Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download

Charles Dickens

VIAŢA LUI
DAVID COPPERFIELD

Vol. II

CAPITOLUL XIX
MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA

Nu ştiu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau amărât când, la sfârşitul ultimului an de învăţătură, a venit vremea să părăsesc şcoala doctorului Strong. Fusesem cât se poate de fericit acolo, îi purtam o afecţiune deosebită doctorului şi eram în lumea aceea mică un personaj de vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de fluşturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii nedesluşite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că lumea stă la picioarele tinerilor independenţi, că aceste făpturi năstruşnice ar fi chemate să vadă şi să săvârşească lucruri minunate şi să exercite negreşit o înrâurire nemaipomenită asupra societăţii. Atât de puternice au fost în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am părăsit şcoala fără a încerca o firească părere de rău. Despărţirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte despărţiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în care a avut loc despărţirea şi ce-am simţit cu prilejul ei; dar n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram uluit de perspectivele ce-mi stăteau în faţă. Ştiu că, pe atunci, nu ţineam seama decât foarte puţin sau deloc de experienţa copilăriei mele şi că viaţa nu mi se părea altceva decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l citesc.

Mă sfătuisem de multe ori cu mătuşa ce meserie să îmbrăţişez. De un an şi mai bine mă străduisem să aflu un răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea ori: „Ce-ai vrea să fii?“ Dar nu mi-am putut descoperi nicio predilecţie specială pentru vreo meserie anume. Dacă soarta m-ar fi dăruit cu ştiinţa artei de a naviga, dacă mi-ar fi fost încredinţată comanda unei expediţii iute ca vântul şi aş fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac descoperiri triumfale, cred că m-aş fi simţit cât se poate de potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă dedic unei activităţi care să nu însemne o povară prea grea pentru mătuşa; şi să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea.
La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna cu un aer îngândurat şi înţelept. Nu s-a încumetat însă să prezinte sugestii decât o singură dată; şi atunci (nu ştiu cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin „căldărar“. Acestei propuneri mătuşa i-a făcut o primire atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să deschidă gura niciodată, şi de atunci înainte s-a mărginit să-şi zornăie banii în buzunar, aşteptând cu luare-aminte ca mătuşa să-şi spună părerea.
— Trot, dragul meu, vreau să-ţi spun ceva, mi-a zis mătuşa într-o dimineaţă, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem şcoala, întrucât până acum n-am putut lua nicio hotărâre asupra acestei probleme spinoase şi cum trebuie să ne ferim, cât putem, de orice greşeală, cred că n-ar strica un mic răgaz. Trebuie să încerci acum să priveşti lucrurile din alt punct de vedere, nu şcolăreşte.
— Am să încerc.
— Cred, a urmat mătuşa, că o mică schimbare şi un prilej de a arunca o privire asupra vieţii dinafară ţi-ar prinde bine şi te-ar ajuta să te reculegi şi să judeci lucrurile cu mai multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele pe care-l purta.

— Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere!
— Bine, foarte bine, a zis mătuşa, căci şi mie mi-ar face plăcere. Şi e firesc şi rezonabil să-ţi facă plăcere. Sunt convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc şi rezonabil.
— Nădăjduiesc şi eu, mătuşico.
— Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătuşa, ar fi fost cea mai rezonabilă şi cea mai firească fată din câte au fost vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i aşa, Trot?
— Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătuşico. M-aş mulţumi cu atât.
— Noroc că biata şi scumpa fetiţă care era maică-ta nu mai e în viaţă, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar fost atât de mândră acum de băiatul ei, că şi-ar fi pierdut şi puţina minte pe care o avea! (Mătuşa obişnuia să-şi scuze slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne-Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea!
— Sper că-ţi face plăcere, mătuşă…
— E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătuşa, e leit maică-sa, aşa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca două picături de apă!
— Adevărat? a întrebat mister Dick.
— Da, şi seamănă şi cu David, a întărit mătuşa.
— Seamănă foarte mult cu David! a încuviinţat mister Dick.
— Dorinţa mea, Trot, e să ajungi un om zdravăn, a urmat mătuşa, nu atât trupeşte, căci eşti destul de zdravăn trupeşte, ci sufleteşte. Un om zdravăn, un om care ştie ce vrea. Un om hotărât, a zis mătuşa dând din cap şi strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un om cu un caracter puternic, care să nu se lase influenţat de nimeni şi de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aş vrea să ajungi. Şi dacă tatăl şi mama ta ar fi fost aşa, le-ar fi mers mai bine.

Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul ei.
— Pentru început, ca să dobândeşti încredere în propriile tale puteri şi ca să te obişnuieşti să iei hotărâri de unul singur, mi-a zis mătuşa, am să te las să pleci singur în această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, să aibă grijă de mine.
O clipă mister Dick a părut puţin cam trist; apoi, însă, la gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai extraordinare femei din lume, faţa i s-a luminat.
— Afară de asta, a adăugat mătuşa, are de lucru la memoriu.
— O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez ştii… după care… Şi aici mister Dick s-a stăpânit şi, după o pauză mai lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai iasă!
Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta bunăvoinţă de mătuşămea, am primit o pungă plină cu bani şi un geamantan şi am pornit în expediţie. La despărţire, mătuşa mi-a dat câteva sfaturi bune şi foarte multe sărutări şi mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva şi să cuget, n-ar fi rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele restricţii impuse acestei libertăţi erau obligaţia de a cugeta asupra celor văzute şi promisiunea de a scrie de trei ori pe săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei.
Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun de la Agnes şi de la mister Wickfield (încă nu renunţasem la odăiţa ce ocupasem în casa lui), precum şi de la bunul doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a văzut şi mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai era aceeaşi.

— Nici eu nu mai sunt acelaşi om de când am plecat, i-am răspuns. Fără tine mă simt ca şi cum mi-ar lipsi mâna dreaptă. Şi asta-i încă puţin spus, pentru că mâna mea dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toţi cei care te cunosc, Agnes, se sfătuiesc cu tine şi-ţi cer îndrumare.
— Toţi cei care mă cunosc mă răsfaţă, mi-a răspuns, zâmbind.
— Nu. Alta-i pricina; eşti fără seamăn pe lume. Eşti atât de bună şi atât de blândă şi ai o judecată care nu dă greş niciodată.
— Vorbeşti ca şi cum aş fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, izbucnind într-un râs cristalin şi apucându-se din nou de cusut.
— Ei! Nu-i frumos să profiţi de confidenţele mele, i-am răspuns roşind la amintirea fetei în albastru care mă robise. Totuşi, Agnes, îţi voi încredinţa şi de aci înainte secretele mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Şi ori de câte ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi îndrăgosti, voi veni să-ţi spun, dacă-mi dai voie, chiar când va fi vorba de o dragoste serioasă.
— Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou.
— Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de şcolar! i-am spus, râzând la rândul meu, nu fără a roşi puţin. Lucrurile s-au schimbat acum şi mă tem că într-o bună zi va fi vorba de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni.
Agnes a râs iar şi a clătinat din cap.
— O, ştiu că nu eşti îndrăgostită cu adevărat, pentru că dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puţin, am adăugat, văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc singur. Dar nu ştiu pe nimeni care să fie vrednic să te iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent mai nobil din fire, mai vrednic decât toţi cei pe care i-am văzut perindându-se pe aici, consimţământul meu n-ai să-l primeşti. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul dintre admiratorii tăi; şi cu acela care-ţi va cuceri inima voi fi foarte exigent, de asta poţi fi încredinţată.
Până acum discuţia se desfăşurase pe acel ton, îmbinând zeflemeaua şi seriozitatea, care era rezultatul firesc al vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes şi-a ridicat privirile spre mine şi, cu glasul schimbat, mi-a zis:
— Trotwood, vreau să-ţi pun o întrebare pe care se prea poate să nu mai am prilejul să ţi-o pun vreme îndelungată. O întrebare care cred că n-aş putea s-o pun nimănui decât ţie. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata?
