PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE
PUNCTUAŢIA
– un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze;
– ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.
ORTOGRAFIA
– semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI;
– semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea unor litere dintr-un cuvânt etc.
În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic
S.G. DENUMIRE
SEMN GRAFIC NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC
[ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie:
-se pune la sfârşitul propoziţiilor enunţiative (afirmative sau negative):
Maria citeşte.
Maria nu citeşte.
b) Ca semn ortografic este folosit după majoritatea abrevierilor:
ex.: etc.; ian.; nr. Marchează pauza ce se face între propoziţii/fraze independente ca sens.
[? ] SEMNUL ÎNTREBĂRII Semn de punctuaţie;
– se pune la sfârşitul propoziţiilor/frazelor interogative (afirmative sau negative)
– Unde mergi?
– Nu ai învăţat? Marchează intonaţia propoziţiilor interogative:
– Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă? (I. L. Caragiale, Triumful talentului)
– Şi… nu te doare capul când citeşti? (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)
[!] SEMNUL EXCLAMĂRII Semn de punctuaţie;
– se foloseşte după interjecţii sau vocative:
-Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. Creangă, Ivan Turbincă)
– Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale, Triumful)
– se pune la sfârşitul pripoziţiilor/frazelor exclamative sau imperative (afirmative sau negative)
– Ce frumoasă eşti!
– Nu este adevărat! – Vino, băiatule!
Interjecţiile şi vocativele exprimă stări efective:
– bucurie
– revoltă
Marchează intonaţia;
[,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie desparte
– părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei
1.Desparte termenii unei enumeraţii:
Am cumpărat cireşe, mere, pere şi banane.
2.Desparte un substantiv de o apoziţie/ apoziţia de restul propoziţiei.
Zeus, fiul lui Cronos, …
3. Desparte substantivul în vocativ de restul propoziţiei.
Şi-n tine, călătorule-o să plouă (Ion Pillat, Iarnă)
Priveşte-le,nebunule, deaproape! (Radu Stanca, Arhimede şi soldatul)
* – O Doamne, ce copile obositor / Oftează gerul. (Ana Blandiana, Întrebări)
Prima virgulă are rolul de a izola subst. în vocativ de restul enunţului. Cea de-a doua virgulă separă vorbirea directă de vorbirea indirectă.
– delimitează propoziţii în cadrul frazei:
2.Desparte propoziţia incidentă de restul propoziţiei
– Sunt o vulpe, zise vulpea.
3.Desparte propoziţiile coordonte/subordonate de restul propoziţiilor:
A venit, dar nu a spus nimic.
Că eşti un om onest, o ştie oricine.
4. Marchează juxtapunerea;
M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu.
b) Ca semn ortografic se foloseşte ca şi cratima; ea leagă cuvinte:
foarte, foarte; cioc, cioc; singur, singurel; etc.
Marchează pauza din rostire
Desparte vorbirea directă de vorbirea indirectă
În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru a izola o construcţie incidentă reprezentând cuvintele naratorului (zise vulpea) de restul enunţului, alcătuit din cuvintele personajului (Sunt o vulpe).
[;] PUNCTUL ŞI VIRGULA
Semn de punctuaţie Acest semn este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, deoarece depinde de cel care scrie textul.
Este folosit pentru claritatea unităţilor sintactice, în cadrul enunţurilor lungi.
[:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie
Se foloseşte înaintea:
– vorbirii directe:
Goe zice cu ton de comandă:
– Mam mare, de ce nu mai vine? (I.L.Caragiale)
– citării unui text;
– unei enumerării: Iubita mea avea ten ciocolatiu, ochi verzi, nas cârn şi un râs dumnezeiesc.
– unei explicaţii: Avea o singură problemă: să ajungă la timp.
– unei concluzii: S-a antrenat zilnic: va învinge.
[-] LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ Semn de punctuaţie
Linia de dialog marchează începutul vorbirii directe:
-Mamă, sună!
Linia de pauză delimitează:
– construcţia incidentă:
…osul – la început numai plesnit – s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. (I.A.Brătescu-Voineşti, Puiul)
– o apoziţie:
Şi singur un nor mai sclipeşte
pe ceruri – un păstrăv de-argint.
(Ion Pilat, Imagini, toamna)
Linia de pauză marchează:
-elipsa unui verb copulativ sau a predicatului.
Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie suplimentară.
Pune în relief o metaforă: aerul toamnei este atât de limpede, încât norul care pluteşte pe cer pare un păstrăv argintiu dintr-o apă de munte.
Ex.: Din punctul de vedere al copacilor, / soarele-i de-o dungă de căldură, / oamenii – o emoţie copleşitoare… (N.Stănescu, Laudă omului)
Omiterea verbului copulativ a fi este semnul unui limbaj poetic concentrat, dens.
