PARTEA I
ARTA DE A INFLUENŢA OAMENII
CAPITOLUL I – Dacă vreţi să adunaţi mierea nu răsturnaţi stupul
În primăvara aceea, oraşul New-York asistă la cea mai senzaţională vânătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, “Two Gim” Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma şi nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.
O sută cincizeci de poliţişti îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Făcând găuri în acoperiş ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, aşezară mitralierele pe clădirile învecinate şi, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de şuierul gloanţelor şi de pârâitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliţiei. Zece mii de spectatori surescitaţi urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului.
După ce l-a prins, şeful poliţiei, Mullrooney, a declarat:
“Omul acesta este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic”.
Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împuşcăturile se înteţeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roşu hârtia. In scrisoare el afirma următoarele: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”.
Cu puţin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la ţară, aproape de Long Island. Un poliţist s-a apropiat de maşina lui şi i-a zis: ,,Arată-mi permisul dumitale”. Fără a spune o vorbă, Crowley şi-a scos pistoalele şi l-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanţe. În timp ce poliţistul se prăbuşea, banditul a sărit de la volanul maşinii sale şi, luând arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”.
Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Când a sosit ziua osândei, la Sing-Sing, poate gândiţi că a zis spăşit “lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis”.
Nu, el a exclamat: “Iată, sânt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr”.
Morala acestei povestiri este că “Two Gun” Crowley nu se socotea defel vinovat.
Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ?
Dacă aşa gândiţi, atunci ce spuneţi de următoarea mărturisire: “Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri şi distracţii oamenilor şi care mi-a fost răsplata ? Insulte şi viaţa unui câine hăituit!”.
Cine spune asta? Nimeni altul decât Al Capone, fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru şef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Capone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînţeles, tratat cu nerecunoştinţă.
Acelaşi lucru îl spunea şi Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanţele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Şi o credea. Am câteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar SingSing. El ne asigură că “puţini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca şi alţi oameni. Ei raţionează, explică, vă vor spune de ce au fost obligaţi să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raţionament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduieşte să justifice în proprii ochi actele antisociale comise şi declară dezinvolt că întemniţarea lor este absolut nedreaptă.
Dacă Al Capone, “Two Gun” Crowley, Dulci” Schultz şi toţi ticăloşii închişi se consideră nevinovaţi, ce gândesc despre ei înşişi oamenii pe care-i întâlnim în fiecare zi ? Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată “De treizeci de ani am înţeles că a critica pe cineva este inutil. Mi-e greu să-mi îndrept propriile defecte, dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecţi şi că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenţei”.
Wanamaker deprinsese de timpuriu această învăţătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr: în 99 la sută din situaţii omul se socoteşte nevinovat, oricare ar fi enormitatea greşelii sale.
Critica este deşartă pentru că ea pune individul în defensivă şi-l împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea răneşte amorul propriu şi stârneşte ranchiuna.
În armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plângere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întâi să-şi înăbuşe furia şi să se calmeze. Dacă îşi formula reclamaţia imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfânt, de ce nu avem şi noi o astfel de lege pentru părinţii mustrători, pentru femeile plângăreţe, pentru patronii irascibili şi pentru întreaga hoardă odioasă de nemulţumiţi
Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Ţenpot Dome. Timp de mai mulţi ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva in America. Iată faptele: Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill şi Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosinţa marinei. în loc să organizeze o licitaţie, Fall a cedat direct îmbelşugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rândul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit “un împrumut” de 100 000 dolari.
Apoi, Fall a expediat imediat un detaşament de soldaţi americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenţii ale căror puţuri megieşe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-ceşti concurenţi, expulzaţi astfel cu baionetele şi puştile, s-au îmbulzit în faţa tribunalelor. Şi au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atât de infectă încât a ruinat administraţia lui Harding, a scârbit o naţiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican şi l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.
Fall a fost condamnat cum puţin oameni politici au fost vreodată. Credeţi că s-a căit ? Nu. Câţiva ani mai târziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea preşedintelui Harding ş-a datorat nelinişti şi chinului suferit din pricina trădării unui amic. Când doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigând: “Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soţul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost cel trădat, crucificat şi pus la stâlp”.
Iată o manifestare tipică a naturii umane: vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi. Dar toţi suntem făcuţi la fel. Astfel că, dacă mâine am fi ispitiţi să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley şi AL Fall. Critica este ca porumbelul călător: revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm şi s-o îndreptăm va face să se justifice şi să ne condamne la rându-i. Sau, ca atâţia alţii, va exclama: “Nu văd cum aş fi putut face altfel”.
Cunoaşteţi vreo persoană pe care aţi vrea s-o îndreptaţi? Da? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-aţi începe cu dv. înşivă ? Ar fi mult mai de folos decât de a încerca a corija pe alţii şi… mult mai puţin primejdios.
“Când bătălia începe in noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune”, zicea poetul englezul Robert Browning.
Să începem prin a ne îndrepta pe noi înşine. Confucius spunea: “Nu te plânge de zăpada ce se găseşte pe acoperişul vecinului, când propriul tău prag este necurăţat”.
Când eram tânăr eram foarte pretenţios şi mă străduiam să impresionez pe toată lumea. Într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu câteva săptămâni înainte primisem o depeşă de la o persoană care adăugase această adnotaţie: “Dictată dar necorectată”. Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îţi dă aerul unui personaj important, covârşit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalţ în ochii lui Davis, aşa că am încheiat scurta mea notă cu aceeaşi expresie: “Dictată dar necorectată”.
Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observaţie: “Grosolănia d-tale nu este egalată decât de stupiditatea ce te defineşte”. Adevărat că făcusem o gafă şi meritasem, fără îndoială această injurie. Dar – este omeneşte – ii detestam pe Davis pentru umilinţa ce mi-o servise. Şi furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine – mi-e ruşine s-o mărturisesc – a fost doar răul ce mi-l făcuse.
Dacă vreţi să iscaţi furii ce vor mocni ani de-a rândul şi vor stărui până la moarte adresaţi-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veţi vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate.
Când vă adresaţi unui om, amintiţi-vă că nu vorbiţi numai unei făpturi logice, ci şi unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul şi amorul ei propriu.
Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanităţii Aceste explozii au grăbit nu de puţine ori moartea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleşit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meşteşugul său de romancier.
Benjamin Franklin, brutal şi neîndemânatic în tinereţe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog şi a învăţat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franţa. Secretul succesului ? Iată-l: ,,Nu vreau sa critic pe nimeni… vreau să spun tot binele pe care-l ştiu despre oricine”
Un prost este în stare să critice, să condamn; şi să plângă; este ceea ce, de altminteri, fac toţi proştii. Trebuie însă nobleţe pentru a înţelege şi ierta.
,,Un om mare îşi arată măreţia în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. În loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înţelege. Să încercăm a descoperi mobilul acţiunilor lor. lată ceea ce este mai folositor şi mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înţelegători şi mai buni”. A şti totul înseamnă a ierta totul!
Nu spunea doctorul Johnson că… ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârşitul zilelor lui” ? De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu?
download carte :