Crimă şi pedeapsă – F. M. Dostoievski – carte online pdf/download

PARTEA ÎNTÂI
I
La începutul lui iulie, într­-o seară înăbuşitor de caldă, un tânăr ieşi din odăiţa lui subînchiriată de pe străduţa S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet, parcă nehotărât, spre podul K.
Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. Odăiţa lui se afla la mansarda unei case înalte, cu patru caturi, şi aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o cameră. Gazda de la care închiriase odăiţa asta, cu tot cu masă şi curăţenie, locuia într­un apartament separat, aflat cu câteva trepte mai jos, şi de câte ori ieşea, n­-avea cum să nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei uşă dinspre scară era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată, trecând pe lângă ea, tânărul se simţea cuprins de o laşitate nefirească, de care se ruşina şi care îl făcea să se crispeze. Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea.

Nu că ar fi fost laş sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într­o stare de iritare şi de încordare vecină cu ipohondria. Atât de mult se închisese în el şi se izolase de toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire, nu numai de cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici măcar asta nu-­l mai apăsa. Încetase cu totul să-­şi vadă de preocupările sale şi nu mai voia să studieze. De fapt, nu se temea de gazdă, orice­ar fi avut de gând cu el. Dar decât să se oprească pe scară, să-­i asculte toate neroziile despre nimicurile de zi cu zi, de care nu-­i păsa nici cât negru sub unghie, toate sâcâielile cu plata chiriei, ameninţările, văicărelile şi să trebuiască să umble cu fofârlica, să se scuze, să mintă – nu, mai bine să se furişeze ca un cotoi pe scară şi să o zbughească nevăzut de nimeni.

De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră chiar el de frica lui de a­-şi întâlni creditoarea.
„Când te gândeşti la ce treabă vreau să mă înham, şi mă tem de asemenea fleacuri! îşi spuse el, zâmbind ciudat. Hm… da… totu­i în mâinile omului şi el lasă totul să-­i treacă pe sub nas numai fiindcă e laş… asta­i deja o axiomă… Chiar, de ce s­-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii.
De asta nici nu fac nimic, fiindcă bat câmpii. Mă rog, s-­ar putea să fie tocmai pe dos: bat câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m­-am obişnuit să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu şi gândindu­mă la… cai verzi pe pereţi. Şi de ce mă duc acolo? Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu­i serios deloc. Fantazez şi eu ca să mă amuz; nu-­i decât o joacă!
Halal joacă, n­am ce zice!”

Pe stradă era cumplit de cald, zăpuşeală chiar, înghesuială, peste tot numai var, schele, cărămizi, praf şi duhoarea aceea specifică verii, atât de bine cunoscută de orice petersburghez căruia nu­-i dă mâna să închirieze o vilă; dintr­-o dată, toate astea îl călcară pe nervii şi aşa zdruncinaţi. Duhoarea de nesuportat a cârciumilor, foarte numeroase în acea parte a oraşului, şi beţivii de care te împiedicai la tot pasul, cu toate că era o zi de lucru, întregeau coloritul trist şi respingător al tabloului. Pe chipul cu trăsături fine al tânărului se citi pentru o clipă cel mai profund dezgust. Era foarte frumos: destul de înalt de statură, zvelt şi bine făcut, avea ochi minunaţi, aproape negri, şi un păr blond închis. Nu se depărtase prea mult, că păru dintr­-o dată să cadă într­-o îngândurare adâncă, sau mai degrabă într­-un soi de toropeală; înainta fără să mai vadă nimic în jur, de altfel, nu simţea deloc dorinţa de­a vedea. Din când în când mormăia doar ceva pentru sine, căci, după cum recunoştea singur, căpătase obiceiul de­a monologa. În clipa aceea deveni conştient că gândurile i se cam învălmăşeau şi că era foarte slăbit: de două zile nu mâncase aproape nimic.