Băgasem de seamă o schimbare, şi nu o dată mă întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă şi ea. Agnes a citit pesemne pe faţa mea aceste gânduri, căci îndată şi-a plecat ochii şi am văzut că erau înlăcrimaţi.
— Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut.
— Cred… Spune-mi, Agnes, ştii cât de mult ţin la el, pot să vorbesc deschis?
— Da, mi-a zis.
— Cred că nu-i prieşte deloc năravul lui, care s-a agravat mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte nervos, sau cel puţin aşa mi se pare mie.
— Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap.
— Îi tremură mâna, vorbeşte nedesluşit, şi are uneori o lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimereşte să fie chemat să rezolve probleme.
— Da, de Uriah a zis Agnes.
— Da; şi conştiinţa faptului că nu poate face faţă situaţiei, sau că n-a înţeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare şi mai rău, şi rezultatul este că arată obosit şi priveşte în gol. Cele ce-ţi spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l-am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru şi plângând ca un copil.
În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins uşor buzele cu mâna, şi într-o clipă a fost la uşă unde l-a întâmpinat pe tatăl ei şi l-a luat de braţ. Când amândoi s-au întors către mine, m-a mişcat expresia feţei ei. Privirea-i luminoasă era plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru iubirea şi grija pe care dânsul i le purta, şi îmi adresa o rugă nespus de fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile mele cele mai tainice şi să nu-mi fac o părere proastă despre el; era atât de mândră de el şi îi era atât de devotată şi în acelaşi timp era atât de înduioşată şi neliniştită, fiind totodată convinsă că la fel voi fi şi eu, încât orice ar fi încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe atât de elocvent şi nu m-ar fi putut mişca mai mult.
Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am dus la ora obişnuită, şi în jurul căminului i-am găsit pe doctor, pe tânăra lui soţie şi pe mama ei. Doctorul a făcut atâta caz de călătoria mea, ca şi cum aş fi plecat în China, şi m-a primit ca pe un oaspete de vază şi a poruncit să se arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul fostului său elev luminat de vâlvătăi.
— Nu voi mai apuca să văd mulţi băieţi luând locul lui Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-şi mâinile. Mă simt obosit, Wickfield, şi am nevoie de linişte. Până în şase luni îmi voi părăsi elevii şi voi duce o viaţă mai tihnită.
— Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece ani, i-a răspuns mister Wickfield.
— Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. Îl las în loc pe ajutorul meu – vorbesc foarte serios – aşa că foarte curând va trebui să ne întocmeşti un contract, să ne lege de mâini şi de picioare ca pe şarlatani.
— Şi să am grijă să nu te trezeşti păcălit, nu-i aşa? i-a zis mister Wickfield. Aşa cum desigur te-ai trezit dacă ţi-ai face singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există şi sarcini mai neplăcute decât asta.
— După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi văd numai de dicţionar şi de celălalt co-contractant… adică de Annie.

Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care şedea la masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta sfiiciune şi teamă, încât dânsul şi-a aţintit privirea asupra ei şi mi s-a părut că îşi amintise de ceva.
— Văd c-aţi primit poştă din India, a observat mister Wickfield după o scurtă pauză.
— Da, tocmai! Nişte scrisori de la mister Jack Maldon, a confirmat doctorul.
— Adevărat?
— Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca şi cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să ştii că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituţia lui l-a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, desigur că-ţi aminteşti că vărul tău n-a fost niciodată voinic; în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numeşte un om robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat şi rotindu-şi privirea asupra celor de faţă. Ştiu asta încă de pe vremea când atât el, cât şi fiica mea mai erau copii şi se plimbau toată ziulica împreună, braţ la braţ.

Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns niciun cuvânt.
— Din spusele dumneavoastră trebuie să înţeleg oare că Jack Maldon ar fi bolnav?
a întrebat mister Wickfield.
— Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel şi chip, sir.
— Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield.
— Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A suferit, desigur, de insolaţii îngrozitoare, a suferit de febră tropicală, de friguri şi de tot ce vrei! Cât priveşte ficatul l-a lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu resemnare Cătana-Bătrână.
— Şi a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister Wickfield.
— Ce să scrie? Dacă-mi puteţi pune o asemenea întrebare, nu-l cunoaşteţi pe Jack Maldon! i-a răspuns missis Markleham, legănându-şi capul şi agitând evantaiul. Să scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de patru armăsari sălbatici!
— Mamă! a intervenit missis Strong.
— Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât pentru a întări spusele mele. Ştii tot atât de bine ca şi mine că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de armăsari sălbatici… de ce oare am spus că numai de patru? Nu, nici nam să mă opresc la patru… opt, şaisprezece, treizeci şi doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să răstoarne planurile doctorului!
— Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-şi mâna pe faţă şi privindu-l nu fără remuşcare pe sfetnicul său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau undeva peste mare“.
— Iar eu am zis: „peste mare“, a adăugat solemn mister Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum această responsabilitate.
— Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana-Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii, dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare bunăvoinţă şi cu cele mai bune intenţii. Dar dacă bietul băiat nu poate trăi acolo, nu poate, şi pace! Şi dacă nu poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana-Bătrână, făcându-şi vânt cu evantaiul, cu un aer profetic dar resemnat, şi ştiu că mai degrabă o să-şi dea viaţa decât să răstoarne planurile doctorului!
— Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu ţin morţiş la planurile mele şi sunt gata să le răstorn şi singur. Pot face alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în ţară din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece înapoi şi trebuie să ne silim să-i facem rost de o situaţie bună şi potrivită în ţară, Missis Markleham a fost în aşa măsură covârşită de această mărinimoasă declaraţie (la care nu e nevoie să spun că nu se aşteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună doctorului decât că nu-şi dezminţise bunătatea şi să-şi sărute de mai multe ori în şir evantaiul, pentru ca apoi să-l lovească prieteneşte, pe mână, cu el. După aceea a dojenit-o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată vechiului tovarăş de joacă, şi apoi ne-a povestit fel de fel despre alţi vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de dorit să fie ajutaţi să stea pe vrednicele lor picioare.
În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt şi n-a ridicat ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield şi-a ţinut privirea aţintită asupra lui Annie, care stătea lângă fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, şi o privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această privinţă, şi anume cui.
— Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar doctorului… unde e?… Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă înştiinţez că o duc foarte greu cu sănătatea şi mă tem că voi fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind singura nădejde de vindecare“. Mai limpede nici c-ar putea să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare!
Scrisoarea către Annie e încă şi mai limpede. Annie, dă-mi scrisoarea.
— Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut.
— Draga mea, în anumite privinţe eşti cea mai caraghioasă fiinţă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar faţă de nevoile familiei aş putea spune că ai o atitudine de-a dreptul denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat niciodată dacă nu ţi-aş fi cerut-o eu. Aşa înţelegi tu, iubita mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt uimită. Ar trebui să-ţi dai seama de lucrurile astea!

