Alexandre Dumas
COLIERUL REGINEI
Volumul 1
Capitolul I
Un bătrân gentilom şi un bătrân majordom
Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul ceasurilor trei şi un sfert dupăamiază, bătrânul mareşal de Richelieu, vechea noastră cunoştinţă, după ce îşi îmbibase el însuşi sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu mâna oglinda pe care o ţinea valetul său ― urmaşul care nu l-a putut niciodată egala pe devotatul Rafé ― şi, clătinând capul într-un fel care era numai al lui, zise:
— Să mergem, e destul de bine aşa ― şi, ridicându-se de pe fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă ce zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru-deschis. Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul cabinetului, examinându-şi cu încântare pasul încă elastic, strigă: Să vină majordomul!
Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în costum de ceremonie.
Mareşalul luă un aer grav, aşa cum o cerea situaţia.
— Domnule ― spuse el ― presupun că mi-ai pregătit o masă bună.
— Desigur, monseniore.
— Ai primit lista invitaţilor mei, nu-i aşa?
— Şi am reţinut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă tacâmuri, nu este aşa? — Sunt tacâmuri şi tacâmuri, domnule!
— Da, monseniore, dar…
Mareşalul îl întrerupse pe majordom, schiţând un gest de nerăbdare, atenuat, cei drept, de ţinuta sa maiestuoasă.
— Dar… nu este un răspuns, domnule şi de fiecare dată când aud cuvântul dar şi l-am auzit de multe ori în optzeci de ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, sunt dezolat că trebuie să ţi-o spun, însoţea o prostie.
— Monseniore!…
— Mai întâi, la ce oră vei servi masa?
— Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistraţii la trei, nobilimea la patru.
— Şi eu, domnule?
— Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci.
— Oh! Oh! La ora cinci!
— Da, monseniore, ca regele.
— Şi de ce ca regele?
— Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut cinstea să mi-o trimită se află numele unui rege.
— Nu este adevărat, domnule, te înşeli; printre invitaţii mei de azi nu se află decât simpli gentilomi.
Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul său servitor şi îi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o face, dar domnul conte de Haga, care este unul dintre invitaţii monseniorului…
— Ei bine?
— Ei bine, contele de Haga este un rege.
— Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel.
— Atunci să mă ierte monseniorul ― spuse majordomul, înclinându-se ― dar am crezut, am presupus…
— Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria dumitale nu este să presupui!
Ceea ce ai dumneata de făcut, este să citeşti ordinele pe care ţi le dau, fără să adaugi nici un comentariu. Când vreau să se ştie un lucru, spun; când nu spun, înseamnă că nu vreau să se ştie.
Majordomul se înclină a doua oară şi de data aceasta mai respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege.
— Prin urmare, domnule ― continuă bătrânul mareşal ― de vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă serveşti la ora patru, ora mea obişnuită.
Nici dacă şi-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui ordin. Palid, copleşit de povara mustrării, se clătină ca şi când ar fi primit o lovitură. Apoi, revenindu-şi, spuse cu curajul pe care ţi-l dă numai disperarea:
— Întâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veţi lua masa decât la ora cinci.
— Cum asta? strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu.
— Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă înainte de această oră.
— Domnule ― rosti bătrânul mareşal înălţându-şi semeţ capul încă tânăr şi vioi ― eşti pare-mi-se de douăzeci de ani în serviciul meu, nu-i aşa? — Douăzeci şi unu, o lună şi două săptămâni, monseniore.
— Ei bine, domnule, acestor douăzeci şi unu de ani, o lună şi două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici măcar o oră, înţelegi? strigă mânios bătrânul, încruntându-şi sprâncenele vopsite şi mişcându-şi nervos buzele subţiri. Începând din această seară îţi vei căuta alt stăpân. În casa mea nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea târziu pentru mine să mai învăţ acest cuvânt. Nu am timp de pierdut.
Majordomul se înclină pentru a treia oară.
— Mă veţi concedia, monseniore, astă-seară, dar numai după ce-mi voi fi făcut datoria aşa cum se cuvine, până în ultima clipă. Făcu apoi doi paşi de-a-ndărătelea, retrăgându-se spre uşă.
— Ce înţelegi dumneata prin se cuvine! strigă mareşalul. Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi place mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau masa la patru şi nu îngădui ca atunci când vreau să iau masa la patru, dumneata să mi-o serveşti la cinci.
— Domnule mareşal ― replică sec majordomul ― am fost pivnicer la domnul prinţ de Soubise şi intendent la domnul prinţ cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, răposatul rege al Franţei, lua masa o dată pe an; la al doilea, maiestatea sa împăratul Austriei lua masa o dată pe lună. Ştiu deci cum trebuiesc serviţi suveranii, monseniore. În zadar, când lua masa la domnul de Soubise, regele Ludovic al XV-lea trecea drept baronul de Gonesse, tot rege era; în zadar, când află la domnul de Rohan, împăratul Joseph trecea drept contele de Fockenstein, tot împărat era. Dumneavoastră, domnule mareşal, primiţi astăzi un oaspete care îşi zice, chipurile, contele de Haga; contele de Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule mareşal, sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte de Haga va fi tratat ca un rege.
