutezătorilor elini, era acuma putredă.

Iason visa lîna de aur31. Tocmai visa că se găsea din nou pe Argo şi se zărise, în depărtare, o lumină. Era un munte-ntreg de aur… Cînd… lemnăria putrezită s-a prăbuşit c-un zgomot surd. In cele mai frumoase vise — corabia, pe care Iason o condusese-n expediţie, s-a prăbuşit asupra lui… L-a-ngropat sub dărîmături. Astfel s-a stins, fără de fală şi fără glorie, acela ce nu luptase pentru oameni şi se iubise doar pe sine…

Note

1. Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu pămîntul destul de fertil. Aici creşteau prin munţi cai şi boi, despre care se spunea că erau cei mai frumoşi din lume. Dealtfel, regii tesalieni şi-au făcut cei dintîi oaste de călăreţi. Chiar turmele de boi erau duse la păşune de slujitori călări, mînîndu-le cu lănci. Păstorii tesalieni erau războinici. Ei străjuiau averea cea mai de preţ pe acele vremuri: cirezile de boi şi hergheliile de cai. Se luptau cu duşmanii ce vroiau să le fure, sau cu fiarele din munţi. Insă, în acelaşi timp, erau şi pricepuţi. Adunau buruieni din munţii Pelion şi făceau oblojeli cu care-şi vindecau caii muşcaţi de fiare, boii înţepaţi de lănci sau propriile răni dobîndite în lupte. Umblînd mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s contopiţi cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a călăreţului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereţii peşterilor, s-a născut poate noţiunea de centaur. Dealtfel, în limba greacă „henteo” înseamnă a înţepa cu lancea, a goni, a mina. Iar „tauros” e taur. S-ar putea ca din.

 

„heneto tauros” — cel care mînă tauri — să fi derivat cuvîntul centaur, cum afirmă unii mitologi. Centaurii aceştia, născociţi în legendă, erau pînă

la brîu oameni şi, mai jos de brîu, aveau trupuri de cai. Ei par să întruchipeze în acelaşi timp — aşa cum s-a mai amintit odată — furtunile grozave din munţi. De aceea se mai spune că aveau drept tată pe legendarul Ixion

— vijelia, şi mamă pe Nefele — zeiţa norilor.

2. Dintre centauri unul este vestit. El se numeşte Hiron. Acest centaur Hiron este personificarea ştiinţei medicale ce o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins meşteşugul de a-i vindeca pe oameni în peştera lui Hiron. După cit se pare, în munţii Pelion era un soi de plante ce nu se mai cunoaşte. Din ele se scoteau sucuri întăritoare — un fel de vitamine — ce se dădeau copiilor şi-i ajutau să crească, să se facă voinici. Tot aici, în munte, băieţii învăţau să îngrijească de vite sau să vîneze fiare, să mînuiască arcul, sabia şi lancea, să folosească scutul. Să devină astfel viteji şi să dispreţuiască moartea în bătălii. In legende vedem adeseori feciori de zei sau ai unor eroi de seamă trimişi la Hiron, ca un simbol al necesităţii creşterii copiilor în mijlocul naturii, unde forţele li se călesc cel mai bine.
3. Motive asemănătoare, cînd un bătrîn sau o bătrînă încearcă firea şi bunătatea unui flăcău plecat în lume să sâvîrşească isprăvi mari, avem şi noi într-o mulţime de basme.
4. Ţara lui Eete, faimoasa Colhid,a de mai tîrziu, Ceorgia de astăzi, era socotită, precum se ştie, ca fiind la marginea de răsărit a pămîntului. Dincolo de ea răsărea soarele în fiecare zori de zi.
5. Hele se tîlcuieşte prin „cea strălucitoare”. Acelaşi sens îl are şi numele Helena, Elena. Iar Frixos înseamnă cel care freamătă, care scînteiază. Amândoi par a fi simbolul luminii reflectate în nori. A doua nevastă a Ivi Atamas era regina Ino, mama lui Learh şi Melicerte (vezi legenda despre zeul Dionisos).
6. Berbecele cu lina de aur simbolizează poate norii călători. Norii se nasc din ape, ar fi deci tot nişte odrasle ale lui Poseidon, zeul apelor. Cînd soarele răsare, îi poleieşte. Ei par uneori făcuţi în întregime din aur.
7. Este vorba de strîmtoarea Dardanele.
8. în limba greacă „argo” înseamnă uşoară. într-un basoreUef, frumos şi expresiv, lucrat în teracotă de către un artist antic necunoscut. îi vedem pe argonauţi cum îşi construiesc cu pricepere, cu înţelepciune, tasul pe care vor pluti înspre ţara regelui Eete. în stingă este Iason, avînd pe cap un coif cu creastă. Scutul şi sabia le-a pus însă alături. Pentru că