Era atât de ponosit, încât oricare alt om, chiar unul deprins să umble îmbrăcat ca vai de lume, s­ar fi ruşinat să iasă ziua pe stradă în asemenea zdrenţe. De altminteri, în cartierul acela ar fi fost greu să stârneşti vreo mirare, orice fel de straie ai fi avut pe tine. Vecinătatea pieţei Sennaia, puzderia de localuri cu faimă proastă şi, mai cu seamă, mulţimea de muncitori şi meseriaşi care se îmbulzea pe străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, toate la un loc împestriţau uneori decorul cu asemenea specimene, încât vederea unui ins ca el nu mai putea mira pe nimeni. Iar tânărul adunase în suflet atâta dispreţ şi atâta ură, încât, în ciuda firii sale delicate, foarte naivă uneori, nu se simţea câtuşi de puţin ruşinat de zdrenţele sale. Nu însă şi când dădea nas în nas cu tot felul de cunoscuţi ori foşti colegi, cu care în general nu­i plăcea să se întâlnească… Cu toate astea, când un beţiv cărat, nu se ştie de ce şi unde, într-­o ditamai harabaua la care era înhămat un cal zdravăn de povară, îi strigă trecând pe lângă el: „Hei, tu, pălărier neamţ!” şi începu să zbiere arătându-­l cu degetul, tânărul se opri brusc şi, cu un gest încordat, duse mâna la pălărie. Era un ţilindru înalt de la Zimmerman, dar jerpelit, decolorat, găurit şi pătat tot, fără boruri şi strâmbat rău într-­o parte. Dar nu de ruşine se simţi cuprins, ci de un cu totul alt sentiment, care aducea grozav cu spaima.
„Păi, da, bâigui tulburat, chiar mă gândeam! Ceva mai prost nici că se putea! Uite, o prostie ca asta, un fleac dintre cele mai banale, e în stare să compromită orice plan! Da, pălăria asta sare în ochi… E ridicolă, tocmai de aia şi sare în ochi… La zdrenţele mele mi-­ar trebui mai curând o şapcă, una veche şi pleoştită, nicidecum monstruozitatea asta. Nimeni nu poartă aşa ceva, oamenii te văd de la o poştă, le rămâi în minte… e important, fiindcă pe urmă îşi amintesc, şi poate fi o dovadă. Trebuie să treci cât mai neobservat… Nimicurile sunt importante! …