— Iată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule încăpăţânat; contele de Haga doreşte cel mai strict, cel mai desăvârşit incognito. La naiba! Recunosc acum toate ridicolele voastre vanităţi cu şervetul pe braţ! Nu regalitatea o onoraţi, ci pe voi înşivă vă flataţi cu banii noştri.
— Presupun ― răspunse acru majordomul ― că senioria voastră glumeşte, desigur, pomenind de bani.
— La dracu! exclamă mareşalul, aproape umilit. Cine vorbeşte despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, şi-ţi repet, că nici nu vreau s-aud despre prezenţa vreunui rege la această masă.
— Dar, domnule mareşal, drept cine mă luaţi? Credeţi că sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun rege.
— Atunci nu te mai încăpăţâna şi serveşte masa la ora patru.
— Nu pot, domnule mareşal pentru că la ora patru nu voi fi primit ceea ce aştept.
— Dar ce aştepţi? Un peşte? Întocmai ca domnul Vatel.
— Domnul Vatel, domnul Vatel… ― repetă majordomul.
— Ei bine! Te revoltă aceasta comparaţie?
— Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de sabie, cu care domnul Vatel şi-a străpuns trupul, iată-l nemuritor.
— Ah! Ah! Şi dumneata, domnule, găseşti prea ieftin plătită această glorie?
— Nu, monseniore, dar sunt atâţia alţii printre noi care îndură suferinţe şi umilinţe de o sută de ori mai grele decât o lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea.
— Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie.
— Dacă este aşa, stăpâne, mai bine să rămâi în viaţă şi să-ţi faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc aşa cum ar fi slujit şi Vatel dacă domnul prinţ de Condé ar fi avut răbdare să aştepte o jumătate de oră.
— Dar bine, domnule, dumneata făgăduieşti minuni; eşti tare iscusit.
— Minuni? Nici vorbă, monseniore.
— Dar, în sfârşit, ce aştepţi?
— Monseniorul doreşte să-i spun?
— Pe legea mea, mor de curiozitate.
— Ei bine, monseniore, aştept o sticlă cu vin.
— O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, domnule. Explică-mi.
— Iată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelenţa sa contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay.
— Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu am Tokay în pivniţa mea! În acest caz, va trebui să-l concediem numai decât pe pivnicer. — Dimpotrivă, monseniore, mai aveţi cel puţin şaizeci de sticle.
Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga bea şaizeci şi una de sticle de vin la o singură masă!
— Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a venit pentru prima dată în Franţa şi nu era decât moştenitorul tronului, a luat masa la răposatul rege, care primise douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestăţii sale împăratul Austriei. Ştiţi că Tokay-ul din cea mai bună podgorie este rezervat pivniţelor imperiale şi că ceilalţi suverani nu beau din el decât atunci când maiestatea sa împăratul binevoieşte să le trimită?
— Ştiu.
— Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din care a gustat prinţul moştenitor şi pe care le-a preţuit în mod deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai există decât două.
— Oh! Oh!
— Una din ele se afla încă în pivniţele regelui Ludovic al XVI-lea.
— Şi cealaltă?
— Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! Cealaltă, a dispărut ― rosti cu un surâs triumfător majordomul, care vedea apropiindu-se pentru el o victorie binemeritată
— Şi cine a făcut-o să dispară?
— Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: pivnicerul răposatului rege.
— Aha! Şi care ţi-a dat-o dumitale.
— Desigur, monseniore ― rosti cu mândrie majordomul.
— Şi ce-ai făcut cu ea?
— Am depus-o cu mare grijă în pivniţa stăpânului meu.
— A stăpânului dumitale? Şi cine era stăpânul dumitale pe vremea aceea, domnule?
— Monseniorul cardinal prinţul Louis de Rohan.
— Ah, Dumnezeule! La Strasbourg?
— La Saverne.
— Şi ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! strigă bătrânul mareşal.
— Întocmai, monseniore ― răspunse majordomul, cu tonul cu care ar fi spus:
“Nerecunoscătorule!”
Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, exclamând:
— Domnule, îţi cer scuze, eşti regele majordomilor!
— Şi dumneavoastră mă alungaţi! răspunse acesta, cu o mişcare a umerilor şi a capului ce nu se poate reda.
— Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această sticlă.
— Şi cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareşal cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar monseniorul va admite că este o nimica toată.
— Admit tot ce vrei, domnule şi în plus, începând de astăzi îţi dublez leafa.
— Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria.
— Dar, în sfârşit, când va apare curierul dumitale valorând o sută de pistoli?
— Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut timpul: când aţi fixat dineul?
— Cred că acum trei zile.
— Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci şi patru de ore la dus, douăzeci şi patru la întors.
— Îţi mai rămâneau douăzeci şi patru de ore. Prinţ al majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci şi patru de ore?
— Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit decât a doua zi după ce mi-aţi dat lista invitaţilor. Mai puneţi la socoteală şi timpul necesar negocierilor şi-o să vedeţi, monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora cinci, nu v-am cerut decât strictul necesar.