După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; şi când i-am înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o luasem tremura.
— Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita mea Annie“, şi aşa mai departe… nu, nu-i asta. „Bătrânul şi amabilul proctor…“ ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare neciteţ scris mai are vărul tău Maldon şi tare proastă mai sunt! Da, fireşte, stă scris „doctor“! Vai! Amabil, într-adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-şi sărute din nou evantaiul şi să-l agite în faţa doctorului, care ne privea cu o placidă mulţumire. Iată, am găsit! „N-ar trebui să fii surprinsă, Annie, când vei afla – fireşte că n-ar trebui, doar ştim că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu adineauri? — … când vei afla că am suferit atât de mult pe aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu orice preţ: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putinţă; fie demisionând, dacă nu voi obţine concediu. Ce am îndurat şi îndur aici e insuportabil“. Şi eu, una, fără răspunsul prompt dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a încheiat missis Markleham, făcând din nou semne telegrafice doctorului şi împăturind scrisoarea, mărturisesc deschis că nici să mă gândesc n-aş putea suporta să stărui asupra sensului cuvintelor lui.
Deşi bătrâna s-a uitat la el, aşteptând să-i audă comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt şi a stat neclintit, cu privirile aţintite în pământ. Şi chiar după ce s-a schimbat subiectul şi ne-am apucat să vorbim despre altele, a rămas aşa vreme îndelungată, ridicându-şi numai rareori ochii, pentru ca, încruntat şi îngândurat, să se uite o clipă la doctor sau la soţia acestuia, sau la amândoi.

Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas plăcut şi expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat la patru mâini şi au executat împreună duete, dând un adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în primul rând, că deşi Annie îşi redobândise stăpânirea de sine şi se purta ca de obicei, între ea şi mister Wickfield exista totuşi o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie şi Agnes, pe care o privea cu teamă şi trebuie să mărturisesc că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, nebănuit până atunci, şi să mă tulbure profund. Frumuseţea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puţin nevinovată ca până acum; am început să privesc cu neîncredere graţia înnăscută şi farmecul persoanei ei; şi când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, şi m-am gândit cât de bună şi de cinstită era Agnes, s-a strecurat în mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită
Atât de fericită se simţea însă Agnes şi la fel şi Annie, încât au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas întipărit în amintire. Tocmai îşi luau rămas bun una de la alta, şi Agnes dădea s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Annie, când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărţit şi repede a tras-o pe Agnes după el. Şi atunci, pe faţa frumoasei missis Strong s-a ivit din nou – ca şi cum timpul ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aş fi găsit din nou în prag, ca atunci – expresia ce-o avusese şi în noaptea plecării lui Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nicio clipă.

N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident şi nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputinţă să uit acea privire a ei şi să-mi mai aduc aminte vreodată de frumuseţea ei nevinovată. M-a urmărit şi când am ajuns acasă. Mi se părea că nori groşi coborau asupra căminului doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în cei ce-l amăgeau şi cu resentimente împotriva celor care îl trăgeau pe sfoară. Umbra ameninţătoare a unei mari năpaste şi a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă desluşită, se aşternea ca o pată întunecată asupra locurilor paşnice unde învăţasem şi petrecusem când eram copil şi mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii şi impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era ca şi cum altarul senin al adolescenţei ar fi fost pângărit sub ochii mei, iar pacea şi demnitatea lui ar fi fost spulberate.
A doua zi dimineaţa a urmat despărţirea de acea casă venerabilă aflată sub influenţa exercitată de Agnes, şi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi întoarce curând: voi dormi din nou – adesea poate – în odăiţa mea; dar zilele când locuiam statornic acolo trecuseră, şi pieriseră pentru totdeauna vremurile de altădată. Când am împachetat cărţile şi hainele ce le mai aveam acolo, şi care urmau să fie trimise la Dover, am fost mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită plăcere.
Mi-am luat rămas bun de la Agnes şi de la tatăl ei, încercând, fără cine ştie ce succes, să mă arăt bărbat, şi m-am suit pe capra diligenţei pentru Londra. Într-atât eram de înduioşat şi înclinat, să iert totul, încât, când am trecut prin oraş, puţin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu duşman, ucenicul măcelar, şi să-i arunc cinci şilingi pentru băutură. Dar cum curăţa butucul cel mare din dugheană şi pentru că înfăţişarea lui se schimbase prea puţin în bine de când îi lipsea dintele din faţă, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a părut că prea era un măcelar înrăit şi mi-am zis c-ar fi mai nimerit să nu-i fac avansuri.
Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieşit pe şosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai vârstnic cu putinţă în ochii surugiului şi să fiu cât se poate de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, căci socoteam că aşa vorbeau oamenii mari.
— Mergeţi până la punctul terminus, sir? m-a întrebat surugiul.
— Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoşteam). Mă duc la Londra.
După aceea am să plec la Suffolk.
— La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul.
Ştia la fel de bine cum ştiam şi eu că în anotimpul acela nu s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simţit, totuşi, foarte măgulit.
— Nu ştiu, i-am zis, prefăcându-mă că aş fi nehotărât dacă să merg la vânătoare sau nu.
— Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte sperioase, mi-a spus William.
— Am auzit şi eu.
— Sunteţi din Suffolk, sir? m-a întrebat William.
— Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk.
— Am auzit că pe-acolo se face nişte găluşte straşnice! mi-a zis William.

