Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic; e vesel și are poftă de conversație. N-așteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i sosește unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie și șade și el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă temperamentală în tot decursul dialogului – indicație atât de necesară pentru citire caldă – și va suplini însuși cu imaginația această lipsă.
Lache: Bonsoar, Mache.
Mache: Bonsoar, Lache.
L.: Ai venit de mult?
M.: Nu… De vreo zece minute… Iei o bere?
L.: Iau.
M.: Băiete! două mari… (Către Lache:) Da… ce ai? te văz cam…
L.: Nu prea am chef… Sunt obosit… Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.
M.: Cu cine?
L.: Cu niște amici… Am vorbit foarte mult de tine.
M.: Da?… Ce?
L.: E!… mai nimic… fleacuri! Nu știi cum sunt oamenii noștri?
M.: Adică… cum? mă vorbea de rău?… mă-njura…
L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – exagerezi.
M.: N-ai spus tu?
L.: Ce-am spus eu? nu ți-am spus nimica… Ți-am spus că așa sunt oamenii… Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, și să nu-ndrăznească nimeni să-ți facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi.
M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierți; da mă mir că nu găsiți alt subiect de conversație decât pe mine…
L.: Daca a venit vorba… Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe față… firește că n-ar fi întrăznit: știe ce buni prieteni suntem… Da știi, așa ciupeli.
M.: Cam ce?
L.: Secături… Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, și ți-e amic.
M.: Cine-i ăla?
L.: Ei! asta e!… Ce-ți pasă?
M.: Aș vrea să-l știu.
L.: Nu se poate.
M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nțeleagă că am aflat ce-a spus…
L.: Mai întâi, nici nu știi ce a spus…
M.: Ce-a spus?…
L.: Uite, ăsta e cusurul tău – ești curios.
M.: Bine, frate, firește că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să știu cui să mă încrez, cum să mă apăr.
L.: Mai luăm câte una mică?
M.: Da.
L.: Băiete, două mici…
(Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)
M.: Ei?
L.: Ei!…
M.: Ei! ce spunea amicul?
L.: Nu te poate suferi… Nu știu cum venise vorba de oameni deștepți, și zic eu: „Uite, Mache e băiat deștept”… că știi că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deștept, nu că mi-ești amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie șă-ți spun, n-am nici un interes să-ți fac curte… Acu, ce să mai vorbim?… te cunosc și mă cunoști, slavă Domnului! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – sinceritatea; și-ți spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici și să zică, mă-nțelegi…
M.: Bine, monșer, cine zice?
L.: Tu.
M.: Eu?
L.: Văz că te uiți la mine așa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.
M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate suferi, și că tu ai susținut că eu sunt deștept.
L.: Am susținut, firește.
M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?
L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – întrerupi!
M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.
L.: Când am zis eu că ești deștept, întâi a zâmbit așa, adică: „Prost ești!” mie, și pe urmă zice: „O fi deștept, nu zic; dar e cam… zevzec”.
M.: Zevzec!
L.: Zevzec.
M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?
L.: După multe, cari le spunea el…
M.: Cam ce?
L.: Că ți-ai neglijat totdeauna slujba…
M.: Nu-i adevărat!
L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori…
M.: Minte!
L.: Că joci cărți, și râd toți de tine ca de o mazetă!
M.: Eu, mazetă!
L.: Că bei…
M.: Ce beau?… două-trei pahare de bere pe zi.
L.: Că te-ai însurat fără zestre.
M.: Treaba mea!… Ce măgar!… Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu…
L.: Ți-am zis de la început că nu ți-l spui.
M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer.
L.: Ca să mă pui de față?… N-am poftă.
M.: Pe onoarea mea că nu… Îți jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l știu numai, ca să mă feresc de el și să-l desprețuiesc.
L.: Nu se poate, Mache.
M.: Pe onoarea mea! Mă rog ție, spune-mi-l.
L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău – ești indiscret. Înțelege românește că nu ți-l spui. Eu am toate defectele câte poftești; da trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – eu sunt discret… nu-mi place să umblu cu plosca.
M.: Atunci dă-mi voie să-ți spun că nu-mi ești amic cum te credeam.
L.: Eu! nu-ți sunt amic ție? eu? Bravos! Mersi…
M.: În sfârșit, un amic…
L.: Dacă sunt eu prost… și-ți spun… da iacă tac… și aldată să-mi dai cu tifla dacă ți-oi mai spune ceva… (Către chelner:) Băiete, încă două mici…
M.: Și… numa atâta a zis amicul de mine?
L.: A zis mai multe… Da-n sfârșit, ce-ți pasă?
M.: Nu-mi pasă nimic… dar sunt curios să văz până unde merge mișelia omului… Zici că mi-e amic.
L.: Bun.
M.: Amic de-aproape?
L.: Da.
M.: Și ce mai zicea?
L.: Nu-ți mai spui, că te superi… Că asta trebuie să mărturisești și tu că e cusurul tău – te superi.
M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr…
L.: Zicea de nevastă-ta… că…
M.: Că ce?
L.: Că… În fine, prostii! ce să-ți mai spui?… Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ți permit, zic, să te atingi, mă-nțelegi, de onoarea femeii amicului meu!
M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?
L.: Că e prea frumușică și prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar…
M.: Dar ce?
L.: Că la teatru mereu… Zic: „Are lojă gratis!” – „ Da – zice el – la Șosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineața și seara?” – „Tot gratis!” zic eu. – „Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atâta lux?”
M.: Mare canalie!
L.: Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic…
M.: La cine?
L.: Nu-ți spun…
M.: Ascultă-mă, Lache! să știi că mă supăr serios!… Trebuie numaidecât să-mi spui…
L.: Dacă nu vreau.
M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ți trag palme, mă-nțelegi!
L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – ești violent.
M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?
L.: Vrei numaidecât să știi?
M.: Da!
L.: La Fănică.
M.: La bărbatul, sorii nevestii-mi! la cumnatu-meu?
L.: La Fănică, la cumnatu-tău.
M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele lui!
L.: Uite, vezi? ăsta e…
M.: Nu vreau să știu nimic!… Trebuie să mi-l spui!…
L.: Nu-ți spun!…
M.: Îți trag palme, mă-nțelegi!
L.: Ia poftim!… Ei! apoi nu mă lua așa repede, că… Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric… Viu și-ți dau de știre să te păzești de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, și-ți atrag atenția asupra ce spune lumea despre onoarea ta și a nevestii, și tu, în loc să-mi mulțumești, te rățoiești la mine… O să mă faci să te evit altă dată…
M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?
L.: Nu.
M.: Mersi.
(Cheamă pe chelner și plătește. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuiește ceva adânc. Un mușteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)
Tache: Bună seara.
Lache și Mache: Bună seara.
Tache: Mare secătură ești, amice Lache… Mă faci să-mi pierz noaptea până despre ziuă, să te aștept ca un caraghios la Cosman.
Lache: Mă rog ție, scuză-mă… Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc și eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.
Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat devreme! n-ai fost az-noapte la Cosman?… Acu știu cine e amicul… Poftim (Două palme strașnice și pleacă.)
Lache: Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!… și violent!… și n-are manieră!