Revedere de Mihai Eminescu
Aparitia poeziei :
– poezia “Revedere” a fost publicata in revista “Convorbiri literare” la 1 octombrie 1879
Structura poeziei :
– se aseamana formal cu o doina populara, avand ritmul tohaic, masura de sapte-opt silabe si rima imperecheata
– este conceputa ca o meditatie filosofica pe tema perisabilitatii omului, aflata in antiteza cu vesnicia naturii
Semnificatia titlului :
– titlul reprezinta momentul reintalnirii dintre ipostaza imaginara a poetului si codrul personificat
Structura si semnificatii
Poezia este alcatuita din patru unitati strofice inegale, fiind structurata pe doua planuri : al omului, care intruchipeaza elementul efemer si al naturii, simbol al eternitatii
– poetul isi atribuie doua ipostaze, aceea a calatorului care se intoarce cu drag in mijlocul naturii si a codrului personificat, care dialogheaza cu fiinta umana.
Prima secventa lirica este o ampla interogatie retorita in care eul liric se adreseaza codrului cu admiratie si afectiune : “Codrule, codrutule, ce mai faci dragutule”
– in acelasi timp apare regretul trecerii timpului : “Ca de cand nu ne-am vazut, multa vreme a trecut”
– aceasta prima secventa surprinde discret statornicia naturii si firea ratacitoare a omului :“Si de cand m-am departat, Multa lume a imblat”
A doua secventa lirica contine raspunsul codrului personificat, pentru care trecerea timpului nu inseamna imbatranirea sau apropierea mortii si repetarea ciclica a anotimpurilor : “Iarna viscolul-l ascult..Vara doina o ascult”
Codrul povesteste actiunea anotimpului rece asupra lui : “Crengile-mi rupandu-le/Si gonind cantarile”, dar si ca venirea verii aduce cu sine regenerarea codrului si fericirea o asculta iarasi doina, cantec specific spiritualitatii romanesti.
3. In cea de-a treaia secventa este prezentata in antiteza cu destinul codrului existenta umana in care timpul actoneaza ireversibil:
– la codru : “Tu din tanar precum esti/tot mereu intineresti”
– iar la om: “Vremea trece, vremea vine”
4. In cea de-a patra secventa, ni se prezinta codrul care este nepasator fata de trecerea timpului pentru ca universul cunoasterii sale este alcatuit din constante: aceleasi stele se oglindesc in lacuri, Dunarea curge vesnic, vantul bate mereu acelasi, pe cand destinul fiintei umane este total diferit de soarta imuabila a naturii : “Numai omu-i schibator/ Pe pamant ratacitor”
Concluzie :
– poezia este construita pe modulul prozodic popular, ea continand cuvinte si expresii imprumutate din folclor, aparitia sporadica a figurlor de stil fiind specifica oralitatii stilului
– utilizarea timourilor verbale sustine antiteza, figura de stil dominanta a poeziei
– eul liric este proiectat in timpul trecut datorita caracterului efemer, iar cadrul personificat foloseste prezentul etern, simbol al vesniciei
Revedere
– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.