Nu ştiam acest lucru, dar m-am simţit dator să sporesc renumele tradiţiilor comitatului meu de baştină şi să dau a înţelege că le cunosc; de aceea am încuviinţat din cap parcă pentru a spune: „Te cred“.
— Şi ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk preţuieşte greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat’ să creşteţi cai de Suffolk, sir?
— N… uu! i-am zis. Nu prea.
— Aici, în spate, şade un gentleman care m-aş prinde c-a crescut cai d-ăştia cu toptanul, mi-a zis William.
Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire crucişă, ameninţătoare, care purta un cilindru alb, cu boruri înguste, şi nişte pantaloni cafenii, strânşi pe picior, care păreau încheiaţi pe nasturi de la gheată până la şold. Bărbia-i proţăpită peste umărul surugiului era atât de aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; şi când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu era saşiu la caii înaintaşi, măsurându-i cu un aer de cunoscător.
— Aşa-i? l-a întrebat William.
— Ce să fie aşa?
— C-aţi crescut cai de Suffolk cu toptanul?
— Cred şi eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau de durlăi să nu o fi crescut şi eu. Unora armăsării şi durlăii le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi ţin loc de mâncare şi de băutură, de casă, de nevastă, şi de copii, de ştiinţă de carte şi de aritmetică, de tabac, de tutun şi de somn.
— Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceţi? mi-a suflat la ureche William, agitând hăţurile.

Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înţelege c-ar vrea să-i cedez domnului locul, şi de aceea, roşind, i-am arătat că sunt gata să i-l dau.
— Dacă nu vă supăraţi, sir, a zis William. Cred că aşa s-ar cădea.
Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia umilinţă pe care am suferit-o în viaţă. Când mi-am reţinut locul la staţia diligenţelor, i-am dat o jumătate de coroană funcţionarului şi am primit un bilet pe care scria „loc pe capră“. Am îmbrăcat anume un palton lung şi un şal, ca să fiu vrednic de acel loc înalt şi ales; eram cât se poate de mândru de el; şi m-am legănat cu iluzia că făceam cinste diligenţei. Şi iată că, la prima staţie, m-am pomenit că-mi ia locul un saşiu şi un zdrenţăros, care n-avea alt merit decât acela că mirosea ca un grajd şi care, în vreme ce caii umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aş fi fost fiinţă omenească, ci muscă!
Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenţei de la Canterbury, fireşte, na avut darul să mă lecuiască de acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simţit stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simţit cu desăvârşire compromis şi îngrozitor de tânăr.
Era totuşi straniu şi interesant să stau cocoţat acolo sus, în spatele celor două perechi de cai – binecrescut, bine îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani – şi să caut a recunoaşte locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de odinioară. Orice privelişte mai deosebită de-a lungul şoselei îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i depăşeam şi-i vedeam privind în sus cu acele mutre de care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simţeam din nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămaşă. Iar când diligenţa a trecut hodorogind pe străzile înguste ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe uliţa unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul şi-am întins gâtul să revăd locul unde aşteptasem, în bătaia soarelui, şi în umbră, să-mi dea banii cuveniţi. Când, în cele din urmă, am ajuns în apropiere de Londra şi am trecut chiar în dreptul lui „Salem House“, unde mister Creakle altoia fără milă pe cine nimerea, aş fi dat toţi banii ce-i aveam la mine ca să pot coborî, să-i trag o sfântă de bătaie şi să dau drumul băieţilor, ca unor vrăbii din colivie.

