Charles Dickens
VIAŢA LUI
DAVID COPPERFIELD
Vol. III
CAPITOLUL XL
PEREGRINUL
Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă despre întâmplările familiale amănunţit relatate în capitolul premergător. Mătuşa a fost profund afectată, şi după aceea, timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung şi în lat, cu braţele încrucişate pe piept. Ori de câte ori era deosebit de descumpănită, săvârşea câte o asemenea performanţă de marş, şi totdeauna după durata marşului se putea aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a simţit atât de tulburată, încât a găsit de cuviinţă să deschidă uşa dormitorului, amenajându-şi astfel un traseu care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; şi în vreme ce mister Dick şi cu mine şedeam tăcuţi lângă foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus şi în jos cu pas egal şi cu regularitatea unui pendul.
Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas singur cu mătuşa, m-am apucat să scriu epistola destinată celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, mătuşa se aşezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de obicei. Dar în loc să ţină paharul pe genunchi, ca altădată, îl uitase pe consola căminului; şi, rezemânduşi cotul stâng pe braţul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine îngândurată. Şi ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul meu, îi întâlneam privirea.
— Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura dânsa întărind din cap, dar sunt enervată şi mâhnită.
Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la uşă ca să-i aduc la cunoştinţă descoperirea mea, mi-a deschis uşa mai afectuos ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, Trot!“, a clătinat din cap şi a închis uşa.
Dimineaţa a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne doamne, pe care a aprobat-
o. Am pus-o la poştă, iar după aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu răbdare şi să aştept răspunsul. Trecuse aproape o săptămână, şi tot mai aşteptam.
Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong spre casă. Fusese o zi geroasă şi suflase un vânt tăios dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse şi începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi mari şi că se aşternuse un strat gros. Huruitul roţilor şi zgomotul paşilor erau înăbuşite, ca şi cum străzile ar fi fost acoperite cu covoare de puf.
Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin’s Lane, şi, fireşte, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara şerpuia către Strand. Când am trecut prin faţa treptelor ce duc spre peristilul bisericii, m-am încrucişat în colţ cu o siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă şi a dispărut. O cunoşteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă gândeam la altceva şi am fost buimăcit.
Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-şi lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am văzut în acelaşi moment în care am văzut şi silueta aceea. Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors şi a coborât spre mine. M-am trezit faţă în faţă cu mister Peggotty!
Atunci mi-am amintit şi cine era femeia. Era Martha, căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse nişte bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe scumpa sa nepoată.
Ne-am strâns cu căldură mâinile. Şi la început niciunul n-am fost în stare să scoatem o vorbă.
— Mas’r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, bine v-am găsit!
— Bine te-am găsit, scumpe şi vechi prieten! i-am spus eu.
— Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, a urmat el, dar ştiind că locuiţi cu mătuşa – căci am trecut pe la ’neavoastră în drum spre Yarmouth – mam temut că-i prea târziu. Aş fi venit însă dimineaţă devreme, înainte de a pleca, sir.
— Pleci din nou?
— Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetişor din cap. Plec mâine.
— Şi acum unde te duci?
— Păi, mi-a spus, scuturându-şi zăpada de pe pletele lungi, aveam de gând să caut un culcuş pentru la noapte.
Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a hanului „Crucea de aur“
, care avea legături atât de memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, lam luat de braţ şi am traversat ulicioara. Două sau trei cămăruţe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându-mă într-una din ele şi văzând că era goală, şi că în cămin ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru.
Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi era lung şi răvăşit şi că, afară de asta, faţa-i era arsă de soare. Mai încărunţise, cutele ce-i brăzdau faţa şi fruntea se adânciseră, iar după înfăţişare părea să fi înfruntat fel de fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere şi zdravăn şi ca un om susţinut de un scop urmărit cu tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce făceam în forul meu interior aceste observaţii, dânsul şi-a scuturat zăpada de pe haine şi pălărie şi sa şters pe obraz. Când s-a aşezat la masă, cu faţa la mine şi cu spatele la uşa prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră şi, apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros.
