AnnaE
#0

Modalităţi de stimulare a creativităţii şi a activismului în procesul didactic

„Orice om poate fi creativ, dar pentru a se îndeplini în această direcţie sunt necesare o serie de condiţii…”
(Mihaela Roco, 2001)

 

Practicile educative de predare activizantă şi de stimulare a potenţialului creativ al elevului/studentului se înscriu în dezideratele pedagogiei moderniste şi postmoderniste, de cooperare şi reflexie asupra învăţării. Specific instruirii interactive este interrelaţia de învăţare care se stabileşte atât între elevi şi profesori cât şi între elev-elev.

 

Munca activă şi creativă a elevului are la bază procedee de construcţie a cunoaşterii, de restructurare a ideilor, de regândire a gândirii, metacogniţia. Însuşirea strategiilor metacognitive are în vedere reflectarea din partea elevului asupra propriei identităţi, ca subiect al învăţării, efectuând analize de nevoi şi aşteptări educaţionale proprii intereselor sale, în concordanţă cu particularităţile şi posibilităţile cognitive, practice şi efort intelectual şi fizic de care dispune. Metacogniţia presupune în plus analiza gradului de dificultate a sarcinilor de învăţare şi a strategiilor oportune de rezolvare eficientă a acestora.

 

Învăţărea învăţării – deziderat al educaţiei postmoderniste – presupune interactivitate şi creativitate în adoptarea unor strategii care să solicite implicarea în sarcină şi o atitudine metacognitivă de învăţare şi cunoaştere precum şi interesul de a te perfecţiona continuu.

 

Atitudinea activă şi creatoare a elevilor este o consecinţă atât a stilului de predare al profesorului cât şi a obişnuinţei elevului de a se raporta la sarcină. Prin felul în care solicită răspunsuri la o problemă, prin felul în care organizează activităţile de informare şi de formare ale elevilor/studenţilor, prin accentul pe care îl pune pe dezvoltarea proceselor cognitiv-aplicative etc., profesorul influenţează comportamentul activ şi creativ al elevului.

 

Stimularea activismului şi a creativităţii în şcoală presupune favorizarea unui mediu de învăţare interactiv, incitator şi dinamic. Învăţarea prin cooperarea asigură dezvoltarea unui câmp de relaţii optime manifestării creatoare şi active a elevului în clasă. Ea dezvoltă şi întreţine motivaţia epistemică internă, favorizând implicarea activă în sarcină şi contribuţiile creative, originale ale participanţilor.

 

Condiţiile şi situaţiile specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a gâdirii divergente, a atitudinii creative şi active în şcoală, pot fi considerate următoarele:
• Încurajarea elevilor să pună cât mai multe întrebări;
• Limitarea constrângerilor şi a factorilor care produc frustrare;
• Stimularea comunicării prin organizarea de discuţii şi dezbateri între elevi, între profesor şi elevi;
• Activizarea elevilor prin solicitarea lor de a operara cu idei, concepte, obiecte în vederea reconsiderării acestora şi a emiterii de noi variante;
• Cultivarea independenţei cognitive, a spontaneităţii şi a autonomiei în învăţare;
• Stimularea spiritului critic constructiv, a capacităţii de argumentare şi de căutare a alternativelor;
• Favorizarea accesului la cunoaştere prin forţe proprii, stimulând atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri de învăţare;
• Posibilitatea de a contesta “lămuritul” şi “nelămuritul” în lucruri şi în fapte;
Profesorul este cel care trebuie să găsească cele mai eficiente modalităţi prin care să stimuleze potenţialul creativ al fiecarui elev în parte. Activităţile propuse elevilor în scopul sporirii gradului de implicare activă şi creativă în şcoală, trebuie să asigure:

 

1. Stimularea gândirii productive, a gândirii critice, a gândirii divergente şi laterale;

2. Libertatea de exprimare a cunoştinţelor, a gândurilor, a faptelor. În acest sens apar ca adecvate activităţile care cer spontaneitate şi contribuie la dezvoltarea independenţei în gândire şi acţiune;

3. Utilizarea talentelor şi a capacităţilor specifice fiecarui individ în parte;

4. Incitarea interesului către nou, necunoscut şi oferirea satisfacţiei găsirii soluţiei după depunerea unui efort de căutare de către elev;

5. Exersarea capacităţilor de cercetare, de căutare de idei, de informaţii, de posibilitati de transfer de sensuri, de criterii de clasificare;

6. Dezvoltarea capacităţii de organizare de materiale, de idei prin întocmirea de portofolii asupra activităţii proprii, de colecţii de cuvinte, de obiecte, de contraste; organizarea de discuţii pe anumite teme, iniţierea de jocuri, de excursii;