— ajutat de un argonaut — el întinde plnza pe catarg. Munca se vede a fi pe sfîrşite. Totuşi, cu multă grijă, un alt argonaut mai înfrumuseţează cu dalta şi ciocanul o parte a corăbiei, sau poate încrustează acolo crenguţa din copacul lui Zeus. In folclorul românesc avem şi noi adesea elemente naturale : crenguţe, frunze, buruieni fermecate, care slujesc eroilor noştri.

9. Atena, zeiţa înţelepciunii, era considerată ca sfătuitoarea şi sprijini-toarea tuturor eroilor. O vedem dînd ajutor lui Prometeu, Heracle, Tezeu,

 

Perseu ş.a. Aceasta ca un semn că eroii şi faptele lor nu trebuiau să se bizuie numai pe îndrăzneală, ci şi pe înţelepciune.

10. Sînt unii învăţaţi care afirmă că o parte din legendă este adevărată, că expediţia către extremitatea estică a Mării Negre s-ar fi făcut, probabil, cam cu optzeci de ani înaintea războiului renumit al Troiei. Bineînţeles că toate acestea sînt supoziţii. Nu avem destule date şi nu putem să ştim ce a fost şi cînd a fost. Insă, de bună seamă, legenda cîntă pe acei navigatori care au cutezat întîia oară să plece în mari călătorii, deschizînd drum spre răsărit, pe ape, negoţului elin. Aceştia au înfruntat primejdii şi furtuni nenumărate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au înfrînt pe localnici şi i-au silit să dea tot ce aveau mai de preţ. Au adus apoi cu ei bogăţii şi aur mult în Elada. Insă, ca să înfrumuseţeze această aventură, poeţii au născocit că pe corabia Argo s-ar fi urcat cei mai de seamă eroi şi ei au trăit fel de fel de întîmplări de dragoste şi lupte. Tot poeţii au născocit, după dorinţele basileilor, care doreau să-şi legitimeze cuceririle, că marii olimpieni : Zeus, Hera, Atena şi, mai tîrziu, Afrodita i-ar fi ajutat să învingă. Prin această aşa-zisă protecţie a marilor olimpieni se dovedea neîndoios că regii elini aveau dreptul să cutreiere mările şi să le stăpînească, să cucerească orice ţinut şi să adune bogăţiile pe care şi le doreau.
11. Plecarea se spune că s-ar fi făcut din portul magnezian Pagase.
12. După unele legende, au fost ucişi şi toţi băieţii, ca aceştia, crescînd mari, să nu-şi răzbune taţii.
13. Regina din Lemnos se numea Hipsipila.
14. Propontida — adică aceea care deschidea calea spre Pontul Euxin — era Marea Marmara.
15. Ţară din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam.
16. Argonautul Polifem, care a auzit strigătul lui Hilas, răpit de nimfe, şi a plecat, alături de Heracle, în căutarea lui, a fost întemeietorul legendar al oraşului Hios.
17. In Misia au rămas Heracle, Polifem şi Hilas.
18. Unde se află Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Faţă în faţă cu Scutari se ştie că se află Istambulul.
19. Lupta aceasta cu pumnii este strămoaşa boxului. Numai că luptătorii din antichitate îşi legau pumnii cu nişte curele, şi de curele erau prinse plăci mici de aramă, colţuroase, care striveau carnea şi sfărîmau oasele.
20. Strîmtoarea Bosfor.
21. Pînă în preajma oraşului Istambul se întindeau odinioară hotarele Traciei.
22. Simplegade înseamnă stîncile care se izbesc între ele. Şi în basmele noastre se găsesc de multe ori stînci sau munţi care se izbesc cap în cap.
23. Grecii îi ziceau, la început, Mării Negre : Pontul Axeinos, adică marea neospitalieră, fiindcă avea mereu furtuni. După ce au cunoscut-o mai bine şi au văzut că are ţărmuri roditoare şi bogate, i-au schimbat vechiul