— O să vă povestesc, mas’r Davy, mi-a zis, pe unde am fost şi ce am aflat. Am fost departe şi n-am aflat decât puţine veşti; dar o să vă povestesc.
Am sunat clopoţelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a vrut nicio băutură mai tare decât bere şi, până ne-a adus-o şi ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia gravă a feţei sale era atât de impresionantă, încât n-am îndrăznit să-l tulbur.
— Când nu era decât o fetiţă, a început ridicând fruntea, după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare şi de coastele unde apele-s de un albastru întunecat şi strălucesc în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu ştiu, dar credea poate – sau nădăjduia – că taică-su fusese târât de curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi şi unde priveliştea-i veşnic însorită.
— Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil.
— Când a… când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, mi-a spus mie ceva că spre ţările acelea avea s-o ducă. Mi-a zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunăţii despre ele şi i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă şi ea o lady, şi căn felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiaşi dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în Franţa şi am debarcat acolo ca şi cum aş fi căzut din cer…
Am văzut că uşa se crăpase, lăsând să intre zăpada în odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare şi că o mână se strecurase binişor s-o ţină deschisă.
— Am aflat acolo un gen’leman englez, care avea o slujbă înaltă, a urmat mister Peggotty, şi i-am spus c-am pornit să-mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de nişte hârtii – nu ştiu com le zice – ca să pot călători mai departe, şi a vrut să-mi dea şi bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Fireşte, i-am molţomit din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de dumneata, mi-a zis, şi o să vorbesc cu toţi cei care au s-o ia pe acelaşi drum, aşa că mulţi o să ştie despre ’neata când o să călătoreşti singur, departe de-aici.“ I-am arătat com am putut mai bine cât îi eram de recunoscător şi-am pornit să străbat Franţa.
— Singur şi pe jos?
— Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori şi cu căruţa, împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori şi cu poştalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe mile în fiecare zi, şi câteodată mergeam împreună cu vreun biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-şi vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu mine, dar ne ţineam de urât de-a lungul şoselelor prăfuite.
Asta aş fi putut ghici şi singur după tonul lui prietenos.
— Când soseam într-un oraş mă duceam la han ş-aşteptam prin curte până venea cineva care ştie englezeşte (ceea ce se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că pornisem să-mi caut nepoata, şi ei îmi spuneau ce fel de oameni mai răsăriţi se aflau la han, iară eu aşteptam şi mă uitam după toţi cei care intrau sau ieşeau, să văd de nu seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em’ly, şi porneam mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau trăgeam undeva, la oameni mărunţi, mă pomeneam c-auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porţile lor, mă ospătau cu fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi-mi grijeau culcuş pentru-noapte. Şi multe femei, mas’r Davy, ce aveau fete de o vârstă cu Em’ly, am aflat aşteptând la margine de sat, în faţa crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în acelaşi chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Şi numai Dumnezeu ştie câtă bunătate mi-au arătat aceste mame!
La uşă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă şi el capul şi s-o vadă.
— Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi aşezau copiii, mai ales fetiţele, pe genunchi: şi de multe ori m-aţi fi putut vedea şezând cu ei în braţe la porţi, pe înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul meu!
Copleşit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-şi ascunsese faţa.
— Mulţumesc, sir, mi-a zis. Nu luaţi seama la asta.
Apoi şi-a dus mâna la piept şi şi-a urmat povestirea.
— Adesea dimineaţa mă-nsoţeau pe drum câte o milă sau două; şi la despărţire le ziceam: „Vă mulţumesc din toată inima! Domnul să vă binecuvânteze!“ Şi parcă îmi pricepeau vorbele şi-mi răspundeau cu prietenie. În cele din urmă am ajuns şi la mare. Nu mi-a venit greu, ca marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot atât de buni cu mine, şi aş fi străbătut toată ţara, din oraş în oraş, de n-aş fi aflat veşti c-ar fi văzut-o cineva prin munţii din Elveţia. Mi-a spus careva, câre-l cunoştea pe servitorul lor, că-i văzuse acolo pe toţi trei şi corn călătoreau şi unde se aflau. Şi-am mers zi şi noapte, mas’r Davy, către munţi. Cu cât mergeam, cu atât munţii aceia se depărtau parcă. Dar până la urmă le-am venit de hac şi i-am trecut. Când am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?“
Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopţii, trăgea cu urechea, mai era la uşă, şi mâinile ei mă rugau, mă implorau să n-o alung.
— Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister Peggotty. Nu! Câtuşi de puţin! Numai de mi-ar zări chipul, numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aş sta înaintea ei, fără a rosti niciun cuvânt, şi şi-ar aduce aminte de casa ce a părăsit-o şi de copilăria ei, şi chiar prinţesă regală de-ar fi ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Ştiam asta prea bine. De multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: „Unchiule!“ şi am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în faţa mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem şi-i şoptisem: „Em’ly, draga mea, am venit să-ţi spun că eşti iertată şi să te iau acasă!“
S-a oprit, a clătinat din cap şi, oftând, a povestit mai departe:
— Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Em’ly era totul. Am cumpărat o rochie ţărănească pentru ea; ştiam că de-o voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de stâncă, urmându-mă oriîncotro aş apuca, şi că nu mă va mai părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce le purta… s-o iau din nou de mână şi să pornim împreună spre casă, oprindu-ne ici şi colo pe drum, să-i oblojesc tălpile rănite şi inima ei sfâşiată. La dânsul cred că nici nu m-aş fi uitat. Dar, mas’r Davy, n-a fost să fie aşa… nu încă! Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. Unii ziceau una, alţii alta. Mam dus ici, m-am dus acolo, dar n-am aflat-o pe Em’ly şi m-am întors acasă.
— De când? l-am întrebat.
— De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în noapte vechiul nostru barcaz şi lumina licărind la fereastră. Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea lângă vatră, com ne înţelesesem. I-am strigat: „Nu te speria! Îs eu, Dan’l!“ ş-am intrat. Niciodată n-aş fi crezut că vechiul barcaz ar putea să-mi pară aşa de străin!
Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un sul înfăşurat în hârtie, conţinând două sau trei scrisori, sau nişte foi împăturite, pe care le-a pus pe masă.
— Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, strecurată noaptea sub uşă. A-ncercat să-şi prefacă scrisul, dar pe mine nu m-a putut înşela!
Cu mare grijă şi răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai cum fusese înainte, şi a pus-o deoparte.
— Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o missis Gummidge acum două sau trei luni.
După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o şi a adăugat cu glas scăzut: — Fiţi bun, sir, şi citiţi-o.
Am citit cele ce urmează:
Vai, ce vei simţi când vei vedea rândurile acestea şi vei băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! Dar caută, caută – nu de dragul meu, ci de dragul unchiului –, caută de te înduioşează puţin în privinţa mea! Fie-ţi milă, te rog, de o biată nenorocită. Şi scrie-mi pe un petic de hârtie dacă e sănătos şi ce-a spus despre mine mai nainte de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniţi numele, şi dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu ţi se pare vreodată că-şi aminteşte de aceea pe care o iubea atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! Cad în genunchi în faţa dumitale şi te rog, şi te implor, nu fi atât de aspră cu mine pe cât aş merita – aşa cum foarte bine ştiu că s-ar cuveni –, şi ai bunătatea să-mi scrii câteva cuvinte de dânsul şi să mi le trimiţi. Nu trebuie să-mi scrii „Micuţa“, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am necinstit, dar, vai, gândeşte-te la suferinţa mea şi fie-ţi milă de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată pe lumea asta!
