LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ
Sinonimie
Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.
Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice.
Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.
Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:
a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa;
a ridica (mânecile) = a sufleca;
a ridica (o casă) = a zidi = a construi;
a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna;
a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări;
a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula;
a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta;
a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.
Tipologia sinonimelor
Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:
a) sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au aceeaşi definiţie semantică):
azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;
b) sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de sens graduală:
teamă = frică ( „grad nedeterminat”) şi spaimă = groază („grad maxim”, alături de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat”) faţă de genial („grad maxim”) şi isteţ = ager („grad mic”), alături de trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa”);
c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea = podea
– trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi”;
– trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri” (duşumea) şi „din orice material”(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte;
d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate cantitativ:
cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular
– se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură”;
– se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad nedeterminat”; călduţ = căldicel „grad mic”; fierbinte „grad mare”; canicular „grad maxim”; clocotit (tor) „grad maxim” + „proces de fierbere”; dogoritor „grad maxim” + „emanaţie de căldură”.
Antonimie
Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte – zi, iarnă – vară, dimineaţă – seara, şi o antonimie pe care o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul antonimelor bun – prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă – vară, dimineaţă – seară, bărbat – femeie, viaţă – moarte, îngheţ – dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi ce uşoară este valiza gri”).
Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.
Clasificarea antonimelor:
1. în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56):
– antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie;
– antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece:
– antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;
– antonime contrarii: a urca / a coborî;
– antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.
2. în funcţie de structura cuvântului:
– antonime cu radicali diferiţi: corect – greşit; frig – căldură, întuneric – lumină; trecut- viitor; a veni – apleca;
– antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect – incorect; disciplinat – indisciplinat; noroc – nenoroc; moral a imoral; reversibil – ireversibil; hipotensiv – hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară – căsoaie etc.
Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.
Paronimie
Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice”.
Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire:
– substantive: (abilitate – agilitate);
– adjective: (etic – epic);
– verbe: (a deconta – a decanta).
Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi prefixoide):
anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo-
Dublete paronimice: atlas – atlaz, argou – argon, adsorbţie – absorbţie, conjunctură – conjectură, locatar – locator.
Triplete paronimice: atitudine – aptitudine – altitudine, a migra – a emigra – a imigra, a releva – a reliefa – a revela.
Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analizăliterală” în loc de „analiză literară”. În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.
Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera „atracţiei paronimice”. Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin limbajelor specializate (elipsă – eclipsă, etic -epic, glacial – glaciar, a evoca – a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.
Omonimie
Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.
Nivele de reprezentare:
-lexical (omonimie lexicală):
lin = „uşor”; lin = „specie de peşte”.
-gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):
el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.);
un (nişte)= articol nehotărât;
un (doi)= numeral;
un (altul)= adjectiv pronominal.
-sintactic:
chemarea profesorului =„profesorul cheamă” sau „profesorul este chemat”.
Cauzele omonimiei lexicale:
a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite ca sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din limbi diferite):
casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”;>
casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani”, „loc unde se fac plăţi”.>
lin (< lat. lenis)= „domol, uşor”;>
lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte”.
b) divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât le¬gătura semantică nu se mai poate vedea):
calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în anumite organe ale omului (renal, vezicular etc.)”;>
calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică”.>
Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială):
calcul / calculi = „pietricele”;
calcu / calcule = „socoteli”.
c) derivarea lexicală:
sunătoare = „nume de plantă”;
sunătoare = „care produce sunete” (sună + sufix -ător);
fierăriei = „lucruri de fier” (fier + sufix colectiv -arie);
fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier” (fierar + sufix nume de loc -ie).
Omonimele
Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).
Clasificarea omonimelor:
A. După gradul de identitate formală:
a)omonime totale (au toate formele identice):
mai adverb;
mai substantiv = „lună”;
coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele”;
coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele”.
b) omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare):
– diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.
– diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb, indicativ prezent).
B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi domenii sau contexte):
a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de sens):
păcurar = „vânzător de păcură”, păcurar = „păstor”,
caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor” cu „cioban”,
rămânând ca „păcurar” să denumească „vânzătorul de păcură”.
b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context):
a afecta = „a atribui o sumă de bani” („Guvernul a afectat suma de …pentru…”);
a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut” („Este afectat de vestea primită”).
C. După apartenenţa morfologică:
a) omonime lexico-gramaticale:
– aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;
cer = verb;
vine = substantiv, forma de plural de la vână;
vine = verb.
– provin din conversiune:
absolut (adj.) – absolut (subst.) – absolut (adv.);
muncitor j(adj.) – muncitor (subst.)
Observaţie:
Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.
b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare diferite):
lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;
lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;
lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.
Câmpuri semantice
Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice.
Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii obişnuiţi.
EXEMPLE:
– numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română)
– numele de culori (peste 200 de termeni în limba română)
– denumirile animalelor domestice şi sălbatice
– denumirile fenomenelor sonore ş.a.
Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De exemplu, a striga este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate” emise cu „diferenţe de intensitate” în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate”, „emise cu intensitate mare”.