188

nume şi i-au spus Pontul Euxeinos sau Pontul Euxin, adică marea ospitalieră.

24. Este vorba de rîul Rion din Georgia.
25. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în zori, spre răsăritul lumii şi se reflecta în apa Mării Negre, în lungi coloane argintii.
26. Atît taurii cu picioarele de aramă, cît şi plugul erau creaţiile lui Hefaistos.
27. Colţii ce trebuiau semănaţi pe cîmpul lui Ares erau tot din botul balaurului doborît de Cadmos, cînd fundase oraşul Teba. Fuseseră dăruiţi regelui de zeul Ares.
28. La înapoiere, argonauţii nu au mai trecut prin strîmtoarea Bosfor, in Marea Marmara, ci s-au îndreptat direct către ţărmul nostru, unde este astăzi oraşul Constanţa. Se spune că Istrul-Dunărea ar fi avut odinioară aici un braţ.
29. Cît timp au durat slujbele pentru Absirt, argonauţii ar fi ajuns, după legendă, cam prin regiunea Cazanelor.
30. Aceasta este legenda înfiinţării oraşului Torni sau Tomis, cum i-au spus romanii. In greceşte, numele s-ar tîlcui prin locul celui tăiat (temio înseamnă tăiat), ca o amintire a faptului că micul Absirt fusese tăiat aici în bucăţele de Medeea.
31. Este vorba de Marea Adriatică. Grecii vechi credeau că fluviul Dunărea unea Marea Neagră cu Marea Adriatică.
32. Această nouă crimă a fetei regelui Eete este povestită în versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide : „Medeea”.
33. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu şi alţi eroi, Iason închipuie pe omul viteaz şi generos, la început, ce părăseşte mai apoi calea dreaptă. Nu mai este folositor semenilor săi aflaţi în suferinţă şi luptă doar pentru sine, cu orice mijloc : jurăminte, cuvinte mari şi promisiuni — pe care nu şi le respectă — numai ca să-şi atingă scopul. Eroii l-au urmat pe Iason, căci el fusese năpăstuit de Pelias. El i-a chemat, în numele dreptăţii şi în folosul elinilor, de-a dobîndi lina de aur. Eroii erau bucuroşi să sâvîrşească fapte mari, îndrăzneţe, să cutreiere şi să cunoască lumea, să deschidă drumuri noi pe mări, să nimicească monştrii şi fiare, să biruie pe regii hapsîni. In toiul expediţiei ajunşi în Colhida, sau poate chiar mai dinainte, Iason cade pradă poftei de mărire şi avere. De aceea el devine egoist, meschin şi ia parte la crime. Ca să înfiereze astfel de fapte, cîntăreţii antici subliniau în legende tragicul sfîrşit al lui Iason.
34. Lina de aur pare a fi şi simbolul bogăţiilor din ţările răsăritene, pe care elinii le-au rîvnit mult, întotdeauna.