Legenda lui Hefaistos
Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului.
Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.).
Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei.
Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita.
Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos.
Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian).
Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor.
Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa.
Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept.
Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic.
Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida.
sursa: istoriiregasite.ro