Scumpa mea, dacă inima-ţi e neînduplecată faţă de mine – cu drept cuvânt neînduplecată, ştiu prea bine –, dacă-i neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotărî de-a binelea să nu încuviinţezi această umilă, umilă rugăminte, cere şi părerea aceluia căruia i-am căşunat mai mult rău decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soţie! Dacă se va arăta milostiv şi-ţi va spune că ai putea să-mi scrii câteva rânduri pe care să le citesc – cred că aşa va spune, vai, cred că aşa îţi va spune, numai să binevoieşti a-i cere părerea, căci totdeauna a fost bun şi îngăduitor –, spune-i atunci (numai atunci) că noaptea, când aud cum şuieră vântul, mi se pare că şuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul şi pe unchiul, şi că se năpusteşte către tării spre a mărturisi împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi-ar fi dat să mor mâine (şi, vai, aş fi pregătită, fericită aş fi să mor!), cuvintele mele din urmă pe el şi pe unchiul i-ar binecuvânta, şi cu ultima suflare pentru fericirea căminului lui m-aş ruga!
Şi în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. Bancnota era neatinsă, ca şi cea dintâi, şi mister Peggotty a împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucţiuni amănunţite cu privire la locul unde trebuia adresat răspunsul, şi deşi se vedea bine că trecuse prin mai multe mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în privinţa locului unde se ascundea, totuşi scrisoarea părea să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută.
— Şi ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty.
— Missis Gummidge nefiind cine ştie ce învăţată, Ham i-a făcut o ciornă, şi dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem în căutarea ei şi i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare.
— Aceea pe care o ţii în mână e o altă scrisoare? l-am întrebat.
— Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând puţin hârtia. Vedeţi? Zece lire. Şi năuntru stă scris ca şi la cea dintâi: „De la un prieten sincer“. A dintâi a fost strecurată sub uşă, pe când asta a venit cu poşta alaltăieri. Acuma mă duc s-o caut după ştampila poştei.
Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraş din regiunea Rinului Superior. Aflase la Yarmouth nişte negustori străini care cunoşteau ţinutul şi îi schiţaseră pe o bucată de hârtie o hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A pus-o pe masă, între noi, şi, sprijinindu-şi bărbia într-o mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat.
L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap.
— Munceşte com se cade să muncească un bărbat, mi-a răspuns. Şi-a făcut prin partea locului un nume com nici că se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de ajutor, şi el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să rămână între noi) că-i zdrobit.
— Bietul băiat, îmi închipui!
— Nu-i prea mai pasă de nimic, mas’r Davy, mi-a şoptit grav mister Peggotty, parcă nu mai ţine la viaţă: unde-i de făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o
facă. Şi unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Şi totuşi e bun ca pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l ştie.
Şi-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le-a înfăşurat în hârtie şi le-a pus la loc în buzunarul de la piept. Femeia din uşă dispăruse. Zăpada viscolită mai pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni.
— Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de vreme ce v-am văzut astăseară, mas’r Davy (şi asta mi-a uşurat inima), mâine dimineaţă o să plec la drum mai devreme. Aţi văzut ce am aici, şi şi-a dus mâna la piept, în locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă nelinişteşte e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi înapoiat banii ăştia. De-o fi să mor, şi banii s-or pierde sau i-o fura cineva, sau s-or risipi cine ştie com şi el o crede că i-am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aş avea odihnă! Şi cred că m-aş întoarce!
S-a ridicat şi m-am ridicat şi eu şi, înainte de a ieşi, ne-am strâns încă o dată mâna.
— Aş fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu pân-aş cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăştia, mi-a zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru şi o voi găsi pe Em’ly a mea, am să fiu mulţumit. Şi de n-am s-o găsesc, poate c-o să audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute decât când a încetat să-i bată inima; şi dacă nu mă-nşel asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârşit, acasă!
Când am ieşit afară, în noaptea geroasă, am văzut depărtându-se cu paşi precipitaţi silueta singuratică. Sub nu ştiu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele şi l-am ţinut aşa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută.
Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru drumeţi, unde ştia că va găsi un culcuş curat pentru o noapte. L-am însoţit peste Westminster Bridge şi, ajunşi pe malul ce ţine de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era molcom şi recules din respect pentru dânsul, care acum îşi relua singuratica peregrinare prin zăpadă.
M-am întors în curtea hanului şi am căutat cu înfrigurare silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele paşilor noştri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale paşilor mei; şi chiar şi acestea, când am privit înapoi peste umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci ningea cu fulgi mari.
Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul III – pdf download........