Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu literar
Aparitie : – poezia Floare Albastra dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin, ale poetului si a fost publicata in revista “Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873.
Tema : – tema este iubirea si natura, afaldu-se la granita dintre cele doua etape ale eroticii eminesciene, intre visul de iubire, posibil de implinit si iubirea iremediabil pierduta
– reprezinta o idila ipotetica care se petrece intr-un cadru natural paradisiac
Semnificatia titlului :
– titlul enunta un motiv de circulatie universala, invaluit in creatia lui Novalis, unde “floarea albastra”, simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului
– la Eminescu “floarea albastra”simbolizeaza viata, gingasia, frumosul, care este simbloul prezentei feminine ideale iar epitetul cromatic “albastru”, care inglodeaza spatiul infinit si marea, proiectand iubirea in eternitate.
Structura poeziei :
– poezia este compusa din 14 catrene care pot fi impartite in patru secvente lirice : reprosul adresat de iubita (primele trei strofe), cugetarea iubitului (a patra strofa), chemarea la iubire initiata de prezenta feminina (urmatoarele opt strofe), meditatia finala (ultimele doua strofe)
Textul poate fi structurat pe douaplanuri
– fiecare dintre planuri contureaza o sfera diferita : lumea lui , care reprezinta lumea omului de geniu, al cunoasterii absolute, al sferelor inalte si universul iubitei, cea care intruchipeaza umanul, terestrul, cunoasterea comuna.
Incompatibilitatea celor doua planuri este principala sursa a neimplinirii in iubire.
– stilul eminescian se remarca prin perfectiunea formei care sustine structura ideatica a poeziei
– diferenta dintre cele doua planuri este redata la nivel morfologic prin timpurile verbale
– monologul iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului urmaresc axa temporala trecut (iubirea pierduta). prezent (destramarea iluziei, revenirea la realitate)
– din punct de vedere lexical, sunt imbinate forme populare (mi-i spune, voi cerca, mi-oi desface, nime-n-lume, n-o stie ) si termeni livresti (campiile arse, piramidele)
– cuvantul “dulce” folosit de patru ori in text ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol “dulce netezindu-mi parul”, “dulci ca florile ascunse”, “dulce floare”, “dulce minune”, redand ata apropierea gestuala cat si unicitatea prezentei feminine a carei aparitie echivaleaza cu un miracol.
Concluzie :
Poezia “Floarea Albastra” imbins descrierea visului de iubire cu cugetarea omului superior, care se confrunta cu imposibilitatea de a se implini sufleteste, aspirand vesnic la iubire, dandu-i acesteia caracterul de sinteza a gandirii eminesciene.
Floare-albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile arse
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
-Ah! ea spuse adevărul
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!