7. Educarea capacităţii de a privi altfel lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite;

 

“Sub incidenţa cerinţelor de a se da cât mai multe răspunsuri originale, neobişnuite etc. are loc o mobilizare a creativităţii potenţiale. Aceasta poate fi recunoscută ca atare prin numărul mai mare şi prin diversitatea crescută a răspunsurilor la persoanele creative, ca şi prin diferenţele de originalitate, flexibilitate, fluiditate a răspunsurilor date de către acestea.” (“Dicţionar de psihologie”, 1997)

 

Lecţia de predare-învăţare devine astfel “o aventură a cunoaşterii” în care copilul participă activ, după puterile proprii, întâlnind probleme şi situaţii dificile, examinându-le şi descoperind soluţii plauzibile. Rolul profesorului constă mai mult în cel de stimulare şi dirijare, iar motivaţia activităţii reiese din paticiparea entuziastă a cadrului didactic. Elevul e implicat atât în procesul de predare, de învăţare şi de evaluare, iar disciplina devine autodisciplină a muncii şi interesului, asigurată de satisfacţia cooperării.

 

Conduita creativă a cadrului didactic este unul din factorii care asigură dezvoltarea potanţialului creativ al elevilor. Predarea, ca proces creativ, presupune ca profesorul să medieze între elev şi lumea cel înconjoară. El trebuie nu numai să organizeze spaţiul şi activitatea, ci şi să participe alături de elevi la elaborarea cunoştintelor; să servească drept model în legăturile interpersonale şi să încurajeze interacţiunile cooperante dintre elevi; să-i îndrume cum să-şi foloseasca timpul, spatiul, echipamentul şi materialele; să ajute individul sau grupul să extragă din experienţe informaţile necesare, valorile şi să le interpreteze şi evalueze.

 

Proiectarea activităţii didactice presupune “căutarea unei articulaţii optime” între componentele procesului de învăţământ (obiective, conţinuturi, metode, mijloace, condiţii socioculturale, evaluări etc.) “pentru obţinerea unor rezultate maxime, de ordin calitativ şi cantitativ. Aceasta este, deci, o problemă de strategie, de optimizare, de valorificare la maximum a tuturor resurselor şi condiţiilor date, opusă vechilor abordări reducţioniste preocupate doar de descrierea conţinuturilor de predat.”(Cerghit, Ioan, 1999)

 

În proiectarea învăţării active şi creative profesorul Sorin Cristea (1998) propune anticiparea unor “strategii manageriale deschise, aplicabile în timp şi spatiu” prin:
– clarificarea scopului învăţării creative la nivelul interacţiunii existente între: operativitatea intellectuală – performanţa şcolară – restructurarea permanentă a activităţii de predare-învăţareevaluare;
– stabilirea sarcinilor cadrelor didactice în condiţiile învăţării creative (individualizarea fiecărei secvenţe didactice prin diferite procedee de aprobare/vezi sentimentul succesului, încurajare a spontaneităţii, stimulare a potenţialului minim/maxim, amendare a superficialităţii);
– crearea unei atmosfere afective optime, necesară pentru anularea treptată a factorilor de blocaj (teamă, tensiune, imitaţie, conformism, criticism, frică);
– valorificarea psihologică deplină a corelaţiei profesor-elev la nivelul tuturor conţinuturilor educaţiei: intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice.

 

Activizarea învăţării nu este sinonimă cu supraaglomerarea elevului cu activităţi; ea trebuie înteleasă mai mult ca o intensificare a muncii profesorului de a oferi elevilor oportunităti de învăţare, predarea fiind activitatea prin care cadrul didactic creează condiţii favorabile apariţiei învăţării la elevi.

 

Valorificănd o teză de bază, afirmată la nivelul praxiologiei conform căreia “orice lucru bine făcut este un lucru nou” (Kotarbinski Tadeusz, 1976) putem afirma că orice activitate didactică/educativă eficientă devine o activitate nouă care asigură adaptarea proiectului pedagogic la situaţiile concrete ale clasei şi ale câmpului psihosocial, aflate într-o continuă schimbare şi transformare.

 

Atmosfera creată în clasă de către profesor constituie un factor care influenţează comportamentul de învăţare al elevului. Instaurarea unui climat favorabil unei conlucrări fructuoase între profesor şi elevi, a unui climat caracterizat printr-o tonalitate afectivă, pozitivă, de exigenţă şi înţelegere, de responsabilitate, reprezintă o condiţie principală ce trebuie realizată în lecţie.

