Nopți albe de Feodor Mihailovici Dostoievski – pdf download

Feodor Mihailovici
Dostoievski

NOPŢI ALBE

Din amintirile unui visător
A fost cumva al sorţii har, Megieş al inimii gingaşe Să­ţi fie el o clipă doar?
I. Turgheniev
ÎNTÂIA NOAPTE.
Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind­o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să­ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi­am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n­am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi­ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă părăsesc toţi, când oraşul întreg s­a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într­un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi copleşitoare şi fără a izbuti să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de­a lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de­a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam… Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu­l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m­a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s­ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l­ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu­ne a treia zi, printr­o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu­ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m­ar întâmpina cu aerul că vrea să­mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu­mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj”; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie”; sau: „Eram cât pe aci să pier în flăcări şi de­ai şti ce spaimă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am şi prietene mai apropiate: una are de gând să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – ferească sfântul!
— S­o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n­am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz­pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima­mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându­mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându­se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nu­i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi­am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluţiseră în chipul cel mai stupid zugrăvind­o în Culoarea Imperiului ceresc.
Aşadar, cititorule, cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg.
Spuneam mai adineauri că trei zile la rând m­a chinuit acea stranie nelinişte, până când să­mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă naveam cum să mă simt bine – (lipseşte unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare?) – dar nici acasă nu mă simţeam în apele mele. Două seri m­am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu­mi vine la socoteală în ungherul meu? De ce acum mă simt atât de stingher acolo? Şi cu o privire nedumerită cercetam pereţii verzui, afumaţi, tavanul acoperit de păienjenişul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde­l ştiam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc şi nu mai sunt în stare să­mi aflu locul.) Încercai să mă uit îndelung şi fix în lumina ferestrei – zadarnic… Nu­mi era câtuşi de puţin mai uşor! La un moment dat, am chemato pe Matriona şi am dojenit­o părinteşte pentru păienjeniş şi pentru lipsa de curăţenie din casă, dar femeia m­a privit foarte nedumerită şi a plecat fără să spună un cuvânt, iar pânzele de păianjen au rămas până azi în acelaşi loc. În sfârşit, de abia în dimineaţa aceasta am izbutit să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta­i, va să zică! Pur şi simplu ei toţi fug de mine; din cauza mea, deci, o şterg din oraş, se cărăbănesc la vile. Iertaţi­mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu­mi arde de fineţuri stilistice… Nu­mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cât de curând în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfăţişarea gravă, ce tocmeşte un birjar, sunt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obişnuitele­i îndeletniciri de serviciu, se grăbeşte, fără să­şi ia bagaje cu el, să ajungă în sânul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfăţişare cu totul aparte, vrând parcă să spună fiecărui nou întâlnit: „Noi, domnilor, nu suntem aici decât aşa, în trecere, iar cel mult peste două ore suntem plecaţi în vilegiatură”. De se­ntâmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întâi ciocăniseră nişte degeţele subţiri şi albe ca neaua şi să apară căpşorul unei fetiţe drăgălaşe, care strigă după vânzătorul de ghivece cu flori – nu­mi închipui altceva decât că florile nu se cumpără numai aşa, ca o încântare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraş, ci pentru că, peste foarte puţin timp, cu toţii se vor muta la vilă, ducând cu ei acolo şi florile. Mai mult decât atât, în statornica mea năzuinţă de a descoperi mereu noi particularităţi şi indicii de un anumit gen, obţinusem atâtea succese remarcabile, încât constatai cu satisfacţie că ajunsesem să ghicesc fără greş, numai după înfăţişarea pietonilor, în ce vilă locuieşte fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennăi şi Aptekarski, sau cei de pe şoseaua Peterhof se deosebeau prin distincţia studiată a manierelor, prin eleganţa hainelor de vară şi prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraş. Cei din Pargolovo şi de mai departe „impuneau” de la prima vedere prin simţul măsurii şi prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioşia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Şi, lucru curios, fie că mi se întâmpla să întâlnesc vreun convoi lung de căruţaşi, cu hăţurile în mâini, păşind agale pe lângă căruţele încărcate vârf cu calabalâc (mese, scaune, divane turceşti ori neturceşti şi felurite lucruri gospodăreşti trântite claie peste grămadă), deasupra