Zeus, Poseidon şi Hades îşi împart între ei lumea.
Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să vie Hades şi Poseidon.Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat aşa: Voi, amîndoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem stăpîni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cîndva, să se răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători.
-Eu voi domni. însă am să vă dau şi vouă cîte-un ţinut, să-l cîrmuiţi, să mi-l vegheaţi.
-Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul fecior născut de Reea… -Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine că m-am luptat mult mai vîrtos…
Iar Zeus le-a răspuns: – Lumea o împărţim în trei. Deoparte-i cerul luminos, de unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pămînt, cu Tartarul întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi cîţi ne vor duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. Iată, eu îmi voi păstra cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas…
Zeii cei doi s-au repezit numaidecît. Lui Hades i-au căzut la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, din fluvii şi izvoare.
Amîndoi zeii au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi pornit pe loc către ţinutul mohorît, care-i fusese hărăzit, şi, după cît se povesteşte, nicicînd nu a mai revenit acolo-n muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte pana-n asfinţit.
Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpîn…
Fiicele lui Cronos capătă demnităţi în Olimp.
După această faptă, Zeus a dat poruncă să s-arate în faţa sa copilele zeului Cronos şiale Reei – una mai mîndră decît alta. Ele-au venit smerite toate şi s-au plecat în faţa lui, întrebînd ce porunci le dă.
Zeus i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul. Focul, care înseamnă viaţa în oricare cămin, şi din această pricină nu are voie să se stingă. Apoi s-a îndreptat cu fală către Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul de a fi zeiţa holdelor bogate şi a livezilor cu rod.
Mai rămăsese numai Hera, ce sta sfioasă-n faţa lui, împurpurată la obraz şi căta cu privirea-n jos.Zeus s-a aplecat spre ea şi, mîngîind-o blînd pe păr, şi-a hotărît-o de soţie. în grija ei a-ncredinţat căsătoria şi familia şi copilaşii nou-născuţi.
Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci să se gătească întreg Olimpul pentru nuntă.Şi cînd s-a isprăvit şi nunta – o nuntă făr-asemănare – Zeus s-a aşezat pe tron, mai mulţumit ca înainte. Totul era orînduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre depărtări şi-şi cîntărea toată puterea şi bogăţia ce le-avea.Totuşi, un gînd i se vîrîse în minte-adînc şi nu-l lăsa:
„Pentru o lume-atît de mare, suntem puţini numai noi şase, cugeta Zeus, numărîndu-şi toţi fraţii şi surorile. Titanii au fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe Cronos. Cu-atît mai mult mi se cuvine şi mie tot atîţia zei, zei din cei mari, zei olimpieni. Pe lîngă ei voi hotărî şi zei mai mici, de-a doua mînă, ba şi o serie de cortegii, să ne-nsoţească pe noi toţi. In acest fel Olimpul meu va fi mult mai impunător. Duşmanii olimpienilor vor fi curînd dezvăluiţi şi nimiciţi fără cruţare. Şi- acum pe cine voi chema?… A!… pe Atena, «ochi de-azur», copila mea cea mai iubită, a tresărit deodată Zeus, pe ea o voi numi întâi!…” Şi a chemat-o pe Atena, să i se-nfăţişeze lui.
Zeiţa cu ochii de azur Atena, fiica lui cea dragă, nu se născuse ca oricare, ci-n nişte-mprejurări ciudate.
Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis – ce-ntruchipa înţelepciunea – că-n schimbul sprijinului dat o s-o ia în căsătorie. Şi se ţinuse de cuvînt. Trecuse vremea cuvenită, şi Metis trebuia să nască. Copilul era chiar Atena. Numai că Zeus se dusese şi-l întrebase pe Uranus ce-o să se-ntîmple în viitor.
Zeul Uranus, înstelatul, i-a răspuns că soţia lui, zeiţa Metis, va naşte-n primul rînd o fată, apoi va naşte un băiat. Acest băiat o să-l răstoarne pe Zeus de pe tronul său şi-o să se înscăuneze-n loc.
Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea fără zăbavă. Zeus a tremurat de spaimă, auzind ce-i urzise Moira, destinul neînduplecat.
Şi, reîntors acasă, Zeus a poftit-o la el pe Metis. Pînă să înţeleagă, biata, ce are soţul său de gînd, acesta a şi înghiţit-o.
– Numai aşa puteam să fac, a rostit el spre ceilalţi zei, ca să înlătur nenorocul ce ne pîndea, astfel, pe toţi…
A înghiţit-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot, urmînd şi el pilda lui Cronos, care-şi mînca odraslele.
A trecut timpul, pînă-n ziua cînd Metis, dac-ar fi trăit, urma să nască pe Atena. Zeus simţea că-l doare capul tot mai puternic. Neştiind cum să-şi potolească această mare suferinţă, a poruncit să vină zeul ce se numea Hefaistos şi era fiul său şi-al Herei .
El era meşter priceput, avea o fierărie-n Lemnos. Zeus i-a poruncit s-aducă şi o secure de aramă, cu tăiş bine ascuţit.
Hefaistos s-a înfăţişat şi a grăit tatălui său: – Am sosit, iată, la porunca-ţi, cu o secure ascuţită…
-Bine, Hefaistos, a spus zeul stăpîn, despică-mi capul şi vezi de ce mă doare-atît?
Hefaistos a rămas mut, şi de uimire, şi de teamă pe tatăl meu, pe tine, Zeus, nu glumeşti? a cutezat să mai întrebe.
-Ţi-am spus odată! a strigat puternic Zeus spre fierar. Despică-mi fruntea mai curînd.
Nu pot să rabd durerile…
Cu Zeus nu era de glumă, mai ales cînd se supăra.
Inăbuşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea şi-a lovit în ţeasta tatălui său, cît a putut.
Cînd a izbit securea ţeasta, s-a auzit un strigăt tare de bucurie şi izbîndă. Din creştetul nemuritor, cum spun legendele eline, s-a ivit o zeiţă mîndră, purtînd o platoşă de aur, pe frunte coif, în mîna dreaptă o lance straşnic ascuţită şi-n stînga scut apărător.
Olimpul, cît era de mare, s-a-nfiorat de măreţia zeiţei care se năştea. Pămîntul s-a cutremurat. Marea, de-asemeni, a vuit, şi valurile sale verzi s-au răscolit pînă-n adînc. Ba chiar şi Helios din cer, soarele cel strălucitor, fiul titanului Hiperion, şi-a oprit carul său de foc şi a privit, neliniştit, către Olimpul unde Zeus năştea pe fiica lui, Atena.
Iară Atena, nou-născută, era atît de frumoasă, încît zeul Hefaistos a şi cerut-o de nevastă. Ochii zeiţei, mai ales, erau albaştri-verzi, făuriţi parcă din azur. Hefaistos a stăruit să-l ia de soţ, însă zeiţa n-a primit şi a făcut un jurămînt, să stea pe veci nemăritată.
Zeus i-a ascultat dorinţa să n-aibă soţ, şi a rostit:
– Te vei numi Palas-Atena! Vei sta alăturea de mine şi-adesea mă vei sfătui…
De-aceea Zeus s-a gîndit şi-a hotărît ca ea să fie zeiţă a înţelepciunii, a cugetărilor adînci şi a priceperii depline, în muncă sau in bătălii.