Uite, un nimic ca ăsta şi s­-a zis, cu totul şi pentru totdeauna…”
Nu avea mult de mers. Ştia până şi câţi paşi sunt din poarta casei lui: exact şapte sute treizeci. Îi numărase la un moment dat, când abia începuse să se lase în voia visurilor. La vremea aceea nu credea încă în visurile astea, cu a căror îndrăzneală oribilă şi totodată ispititoare nu făcea decât să se aţâţe singur. Dar acum, când trecuse deja o lună, începuse să vadă lucrurile altfel şi, cu toate că îşi condamna fără încetare neputinţa şi nehotărârea în monologurile sale, se obişnuise, fără să vrea, să privească visul „infam” ca pe o faptă realizabilă, deşi nu avea încă încredere în sine. Iar acum se ducea chiar să facă o probă a ceea ce îşi pusese în gând şi emoţia îi creştea cu fiecare pas. Cu trupul scuturat de un tremur nervos şi cu inima strânsă, se apropie de casa imensă care dădea cu o latură spre canal şi cu alta spre strada X. Casa asta avea numai apartamente mici şi era locuită de meseriaşi de tot soiul – croitori, dulgheri, bucătărese, nemţi de tot felul, domnişoare care trăiau pe propriile speze, funcţionari mărunţi şi aşa mai departe. Era o forfotă continuă de oameni care intrau şi ieşeau pe cele două porţi şi prin cele două curţi ale imobilului. Casa avea vreo trei sau patru portari. Foarte mulţumit că nu­-i ieşise niciunul dintre ei în cale, tânărul se strecură neobservat pe uşa din dreapta şi apoi pe scară. Era o scară „de serviciu”, îngustă şi întunecoasă, dar el o ştia deja bine, o cercetase în amănunt, şi îi convenea că era aşa: în întunericul acela n­-aveai de ce să te temi nici de cele mai curioase priviri. „Dacă acum mi­-e aşa de frică, oare cum o să fie dacă o să trec vreodată cu adevărat la faptă?”, îi trecu fără voie prin minte în timp ce urca spre catul al patrulea. Aici îi tăiară drumul nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau afară mobila dintr­-un apartament. Ştia deja că acolo locuia un funcţionar neamţ cu familia. „Poate s-o muta neamţul, iar atunci la patru, pe scara şi palierul ăsta, n­o să rămână ocupat decât apartamentul bătrânei. Asta e bine… oricum…” Clopoţelul scoase un clinchet slab, de parc­ar fi fost din tablă, nu din aramă. Aproape toate apartamentele mici din astfel de imobile au sonerii din astea. Uitase deja cum suna, iar acum clinchetul lui ciudat păru să-­i amintească de ceva şi să i­l aducă limpede în minte… Tresări din tot trupul, de data asta avea nervii întinşi la limită. Peste ceva vreme, uşa se crăpă puţin: locatara îl scrută cu vădită neîncredere prin deschizătură şi doar ochii mici şi scânteietori i se zăriră în întuneric. Însă văzând că e lume pe palier, prinse curaj şi deschise larg uşa. Tânărul păşi în antreul întunecos, despărţit printr­-un perete de bucătărioara minusculă. Bătrâna stătea proţăpită dinaintea lui în tăcere, privindu­l întrebător. Era o bătrână mărunţică, smochinită, la vreo şaizeci de ani, cu nişte ochişori ageri şi răutăcioşi, cu un nas mic şi ascuţit. Nu avea nimic pe cap: părul blond, uşor încărunţit, era uns din belşug cu untdelemn. Gâtul lung şi subţire, ca un picior de găină, era înfăşurat într­o bucată de flanelă, iar pe umeri, în ciuda căldurii, i se bălăbănea o caţaveică de blană, răpănoasă şi îngălbenită. Bătrânica tuşea şi icnea întruna. Probabil că tânărul se uita la ea cu o privire ciudată, căci în ochii ei se ivi din nou neîncrederea dinainte.

— Sunt Raskolnikov, student, am mai fost pe la dumneavoastră acum o lună, se grăbi să bâiguie tânărul, cu o plecăciune uşoară, amintindu­şi că trebuie să se arate mai amabil.
— Ţin minte, taică, ţin minte foarte bine c­ai fost, spuse răspicat bătrâna, fără să­şi desprindă privirea întrebătoare de pe faţa lui.
— Păi, da… am venit iarăşi… tot cu trebuşoara aceea…, îi dădu înainte Raskolnikov, puţin derutat şi surprins de neîncrederea bătrânei.
„Poate aşa o fi de felul ei, dar data trecută n­am observat”, se gândi cu o senzaţie neplăcută.
Bătrâna tăcea, părând să stea în cumpănă, pe urmă se trase la o parte, arătă spre uşa care dădea în cameră şi zise, lăsându-­şi musafirul să treacă:
— Pofteşte, taică.

Odăiţa în care intră tânărul, cu un tapet galben şi cu muşcate şi perdeluţe de muselină la ferestre, era în momentul acela viu luminată de soarele aflat la asfinţit. „Şi atunci poate tot aşa o s­-o lumineze soarele…!”, îşi spuse în gând Raskolnikov şi, cu o privire iute, cuprinse tot ce se afla în cameră, ca să înregistreze şi să memoreze fiecare amănunt. Dar în cameră nu era nimic deosebit. Mobila, foarte veche toată, din lemn galben, consta dintr­un divan cu o tăblie rotunjită enormă, o masă ovală în faţa divanului, o toaletă cu oglindă mică pe peretele dintre ferestre, câteva scaune, vreo două­trei ilustraţii de doi bani în rame galbene atârnate pe pereţi, înfăţişând nişte domnişoare nemţoaice cu păsări în mâini – şi asta era tot. Într­-un colţ, în faţa unei iconiţe, ardea o candelă. Totul era foarte curat. „Treabă de Lizavetă”, se gândi tânărul. Nu se vedea nici fir de praf în toată casa. „Doar la văduvele bătrâne şi rele găseşti o curăţenie ca asta”, îşi urmă el gândul şi aruncă o privire curioasă spre perdeluţa de stambă din faţa uşii celeilalte cămăruţe, unde se găseau patul bătrânei şi o comodă şi unde nu apucase încă să pună piciorul niciodată. Ăsta era tot apartamentul, cele două camere.