[…] PUNCTELE DE SUSPENSIE Semn de punctuaţie
– marchează o pauză mare în cursul vorbirii;
– marchează lipsa unor propoziţii sau fraze: Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël.[…] (Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)
– subliniază ultimul cuvânt antepus lor:
Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă aş putea face cutare!” şi aşteaptă cu nerăbdare fericita zi a libertăţii…şi a prostiilor. (Hector Malot, Singur pe lume) Indică o întrerupere în cadrul vorbirii datorată intervenţiei neaşteptate a unui interlocutor:
E vorba de o problemă mult mai mre, să nu-şi piardă oamenii credinţa în…
– În ce mama dracului? A urlat Costică. (D.R.Popescu)
– indică vorbirea incoerentă:
Nu ştiu ce să spun…cred că are dreptate…poate că…, dar, totuşi…
Marchează intenţia eului liric de a ne lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea.
Sâmburele crud al morţii e-n viaţă… Şi-n mărire/ Afli germenii căderei. […] (Mihai Eminescu, Memento mori)
Evidenţiază o pauză afectivă care subliniază ideea de libertate a vârstei copilăriei.
[ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se foloseşte în:
-repetiţii: încet-încet a început să meargă.
– expresii sau numerale care arată o aproximare: tura-vura; talmeş balmeş; două-trei zile; şapte-opt copii.
-între cuvinte care arată limitele unei distanţe ori ale unui interval de timp:
şoseaua Bucureşti – Ploieşti; perioada 1 mai – 1 iunie.
b) Ca semn ortografic se foloseşte în interiorul unui cuvânt sau între cuvinte pentru a lega sau despărţi elementele;
1. Marchează elidarea unor litere:
jelui-m-aş; ţi-l
2. Leagă elementele unui cuvânt compus: bună-credinţă; după-masă; pierde-vară.
3.Uneşte elementele unei locuţiuni: calea-valea,
4. Leagă un substantiv de adjectivul posesiv (gradele de rudenie sau relaţiile sociale):
mă-sa, ta-su; măria-sa.
5. Leagă articolul hotărât enclitic de:
– numele literelor: X-ul
-substantive provenite din numerale cardinale: 10-le
-substantiv provenit din abreviere:
pH-ul
6. Leagă formaţia –lea/-a la numeralul ordinal scris cu cifre: al X-lea; a V-a.
7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; N-V.
8. Leagă interjecţii repetate: ho-ho-ho; bla-bla-bla.
9. Nu leagă cuvinte, ci evită formarea hiatului:
E-un gândăcel urât şi prost (Otilia Cazimir, Licuriciul)
Indică rostirea fluentă, fără pauză a cuvintelor.
1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină / Şi marea lină /
Icoană-i sunt. (M.Eminescu, Prin tăcute nopţi)
Cratima etermină rostirea legată a două părţi de vorbire diferite (subst. şi pronume) prin elidarea sunetului î, în scopul păstrării ritmului şi măsurii versului (a muzicalităţii)
9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid de rostire.
[’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv ortografic.
– marchează absenţa accidentală a unor sunete/grupuri de sunete/cifre
Dar cerul e atât de greu de stele / C-atârnă uneori pân`la pământ (Ana Blandiana, Despre ţara din care venim)
Apostroful marchează căderea accidentală a sunetului ă. Notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, un tempo rapid sau deficienţe ale unor vorbitori.
89; vin; da; fiincă eu sunt slab; cea mai `naltă.
[„”] GHILIMELELE Semn de punctuaţie care semnalează:
1. Reproducerea unui enunţ spus sau scris de cineva:
Viziunea poetului este transcrisă nu o dată sub semnul unei evidente detaşări: „ Treburile lumii acesteia / Sunt bătute de vânturi ca trestia”
2. Cuvinte care sunt folosite cu alt sens decât cel obişnuit:
Valoarea „estetică”a unei asemenea lucrări nu ne impresionează.
3. Existenţa sensului figurat al unui cuvânt.
1. Fol, fol, fol, o mestecă… …
(B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose)
Ghilimelele marchează vorbirea indirectă a personajului principal.
2. Arată ironia cu care se rosteşte cuvântul estetică.
3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul liric nu se referă la sensul sensul propriu, ci la sensul figurat al unui cuvânt:
Nu înţelesei numaidecât ce putea să însemne cuvintele „Dicţionar universal”; dar deschizându-l la întâmplare, simţii obrajii îmbujorându-se de plăcerea descoperirii […] „Biblia” asta avea să-mi explice toate acelea peste care treceam cu amarnică întristare. (Panait Istrati, Căpitan Mavromati)
„Biblie” – cate fundamentală posesoare a tuturor răspunsurilor
[( )] PARANTEZELE Semne de punctuaţie ce marchează:
– un plus de informaţie în interiorul unei propoziţii/fraze;
– o explicaţie
– în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice:
Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub epresia atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). (Mircea Eliade, Maitrey)
Paranteza încadrează o intervenţie a personajului-narator, care explică o afirmaţie anterioară.