Amintiri din casa mortilor – F.M.Dostoievski – carte pdf download

Feodor Mihailovici Dostoievski
AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR

PARTEA ÎNTÂI.

INTRODUCERE.

Pe îndepărtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, munţii sau pădurile de nepătruns, întâlneşti din loc în loc câte un orăşel numărând o mie, cel mult două mii de locuitori, cu case de lemn, prizărite, cu câte două biserici – una înălţându­se în mijlocul oraşului, cealaltă la cimitir – aşezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraş adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem aşa, mişună o mulţime de funcţionari: ispravnici, judecători şi dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum şi nenumăraţi alţi slujbaşi de toate rangurile. Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea geroase, slujbele la stat ţin de cald în Siberia funcţionarilor aciuaţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni aşezaţi, fără nici un fel de pretenţii liberale, oameni pe care nu­i tulbură gândul unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic înrădăcinate şi consfinţite de vreme. Funcţionarii, care pe ­bună dreptate alcătuiesc aici protipendada şi ţin locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de baştină, fie veniţi de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, atraşi de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemnizaţii de deplasare şi de perspectiva unor avantaje şi mai ademenitoare.

Cei mai înţelepţi dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţii şi, prinzând pulsul situaţiei, au ştiut să dezlege problema propăşirii, rămân mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu nădejde în felul de trai al târgului. Belşugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi răsplăteşte cu prisosinţă. Alţii însă, oameni uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega această mare taină a vieţii, încep curând să se plictisească şi să se întrebe cu amară părere de rău cum de­au putut să se prostească într­atât şi să alerge cale de poşte ca să se îngroape în pustietatea asta. Aşteaptă cu nerăbdare să se scurgă cei trei ani, cât sunt obligaţi după lege să rămână acolo, căutând să­şi omoare timpul, pentru ca imediat după împlinirea termenului legiuit să­şi ceară transferul şi să se întoarcă acasă, hulind şi blestemând Siberia. Dreptate însă nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar şi din multe altele Siberia e o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sunt primitori şi cu dare de mână; printre băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriţi şi ospitalieri.

Domnişoarele sunt ca nişte bobocei de trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte recolte îmbelşugate. Într­un cuvânt, e un pământ binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască. Şi, cei drept, în Siberia, mulţi se pricep să­l rostuiască bine, cu destulă iscusinţă, trăgând foloase pe măsură.

Într­unu-i dintre orăşelele acestea, pline de voie bună, de îndestulare materială şi tihnă sufletească, cu locuitori sfătoşi, de treabă şi care mi­a lăsat o amintire de neuitat, am întâlnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici Goriancikov. Născut într­o familie de nobili, moşieri din Rusia Centrală, fusese condamnat la deportare şi muncă silnică de gradul al doilea pentru că îşi omorâse nevasta. După ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă, îşi duce traiul cuminte şi nebăgat în seamă printre coloniştii din orăşelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar stătea în oraş, unde­şi putea câştiga existenţa cu meditaţiile. Prin oraşele Siberiei pot fi întâlniţi adeseori preceptori dintre foştii deportaţi, care trăiesc din lecţii predate pe la familiile înstărite. Sunt primiţi cu bunăvoinţă, fiindcă îi învaţă pe cei tineri mai ales limba franceză, atât de trebuincioasă în viaţă şi pe care, fără ei, în colţurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii nici n­ar avea de unde s­o cunoască. Pe Aleksandr Petrovici l­am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului Ivan Ivanâci Gvozdikov, vechi şi merituos slujbaş, care îşi pusese mari nădejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau de patru ori pe săptămână lecţii de la Aleksandr Petrovici, care era plătit cu treizeci de copeici lecţia. Înfăţişarea lui îmi atrase luarea­aminte. Era un om extrem de slab şi de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani.

Umbla totdeauna curat îmbrăcat, după moda europeneană. Când îi vorbeai, te privea ţintă, foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, căutând parcă să­i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum întrebarea l­ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să­i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea într­a­tâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt discuţiei. L­am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanâci ce crede despre el; mi­a spus că Goriancikov duce o viaţă austeră, ireproşabilă şi că altminteri el, Ivan Ivanâci, nu i­ar fi încredinţat educaţia celor cinci fete ale sale; dar că, în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că­i foarte învăţat, citeşte mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape cu neputinţă să­l provoci la o convorbire mai intimă. Unii susţineau că e pur şi simplu nebun, grăbindu­se totuşi să adauge că aceasta n­ar fi de fapt cine ştie ce meteahnă şi că mulţi dintre cetăţenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuşi să­i vină în ajutor şi să­l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar că el ar putea fi de folos scriind petiţii ş.a.m.d. Se crede că are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi oameni influenţi; toţi ştiau însă că din clipa deportării el tăiase toate punţile şi refuzase cu încăpăţânare să mai aibă vreo legătură cu cei de acolo, că, într­un cuvânt, procedase în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, toată lumea la noi cunoştea povestea vieţii acestui om; toţi ştiau că­şi omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an de căsnicie şi că se autodenunţase, dându­se pe mâna justiţiei (ceea ce­i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de milă. Şi totuşi, acest om ciudat se ţinea mereu departe de lume şi nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la vreo lecţie.