— Ce pofteşti? întrebă cu asprime bătrânica intrând în odaie şi proţăpindu­se în faţa lui, ca să­l privească drept în ochi.
— Am adus un amanet, uitaţi­l!
Şi scoase din buzunar un ceas vechi, plat, din argint. Pe dosul capacului avea gravat un glob pământesc, iar lănţişorul era din oţel.
— Păi s­a­mplinit şi sorocul ăluilalt. S­a făcut luna acum două zile.

— O să vă dau dobândă şi pe toată luna asta, mai aveţi un pic de răbdare.
— Asta, taică, dacă să mai am răbdare ori să­l scot la vânzare imediat, e la voia mea.
— Dar pe ceasul ăsta cât îmi daţi, Aliona Ivanovna?
— Apăi, numai cu marafeturi îmi vii, taică, abia dacă valorează ceva. Pe ineluşu’ ăla ţi­-am dat data trecută două foi, iar el, chiar şi nou dacă e, face doar o rublă jumate la giuvaiergiu.
— Daţi­mi patru ruble, că îl răscumpăr, îl am de la tatăl meu. Am de primit curând nişte bani.
— O rublă jumate şi dobânda înainte, dacă vrei.
— O rublă jumate? strigă tânărul.
— Voia matale.

Bătrâna îi înapoie ceasul. Tânărul îl luă atât de cătrănit, că vru chiar să plece; însă brusc se răzgândi, amintindu­şi că nu mai avea unde să se ducă şi că mai venise pentru ceva.
— Dă-­o-­ncoa’! zise cu grosolănie.
Bătrâna strecură mâna în buzunar după chei şi trecu în cealaltă cameră, în spatele perdelei. Rămas singur în mijlocul odăii, tânărul ciuli urechile, încercând să­şi dea seama ce făcea acolo. Auzi cum deschidea comoda. „Trebuie să fie sertarul de sus, se gândi. Cheile le ţine deci în buzunarul drept… Toate pe aceeaşi legătură, prinse cu un inel de metal… Şi e una de vreo trei ori mai mare decât celelalte, dinţată, aia nu e de la comodă… Pesemne că mai e vreo ladă ori vreun cufăr… E bine de ştiut… De obicei, cuferele au asemenea chei… Dar ce ticăloşie­i totul…” Bătrâna se întoarse.
— Ţine, taică. Dacă­i zece copeici pe lună de rublă, la o rublă jumate ai de dat matale, pe­o lună­nainte, cinşpe copeici. Iar pentru alea două ruble din urmă, dacă socotim la fel, ies douăzeci de copeici. Adică, cu totul, treizeci şi cinci. Acuma mai rămâne să primeşti pe ceasul matale o rublă şi cinşpe copeici. Ţine­-aici!
— Cum! Acum am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici!
— Taman atât.

Tânărul nu mai stătu la discuţii şi luă banii. Se uita la bătrână şi nu se grăbea să plece, vrând parcă să mai spună sau să mai facă ceva, dar fără să ştie parcă nici el ce…
— S­ar putea, Aliona Ivanovna, să vă mai aduc zilele astea ceva… de argint… o tabacheră… frumoasă… doar să mi­-o iau de la un prieten.
Se fâstâci şi tăcu.
— Lasă, taică, vorbim atunci.
— Rămâneţi sănătoasă… Dar tot singură vă văd pe­acasă, surioara dumneavoastră unde este? întrebă cât se poate de degajat în timp ce ieşea în antreu.
— Da’ ce treabă ai mata cu ea, taică?
— A, niciuna, am întrebat şi eu aşa… iar dumneavoastră, gata… Cu bine, Aliona Ivanovna!
Raskolnikov ieşi cu inima plină de o tulburare care creştea întruna. Coborând scara, se şi opri de câteva ori, cuprins parcă brusc de mirare. Ajuns în sfârşit în stradă, exclamă:
— O, Doamne, ce scârbos e totul! Şi eu… să fiu eu… nu, e o prostie, o absurditate! adăugă hotărât. Dar chiar mi­a trecut aşa o grozăvie prin cap? De câte murdării e în stare sufletul ăsta al meu! Da, totul e o murdărie, o mârşăvie, o ticăloşie, o ticăloşie! … Şi de o lună-­ntreagă…