Am tras la Crucea de aur“ din Charing Cross, care pe vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; apoi o slujnică m-a condus într-o odăiţă cu un pat, unde duhnea ca într-o birjă şi unde aerul era închis ca într-un cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a arătat, respectul cuvenit şi s-a apucat să-mi dea sfaturi menite să suplinească lipsa mea de experienţă.
— Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat familiar chelnerul.
Tinerilor le place de obicei păsările: comandă o găină!
I-am răspuns cât mai semeţ cu putinţă că n-aveam chef de găină.
— N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de vacă sau de berbec. Ia un cotlet de viţel!

Neştiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această propunere.
— Îţi plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros şi aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă cu cartofi.
L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet de viţel cu cartofi şi să se intereseze la tejghea dacă nu sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire deşi ştiam că nu sosiseră şi nici n-ar fi putut să sosească, asta numai pentru că a aştepta scrisori mi se părea lucru foarte bărbătesc.
S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am arătat foarte mirat) şi a început să întindă masa într-o nişă, lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce vreau să beau; şi când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres“, am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am zărit în dosul paravanului de lemn, unde-şi avea colţişorul, cum golea de zor conţinutul mai multor sticle în una singură, ca un spiţer când prepară o reţetă. Iar când mi-a adus vinul, am găsit că n-avea niciun gust; şi, pe deasupra, conţinea şi atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar fi putut conţine un vin străin mai mult sau mai puţin curat; fiind însă sfios, l-am băut şi n-am spus nimic.

Simţindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent Garden Theatre“ unde din fundul uneia dintre lojile centrale, am văzut Iuliu Cezar şi o nouă pantomimă. Faptul de a-i vedea în carne şi oase pe toţi acei nobili romani intrând şi ieşind din scenă ca să mă distreze, în loc să fie nişte dascăli severi ca la şcoală, era ceva nou şi nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină şi realitate a întregului spectacol, şi poezia, luminile, muzica, publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate şi strălucitoare m-au ameţit atât de tare, deschizându-mi noi tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopţii, am ieşit pe stradă, în ploaie, m-am simţit ca şi cum aş fi căzut din nori, unde trăisem o viaţă romantică, peste veacuri trecute, şi m-am pomenit deodată într-o lume luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă şi tropăiau în încălţările lor cu tălpi de lemn, într-o lume jalnică, plină de noroi.
Ieşisem pe altă uşă şi am stat câtva timp în mijlocul străzii, de parcă aş fi picat din ceruri; dar îndată ghionţii şi îmbrânceala m-au trezit la realitate şi m-au îndemnat sămi îndrept paşii spre han; şi de-a lungul drumului până acolo mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, după ce am mâncat stridii şi am băut nişte Porto, am rămas nemişcat în braserie până după ora 1, cu ochii aţintiţi asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe aceleaşi scene.
În aşa măsură eram copleşit de spectacolul văzut şi de amintiri – care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou străveziu pe care se proiecta viaţa mea trecută – încât nici nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezenţa acelui tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar puţin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simţit că se afla lângă mine şi c-am stat mai departe, dus pe gânduri, privind focul din cămin.
În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre marea uşurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese apucat de bâţâială, căci, stând în colţişorul lui, îşi încrucişa picioarele, le bătea, le sucea şi le răsucea în fel şi chip. În drum spre uşă, am trecut pe lângă noul-venit şi l-am văzut foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câţiva paşi înapoi şi l-am privit din nou.