 

Profesorul creativ oferă posibilitatea elevilor de a-şi spune părerea într-o atmosferă neautoritară, promovând o atitudine deschisă, prietenoasă, elastică, pozitivă şi receptivă, apreciind ideile bune ale elevilor şi neridiculizând nereuşitele. El îngăduie elevului să-şi manifeste curiozitatea, indecizia, interesul pentru schimbul de informaţii. Climatul spornic de lucru este facilitat de faptul că profesorul tratează de fiecare dată întrebările elevilor cu interes, respectă opiniile celorlalţi, întăreşte constant convingerea elevilor că pot emite idei valoroase, antrenându-i în procesul de evaluare, comunicându-le criteriile de evaluare şi oferindu-le timpul necesar exersării propriilor capacităţi.

 

Pentru a stimula activismul şi creativitatea elevului, profesorul însuşi trebuie să fie un tip creativ şi activ, să manifeste un comportament şi o atitudine pozitivă în acest sens. Instruirea interactivă redimensionază rolurile şi ipostazele cadrului didactic.

 

Inventarul acestora este făcut de către Muşata Bocoş în termenii următori: cadrul didactic este:
– pedagog care nu impune informaţiile ştiinţifice ci “construieşte dispozitive de învăţare”, practicând o pedagogie diferenţiată şi individualizată;
– proiectant, tutore, manager, moderator, organizator şi gestionar al conţinuturilor, activităţilor şi experienţelor de formare;
– mediator al învăţării elevului într-un cadru euristic;
– facilitator al învăţării şi autoformării;
– consilierul elevului care are nevoie de sprijin în învăţare;
– partener al elevului într-o relaţie educaţională interactivă;
– coordonator al muncii elevilor;
– animator, activizant şi catalizator al activităţiide formare, al comunicării al interacţiunilor şi al schimburilor interindividuale;
– scenograf, pregătind decorul desfăşurării învăţării eficiente;
– actor al demersurilor instructiv-educative;
– strateg gânditor pentru a ajuta elevul în construirea cunoaşterii prin restructurări continui;
– reflexiv în timpul, înaintea şi după acţiunea educaţională, promovând gândirea reflexivă şi predarea reflexivă;
– co-evaluator, alături de elev al procesului şi produsului învăţării;

 

Un cadru didactic creativ stie cum să folosească întrebările (vezi Ana Stoica, 1983). Fiecare act creativ începe cu întrebări, dar acestea trebuie să fie deschise, să aibe sens şi să nu sugereze răspunsuri predeterminate. Întrebarea operaţională provoacă conduita creatoare, pentru că ea duce la explorare, dezvoltă curiozitatea şi implicit învăţarea creativă.

 

După C. Rogers (1961), principalul motiv al creativităţii îl constituie tendinţa individului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este potenţial. Credinţa psihoterapeutului este că fiecare dinte noi deţinem această tendinţă de autoactualizare care aşteaptă condiţii prielnice pentru a se manifesta şi a se exprima în moduri specifice. Activităţile motivante, interesante, aflate în legătură cu dorinţele şi interesele elevilor, vor stimula dezvoltarea acestora în “zona proximă”, asigurând înaintarea.

 

Importantă în dezvoltarea creativităţii şi a activismului în învăţare este stimularea efortului personal al elevului, stimularea tendinţei acestuia de a aduce o contribuţie proprie, de a fi original, inventiv, creativ. Misiunea cadrului didactic nu înceteaza odată cu terminarea lecţiei, ci se manifestă şi dincolo de cadrele acesteia. El trebuie să cunoască potenţialul creativ al fiecărui elev şi modalităţile de stimulare, să sesizeze manifestările creative ale elevilor în afara orelor de clasă, în activităţile extraşcolare, să-l facă pe elev conştient de propriile capacităţi şi să le dezvolte capacitatea şi obişnuinţa autoevaluării.

 

Un rol important în crearea unui climat propice stimulării şi dezvoltării unei învăţari interactivcreative, îl deţine atitudinea profesorilor faţă de creativitatea elevilor şi de posibilităţile sale de a se descurca în situaţii problematice, implicându-se activ. Aspiraţiile elevilor, valorile morale şi intelectuale pretuiţe de educator actionează asupra personalităţii aflate în formare. Ceea ce va preţui şi va promova profesorul va preţui şi va dezvolta şi elevul în mod mai mult sau mai puţin conştient.