Dar toate cuvintele şi exclamaţiile erau departe de a­i exprima tulburarea. Senzaţia de nemărginit dezgust, care începuse să­i apese şi să­i chinuie sufletul încă din clipa când plecase spre bătrână, devenise acum atât de intensă şi de limpede, încât nu mai putea scăpa de amărăciunea ei. Umbla pe trotuar ca beat, nevăzând parcă trecătorii şi lovindu­se de ei, iar abia când ajunse pe o altă stradă se dezmetici. Uitându-­se în jur, observă că stătea în faţa unei cârciumi în care se intra direct din stradă, pe o scară ce ducea la subsol. Chiar atunci, doi indivizi beţi ieşiră pe uşă şi, sprijinindu­-se unul de altul şi înjurând, izbutiră să urce pe trotuar. Fără să mai stea pe gânduri, Raskolnikov coborî scara. Nu intra niciodată prin cârciumi, însă acum i se învârtea capul, iar pe deasupra mai era mistuit şi de o sete chinuitoare. Simţea nevoia să bea o bere rece, mai ales fiindcă punea brusca slăbiciune pe care o încerca pe seama faptului că era nemâncat. Se aşeză într­un colţ întunecos şi murdar, la o masă lipicioasă, ceru o bere şi bău lacom primul pahar. De îndată se simţi mai uşurat şi gândurile i se limpeziră. „Toate astea sunt prostii, îşi spuse cu speranţă, nu am nici un motiv să mă îngrijorez! Nu e decât o stare fizică proastă! Un pahar de bere, un pesmet acolo – şi, iată, mintea îmi vine din nou la cap, gândurile mi se limpezesc, voinţa mi se întăreşte! Ptiu, nişte prostii, nimic mai mult decât nişte prostii…!” Dar, chiar dacă scuipase cu dispreţ, parcă se eliberase brusc de o povară îngrozitoare, aşa că învălui întreaga asistenţă într­o privire prietenoasă. Totuşi, în adâncul lui, presimţea în acelaşi timp că şi în starea asta de spirit veselă era ceva nefiresc.
În cârciumă nu prea mai era lume. Imediat după cei doi indivizi chercheliţi cu care se întâlnise pe scări, plecase o şleahtă de vreo cinci inşi, cu o fată şi cu o armonică. În urma lor se făcuse linişte. Mai rămăseseră un bărbat care aducea a târgoveţ, deja puţintel afumat, şi care stătea liniştit cu o bere dinainte şi tovarăşul lui, gras, mătăhălos, îmbrăcat într­o sibirkă1, cu o barbă căruntă, ameţit rău, care moţăia pe o laviţă şi, din când în când, tresărea prin somn şi începea să pocnească din degete, desfăcând larg braţele şi săltând numai de la brâu în sus, fără să se scoale de pe laviţă, îngânând în acelaşi timp un cântecel prostesc şi canonindu­se să­-şi aducă aminte versurile, care sunau cam aşa:

Că un an mi­-am dezmierdat muierea.
Of, of, of, un an întreg… sau dezmeticindu­se iar:
Pe Podiacevskaia de­o apucai, Fosta mândră mi­o aflai…
Însă nu­i împărtăşea nimeni bucuria – tăcutul său tovarăş se uita la aceste izbucniri cu un aer bănuitor şi aproape duşmănos. Mai era un ins, un funcţionar la pensie, după cum arăta. Acesta stătea deoparte, ţinându-­şi în faţă stacana din care sorbea la răstimpuri, uitându­se împrejur. Părea şi el tulburat.