Revedere
Mihai Eminescu
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia “Revedere” de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista “Convorbiri Hterare”, la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului și admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. “Revedere” este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -“codrule”- reluat de diminutivul “codrutule”.
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: “-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule”. Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica “multa lume am imblat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același stil popular, incepand cu o interjectie specifica: “- la, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: “Iarna viscolu-l ascult,/ […] Vara doina mi-o ascult”. Trainicia și forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -“larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;”-, iar armonia afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: “Vara doina mi-o ascult/ […] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile”.
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: “Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: “Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti”. Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul “- Ce mi-i vremea, cand de veacuri” sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: “Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ și de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil și implacabil: “Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor”, pe cand firea este vesnica, eterna: “Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;”. Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: “Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea creațiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care “asculta” viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: “Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramânem”
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
– diminutivele – care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru: “codrutule”, “dragutule”;
– expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: “la, eu fac ce fac de mult”, “Iar noi locului ne tinem”;
– cuvinte cu forma populara: “Multa vreme au trecut”, “am imblat”, “implandu-si”;
– dativul etic, specific creațiilor populare literare’: “crengile-mi”, “ce mi-i vremea”, “vantu-mi bate”, “frunza-mi suna”;
– “si”-ul narativ, specific popular: “Și mai fac….”, “și de-i vremea…”;
– structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
– motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
– prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru Univers;
– viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
– sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia inconfundabila intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: “Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan”.