 

S-a spus pe drept cuvânt că profesorii creativi determină avântul creativităţii elevilor lor fără eforturi deosebite. Secretul constă în transferul setului de valori favorabile creativităţii dinspre întrumător către discipol, femomen urmat de autodezvoltarea şi autoformarea acestuia din urmă în funcţie de atitudinile şi convingerile devenite acum “ale lui”. În mod similar se petrec lucrurile în cazul profesorilor rigizi şi convenţionali. Cadrele didactice noncreative nu numai că nu vor agrea comportamentul specific elevului creativ (independenţa în abordarea şi analiza problemelor, curiozitatea, spiritul de contrazicere, nonconformismul – în limita bunului simţ – etc), inhibând orice pornire câtre inovaţie, dar vor întâmpina difficultâţi în depistarea elevilor cu potenţial creativ ridicat, subestimându-i.

 

Profesorul bun permite elevului să-şi asume riscuri intelectuale, să speculeze, să facă asocieri nebănuite, oferindu-i însă sprijin în situaţii de frustrare, eşec, nesiguranţă, ambiguitate. La dispoziţia elevilor indicat este să fie puse materiale lămuritoare şi surse de informare.
“Creaţia ca activitate a gândirii, conduce nu numai la simpla corectare a structurilor cognitive existente, ci şi la emergenţa unora noi” (Mielu Zlate, 1999)

 

În procesul instructiv-educativ este necesară schimbarea poziţiei faţă de copil. El trebuie considerat drept un patricipant activ şi creativ la propria formare, trebuie luate în consideraţie progresele semnificative pe care le-a făcut în această perioadă plină de transformări sociale, economice, culturale. Elevii culeg informaţii din tot mai multe surse şi cât mai variate. Şcoala trebuie să ţină pasul cu noul, actualizând atât cunoştinţele cât şi metodele.

 

Trebuie avut în vedere că, formarea unor deprinderi de învăţare interactiv-creativă, antrenând efortul intelectual din partea elevului, cu cât sunt mai de timpuriu formate, fixate şi consolidate, cu atât au un efect formativ mai eficient, materializat în dezvoltarea capacităţilor intelectuale superioare şi a aptitudinilor specifice actului creator. “Nu este suficient să dispui de o atitudine creativă, ci trebuie să înveţi sistematic tehnicile şi instrumentele cu ajutorul cărora se produce acel ceva neasteptat”(Idem, 1999, p.289)

 

Una dintre căile cele mai sigure de stimulare şi generare de idei noi şi de dezvoltare a acestora pentru a soluţiona diferite situaţii, este organizarea de microgrupuri şi promovarea interacţiunilor între membrii acestuia. Cercetările efectuate în domeniu şi literatura de specialitate au evidenţiat în nenumărate cazuri, superioritatea numerică şi calitativă a situaţiilor de găsire a soluţiilor şi de rezolvare eficientă a problemelor în grup, faţă de cea individuală. Creativitatea de grup s-a impus pentru că răspunde mai bine nevoilor de rezolvare a problemelor nerezolvabile individual în timp util. Agumente în favoarea creativităţii de grup şi raporturile acesteia cu cea individuală pot fi remarcate în tabelul următor (Ioan Mihuţ, 1989):

 

CREATIVITATEA INDIVIDUALĂ

Operativitate   în         abordarea       problemelor simple;

Judecată independentă, dar comunicare limitată de cunoştinţele şi experienţa individuală;

Gândire unilateral-explorativă, uneori marcată de prejudecăţi şi prea puţin disciplinată;

Capacitate limitată în producţia de idei, de potenţialul creativ individual;

Sistem de evaluare a ideilor dependent de nivelul competenţei individuale, cu mare risipă de energie pentru recunoaşterea lor

socială şi valorificare;

Desfăşurarea întregului proces este marcată de riscuri şi teama eşecului

Dezvoltarea în perspectiva potenţialului creator se realizează prin forţe proprii; şansa perfecţionării este limitată.

CREATIVITATEA DE GRUP

Operativitate în rezolvarea problemelor complexe;

Judeacată independentă, dar şi dependentă de ideile şi cunoştinţele celorlalţi membrii ai grupului; acţionează principiul comunicării nelimitate;

Gândire sistemică, multilateral-explorativă, dirijată flexibil şi fără prejudecăţi; desfăşurare şi amploare programabile în

timp cu ajutorul experţilor;

Capacitate mărită în producţia de idei, stimulată de acţiunea convergentă a mai

multor indivizi cu potenţial creativ;

Sistem multicriterial de evaluare şi clasificare a ideilor şi forţă în aplicarea şi valorificarea noului;

Grupurile tolerează riscul, având capacitate mărită de a evita eşecul, datorită şansei mărite de a găsi o soluţie acceptabilă;

Este o sursă inepuizabilă de stimualare a potenţialului creator individual şi colectiv; „spaţiul de căutare a noului” se extinde continuu.