cărora trona – uneori chiar în vârful grămezii de boarfe – câte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecând agale pe Neva sau pe Fontanka, până către pârâul Ciornaia sau către ostroave – în imaginaţia mea, căruţele şi luntrile se înzeceau, se însuteau şi mi se părea de fiecare dată că totul s­a urnit din loc şi a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e ameninţat să ajungă un imens pustiu, aşa încât, până la urmă, mi se făcea tare ruşine, mă simţeam jignit personal şi începea să mă roadă tristeţea, pentru că numai eu nu aveam unde şi de ce să plec în vilegiatură. Aş fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruţe şi să însoţesc bucuros orice domn cu înfăţişare respectabilă, care ar fi tocmit o birjă; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita; ca şi cum m­ar fi uitat cu toţii, ca şi cum aş fi fost într­adevăr un străin pentru ei!
Am rătăcit astfel mult, până când – potrivit obiceiului meu – am izbutit să uit cu desăvârşire unde mă aflu şi m­am pomenit la marginea oraşului. Recăpătându­mi deodată buna dispoziţie, am trecut dincolo de barieră şi am apucat pe drumul dintre lanuri şi fâneţe, simţind cum dispare oboseala din mădularele­mi ostenite, cum înviorarea îmi umple fiinţa întreagă şi cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. Toţi trecătorii mă priveau cu simpatie şi doar că nu mă salutau; toţi păreau cuprinşi de o rară mulţumire şi toţi, până la unul, fumau ţigări de foi. Eu însumi mă simţeam copleşit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca şi când m­aş fi pomenit deodată undeva în Italia – atât de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu­mă, împrospătând forţele inimii mele de orăşean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile oraşului.
O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioşătoare; cerul îşi deschide belşugurile de puteri şi râvne, iar de jur împrejur totul dă în verde şi se împodobeşte cu fermecătoare smalţuri de flori… Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu ştiu cum, la câte o fată ofilită, plăpândă, dintre cele la care şi tu, cititorule, priveşti uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste şi compătimire, sau pur şi simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întâmpla pentru câte o clipă, deodată, ca într­o taină, să se facă nespus de frumoasă, încât tu însuţi rămâi mut de încântare şi, fără să vrei, te întrebi: ce putere a ştiut stârni atâta strălucire în aceşti ochi trişti şi îngânduraţi? Ce mister a putut aprinde bujorii aceştia în obrajii palizi şi slăbiţi? Cine a putut să însufleţească gingaşele trăsături ale chipului ei cu atâta pasiune? De ce tresaltă aşa de tulburător acest piept? Ce anume şi­a revărsat puterea, viaţa şi frumuseţea pe chipul sărmanei fete, silindu­l să strălucească cu un zâmbet atât de luminos, să se învioreze de atâta voie bună, de scânteietoare seninătate? Dacă vei privi împrejur, ca şi când ai căuta pe cineva, vei înţelege… Dar clipa a trecut şi e posibil ca mâine chiar să întâlneşti din nou aceeaşi privire cunoscută, adâncită în reverii şi absentă ca şi mai înainte, aceeaşi faţă palidă, aceleaşi mişcări docile şi timide, poate chiar regretul sau până şi urmele mâhnirii şi ale unei ucigătoare tristeţi pentru rătăcirea de o clipă… Şi câtă părere de rău în sufletul tău, că s­a stins atât de repede şi fără de speranţă frumuseţea efemeră, atât de amăgitoare, dezvăluită atât de zadarnic şi de fulgerător, irosindu­se apoi sub privirea ta uimită, încât nici s­o îndrăgeşti cu adevărat nu ai avut timp…
Şi totuşi, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decât ziua! Iată cum s­a întâmplat.
M­am înapoiat în oraş foarte târziu şi poate că trecuse de ora zece când mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întâlneşti de obicei ţipenie de om. Ce­i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a oraşului. Mergeam cântând, pentru că atunci când sunt fericit, numaidecât încep a fredona câte ceva, aşa, pentru mine, ca oricare om fără prieteni şi fără cunoscuţi apropiaţi, care în momentele lui de bucurie n­are cui să­şi deschidă sufletul şi de aceea cântă. Deodată însă o întâmplare cu totul neaşteptată m­a scos din făgaşul obişnuit.
Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj şi ar fi părut că priveşte foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă şi o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi­am zis şi trebuie să fie negreşit brunetă.” Pasămite, nu­mi auzise paşii, fiindcă nu s­a clintit când am trecut pe lângă ea, cu răsuflarea oprită şi inima bătând să­mi spargă pieptul. „Ciudat! M­am gândit apoi. Desigur că e absorbită de cine ştie ce complicaţie sufletească” şi deodată m­am oprit ca înlemnit. Mi s­a părut că aud un suspin înăbuşit. Da! Nu mă înşelam: fata plângea, plângea din ce în ce mai tare, până când izbucni în sughiţuri. Dumnezeule! Am simţit cum mi se strânge inima de durere. Şi oricâtă sfiiciune am faţă de femei, în momentul acela am uitat de toate. M­am întors şi am pornit spre ea, gata să­i strig: „Doamnă”, dar aducându­mi aminte că în toate romanele ruseşti care zugrăvesc aşa­zisa „înaltă societate” banalitatea aceasta e nelipsită, m­am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m­a făcut să n­o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvânt, mai potrivit, fata îşi înfrânse durerea, mă privi şi, recăpătându­şi stăpânirea de sine, se strecură pe lângă mine cu ochii în pământ, de­a lungul cheiului. M-­am luat numaidecât după ea, însă fata, dându­-şi seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada şi trecu pe trotuar. Nu m­-am încumetat să traversez şi eu. Îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laţ. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor.

pentru continuare descarcati de mai jos.......