La început nu­mi atrăsese atenţia în mod deosebit; mai târziu, fără să­mi dau seama de ce, l­am privit însă cu mai multă atenţie; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină. Dar era cu neputinţă să intri în vorbă cu el. Răspundea, ce­i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta i­ar fi fost cea dintâi datorie; dar răspunsurile lui mă stânjeneau oarecum şi­mi era penibil să­mi continui întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă şi istovire. Îmi amintesc că într­o minunată seară de vară am ieşit împreună de la Ivan Ivanâci. Îmi trecu deodată prin minte să­l invit la mine să fumăm o ţigară. Mi­ar fi greu să descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se zăpăci de­a binelea, bâigui câteva cuvinte de neînţeles şi, deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o rupse la fugă în direcţia opusă. Am rămas nespus de mirat. De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că­l încearcă un fel de teamă. Eu însă nu m­am dat bătut; ceva mă atrăgea la el, aşa că după o lună mă înfiinţai, cu totul pe neaşteptate, acasă la dânsul. Am procedat, fireşte, fără tact şi cam nechibzuit. Locuia la marginea oraşului, în casa unei bătrâne târgoveţe, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, avea un copil din flori, o fetiţă de zece ani, zburdalnică şi drăgălaşă. În clipa când am intrat pe uşă, Aleksandr Petrovici tocmai o învăţa să citească. În clipa când mă văzu, se tulbură grozav, de parcă l­aş fi prins asupra cine ştie cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă de pe scaun şi rămase nemişcat, privindu­mă cu ochii holbaţi. În sfârşit, ne aşezarăm; îmi urmărea bănuitor privirile, ca şi cum se aştepta să surprindă în fiecare dintre ele un anume gând tainic. Mi­am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi că suferea pesemne de mania persecuției.
Cutiei.

Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să­mi spună: „Dar nu mai pleci odată?” încercai să intru în vorbă cu el, povestindu­i despre orăşelul nostru, despre ultimele noutăţi, dar el se eschiva cu încăpăţânare de la orice discuţie, zâmbind cu răutate şi mărginindu­se la răspunsuri monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent cu noutăţile îndeobşte cunoscute de toată lumea şi că nu avea nici măcar dorinţa să le afle. Îi vorbii apoi de ţinutul nostru, de nevoile lui; mă asculta tăcut, uitându­se ţintă în ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să­mi fie ruşine de toată convorbirea aceasta. Şi totuşi, era cât pe­aci să­l scot din rezerva lui ostilă, oferindu­i teancul de căiţi şi reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poştă. Le învălui într­o privire lacomă, dar îşi schimbă pe dată gândul, refuzând să le ia, sub cuvânt că n­are vreme să citească. În sfârşit, hotărâi să pun capăt acestei vizite penibile şi cum mă văzui afară, simţii că mi se ia o piatră de pe inimă. Îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire din parte­mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume. Băgasem de seamă că avea prea puţine cărţi; prin urmare, nu era adevărat că citea mult. Şi totuşi, în vreo două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu noaptea prin faţa locuinţei lui, văzusem ferestrele luminate.

Ce îl făcea oare să vegheze până în zori? Scria, poate? Iar dacă aşa era, ce­ar fi putut să scrie?
Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraş vreme de aproape trei luni de zile. Întorcându­mă acasă abia în iarnă, aflai că Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în singurătate şi că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să cheme un doctor. Lumea din oraş îl şi uitase. Odaia în care locuise era goală. Făcui numaidecât cunoştinţă cu gazda lui, cu gândul să aflu de la ea cum anume îşi petrecuse vremea chiriaşul şi dacă nu cumva scrisese ceva. Pentru douăzeci de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hârtii rămase de la răposat şimi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă cu ce aprinde focul.

Era o femeie posacă, tăcută şi n­am izbutit să aflu mare lucra de la ea. N­a fost în stare să­mi spună nimic deosebit, nimic nou despre chiriaşul ei. Din răspunsurile pe care mi le­a dat cu multă zgârcenie, reieşea că acesta nu lucra aproape nimic şi că luni de­a rândul i se întâmpla să nu­şi arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales după ce a aflat cum o cheamă; în ziua de Sfânta Ecaterina se ducea la biserică şi dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe nimeni; din casă nu ieşea decât atunci când se ducea să dea lecţii; până şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, când, o dată pe săptămână, aceasta venea să­i deretice cât de cât odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu schimbaseră aproape nici o vorbă. O întrebai pe Katia dacă­şi amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, îşi ascunse faţa în mâini şi, întorcându­se spre perete, izbucni în plâns. Vasăzică, omul acesta ştiuse să se facă iubit cel puţin de un suflet de copil.
Am luat vraful de hârtii cu mine şi toată ziua aceea o petrecui cercetându­le. Trei sferturi din ele erau cu totul lipsite de interes: nişte hârtii fără însemnătate sau caiete cu exerciţii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă, îmi căzu în mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini acoperite cu o scriere măruntă. Cine ştie când şi în ce împrejurări a fost aruncat de către autor şi dat uitării. Era o descriere amănunţită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe alocuri, a celor zece ani petrecuţi de Aleksandr Petrovici la ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţe imperioase.
Recitii de câteva ori aceste crâmpeie şi rămăsei aproape convins că ele fuseseră scrise într­o clipa de nebunie. În schimb, însemnările ocnaşului – „Scene din Casa morţilor” ­

AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR.

Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul său, nu miau părut cu totul lipsite de interes. O lume cu desăvârşire nouă, necunoscută până atunci, ciudăţenia anumitor fapte, în sfârşit, unele note şi reflecţii originale asupra acestei lumi interlope mă făcură să zăbovesc tot mai mult asupra unor pasaje, pentru ca până la urmă, aproape captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie curiozitate. E cu putinţă să mă fi înşelat. Drept probă, aleg pentru început numai două­trei capitole din aceste însemnări şi le supun aprecierii cititorului.

continuare o puteti descarca de mai jos...