— Cum? Sticla nu este încă aici?
— Nu, monseniore.
— Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale din Saverne este la fel de de-votat domnului prinţ de Rohan cum îmi eşti dumneata mie?
— Ei bine, monseniore?…
— Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut şi dumneata?
— Eu, monseniore?
— Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivniţele mele?
— Cer cu umilinţa iertare monseniorului, dar dacă un confrate ar fi trebuit să servească un rege şi mi-ar fi cerut cea mai bună sticlă de vin pe care o aveaţi, i-aş fi dat-o imediat.
— Oho! exclamă mareşalul, cu o uşoară strâmbătură.
— Numai ajutând, putem fi ajutaţi, monseniore.
— Iată-mă ceva mai liniştit ― suspină mareşalul ― deşi ghinionul încă ne mai poate urmări.
— Cum anume, monseniore?
— Dacă sticlă se sparge?
— Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart vreodată o sticlă de vin preţuind două mii de livre.
— Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră vine curierul dumitale?
— La ora patru fix.
— Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru ― reluă mareşalul, încăpăţânat ca un catâr de Castilia.
— Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să se limpezească şi asta numai datorită unui procedeu inventat de mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile.
Plecând capul, mareşalul se recunoscu încă o dată înfrânt în faţa slujitorului sau.
— De altfel ― continuă acesta ― invitaţii monseniorului, ştiind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, nu vor sosi decât la ora patru şi jumătate.
— Alta acum!
— Fără îndoială, monseniore; invitaţii monseniorului sunt: domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul de La Pérouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, domnul de Cagliostro şi domnul de Taverney?
— Ei bine?
— Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de Launay vine de la Bastilia; şi cu gheţuşul care acoperă acum drumurile, va face trei ore bune de la Paris.
— Da, dar va pomi la drum imediat după masa deţinuţilor, deci la douăsprezece; asta o ştiu şi eu.
Iertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la Bastilia, ora mesei s-a
schimbat. Bastilia mănâncă la ora unu.
— Învăţăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă.
— Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care coboară tot timpul şi cu polei…
— O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina decât cu baronii. Dar înţelege şi dumneata că trebuie să mâncăm devreme, din pricina domnului de La Pérouse, care pleacă astăseară şi care nu va voi, de bună seamă, să întârzie.
— Monseniore, domnul de La Pérouse e la rege: discută cu maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va lăsa pe domnul de La Pérouse să plece devreme.
— Posibil.
— Sigur, monseniore. Tot aşa se vi întâmpla cu domnul de Favras, care se află la domnul conte de Provence şi care îi vorbeşte fără îndoială despre piesa domnului Cabon de Beaumarchais.
— Despre Nunta lui Figaro.
— Da, monseniore.
— Ştii că eşti un adevărat literat, domnule!
— În timpul liber citesc, monseniore
— Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa de geometru, ştie foarte bine ce înseamnă exactitatea.
— Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârşi, se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. În ce-l priveşte pe contele de Cagliostro, acest senior este străin şi locuieşte de puţin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu cunoască încă perfect viaţa de la Versailles şi se va lăsa aşteptat.
— Bine ― spuse mareşalul ― în afara lui Taverney, ai numit pe toţi invitaţii şi ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer şi de bietul meu Rafé.
Majordomul se înclină.
— Nu am vorbit încă despre domnul de Taverney ― spuse el -pentru că domnul de Taverney este un vechi prieten, care se va conforma uzanţelor. Iată, cred, monseniore, cele opt tacâmuri de astă-seară, nu este aşa?
— Perfect! Unde ne serveşti masa, domnule?
— În sala cea mare, monseniore.
— Vom îngheţa.
— O încălzesc de trei zile, monseniore şi am reglat temperatura la optsprezece grade.
— Foarte bine! Dar iată că bate jumătate… Mareşalul aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru şi jumătate, domnule.
— Da, monseniore şi iată un cal care intra în curte; este sticla mea cu vin de Tokay.
— Dacă aş putea fi servit încă douăzeci de ani în felul acesta spuse bătrânul mareşal, întorcându-se spre oglindă în timp ce majordomul alergă la datorie.
— Douăzeci de ani! rosti o voce exuberantă chiar în clipa în care ducele se îndrepta spre oglindă ― douăzeci de ani, scumpul meu mareşal, ţi-i doresc. Atunci însă eu voi avea şaizeci şi voi fi bătrână.
— Dumneavoastră, contesă! strigă mareşalul. Dumneavoastră prima!?
Dumnezeule, cât de proaspătă şi de frumoasa sunteţi!
— Spuneţi mai bine cât de îngheţată sunt, duce.
— Vă rog, treceţi cât mai repede în budoar.
— Ah! Un tête-a-tête, mareşale?
— În trei ― replică o voce spartă.
— Taverney! exclamă mareşalul. Pacostea care strică dispoziţia tuturor! şopti el la urechea contesei.
— Un înfumurat! murmură doamna Du Barry, râzând în hohote. Trecură toţi trei în camera de alături.
descărcați cartea gratuit direct de aici:…