Nu m-a recunoscut, dar eu l-am recunoscut din prima clipă.
În alte împrejurări poate că nu m-aş fi încumetat şi nu m-aş fi hotărât să-i vorbesc,
şi poate c-aş fi lăsat lucrurile pe a doua zi, şi poate că, astfel, l-aş fi pierdut. Dar în starea de spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am simţit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată recunoştinţa, iar vechea mea dragoste pentru el s-a revărsat atât de sinceră şi năvalnică, încât m-am dus de-a dreptul la el şi, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus:
— Steerforth! Nu mă mai recunoşti?
S-a uitat la mine, aşa cum se uita el uneori, dar pe faţa lui n-am văzut niciun semn că m-ar fi recunoscut.
— Pare-mi-se că nu-ţi mai aduci aminte de mine, i-am zis.
— Doamne! a izbucnit deodată. Ăsta-i micul Copperfield!
I-am luat amândouă mâinile şi nu le-am mai dat drumul. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine şi nu mi-ar fi fost teamă c-aş putea să-l supăr, i-aş fi sărit de gât şi aş fi plâns.
— Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd!
— Şi eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându-mi călduros mâna. Hei, Copperfield, linişteşte-te!

Simţeam totuşi că era bucuros să vadă cât mă emoţionase această întâlnire!
Mi-am şters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre nu le putuse opri, am râs stângaci şi ne-am aşezat unul lângă altul.
— Ei, cum se face că eşti aici? m-a întrebat Steerforth, bătându-mă pe umăr.
— Am sosit chiar azi cu diligenţa de la Canterbury. M-a înfiat o mătuşă, care locuieşte în partea locului, şi tocmai am isprăvit şcoala acolo. Dar cum se face că eşti şi tu aici, Steerforth?
— Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, şi acum mă întorc acasă la mama. Ştii, Copperfield, te-ai făcut băiat al naibii de drăguţ! Mă uit la tine, şi văd că eşti exact cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc!
— Şi eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai un chip care se uită mai greu.
A râs, trecându-şi mâna prin părul cârlionţat, şi mi-a spus vesel:
— Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama locuieşte nu departe, la marginea oraşului, dar drumurile sunt atât de proaste şi acasă e atât de plicticos, încât m-am hotărât să nu plec mai departe şi să înnoptez aici. Mă aflu în oraş de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moţăind la un teatru.
— Şi eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent Garden“. Ce spectacol minunat şi încântător. Steerforth!
Steerforth a râs din toată inima.
— Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe umăr, eşti ca o Daisy, ca o mărgărită! Nici mărgărita sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. Am fost şi eu la „Covent Garden“, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd un spectacol mai nereuşit. Hei, sir!
Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, acum s-a apropiat respectuos.
— Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l-a întrebat Steerforth.
— Iertaţi-mă, sir, ce-aţi spus?
— Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ţi spun!
— Da, sir, a zis chelnerul, spăşit. Deocamdată, mister, Copperfield stă la patruzeci şi patru, sir.
— Ce dracu ţi-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield tocmai în podul grajdului? ia ripostat Steerforth.
— Vedeţi, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că mister Copperfield ar fi cineva mai aşa. Dacă vreţi, putem să-l trecem pe mister Copperfield la şaptezeci şi doi. Alături de dumneavoastră, sir.
— Sigur că vreau! i-a zis Steerforth. Şi numaidecât!
Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea.
Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci şi patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr şi m-a poftit pentru a doua zi dimineaţă să iau cu el gustarea la ora 10, invitaţie pe care am fost foarte mândru şi încântat s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările şi ne-am dus sus, unde ne-am despărţit foarte călduros în faţa uşii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună decât cea veche, căci nu duhnea defel şi avea un pat imens, aproape cât o mică moşie, cu baldachin sprijinit pe patru stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns şi pentru şase persoane, am adormit curând şi am visat despre Roma antică, despre Steerforth şi despre prietenie, până ce în zori, diligenţele când au ieşit, hodorogind, pe sub poarta boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete şi să văd zei.

Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download..........