AnnaE
#0

MASCA DE FIER de Alexandre Dumas

 

Capitolul I

 

Taina cea mare

 

Paris, în 1638.
Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor.
În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui.
Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său.
— Pastilele, Eminenţă, zise el.
— Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent.
— E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică:
— Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor…
Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse:
— Eşti ambiţios, Fouquet.
— Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc.

 

Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese:
— Majestatea Sa Regele!
Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere.
— Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător.
Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm:
— Acest lucru cere răbdare… chiar şi de la un rege.
— Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise:
— D’Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii?
Da, Sire. Foarte bine.
— Am fost mai curajos, atunci.
Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege.
— Majestate… e băiat… O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă.
— Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.

 

Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa.
Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ.
Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse:
— Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă… un fiu.
Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă:
— Acesta este moştenitorul tronului Franţei!
în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se
întoarse de la patul reginei şi se adresă moaşei:
— Cheamă-l pe rege!
De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei.
— Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa.
— Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie.
Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon.
Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet şi-l întreabă într-un suflet:
— Unde este domnul Colbert?
— Pe balcon.

 

Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi afară din odaie şi ascultând la uşă ― o auzi pe regină ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă medicului:
— Ce s-a întâmplat, doctore?
— Regina a mai născut un copil.
— Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat.
— Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură:
— Un alt fiu…
— Să-l duc regelui? întrebă moaşa.
— Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului:
— Cine ştie despre aceasta?
— Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat.
— Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se îndreptă spre patul reginei.
Mi-l luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă.
Ştiţi prea bine că fiii Majestăţii Voastre aparţin Franţei, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă medicului şi moaşei:
— Veniţi cu mine!
— Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul.
— Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert.

Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie.
Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în odaia alăturată.
De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de d’Artagnan şi întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— E de datoria mea să prezint Majestăţii Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini.
Suveranul se trânti pe un scaun.
— Doi fii, doi moştenitori ai tronului!
— Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert.
— Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele.
— Mai rău, Sire! Băieţi gemeni poate însemna război civil… ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestăţii Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni.
— Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!…
— Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să ştie nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil.
— Există un om căruia să-i pot încredinţa această taină?
— Da. Sire, un singur om… d’Artagnan.
— D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel mai bun prieten?
— E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe copilul lui şi Franţa va fi salvată.
Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui:
— De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte ori ai apărat viaţa regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine?
Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate:
— Sunt soldat, Sire.
Regele trecu copilul în braţele lui d’Artagnan şi se adresă lui Colbert:
— Dă-i cai şi… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă:
— Îmi vei lipsi.
Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse:
— Pleacă acum!
D’Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se spre rege, zise:
— Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său?
Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l Filip.

D’Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară spre uşa secretă, unde suveranul se opri.
— Dar medicul… moaşa?, întrebă Ludovic.
— Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta.
În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase.

 

descarcați gratuit de aici...

Attachments