PARTEA I
I. TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN
Pentru ca am ramas singur, m-am hotarât sa încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare dupa-amiaza. Nu am nevoie de inspiratie; trebuie sa scriu, doar, viata mea, iar viata mi-o cunosc, si la roman ma gândesc de mult. Dinu stie; pastrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei si învatam chimie într-un laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se parea ca trebuie sa fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Si acel Jurnal de acum doi ani avea un “subiect”: trebuia sa se vadeasca într-însul viata unui adolescent suferind de neîntelegerea celorlalti. Dar adevarul era altul: Jurnalul ma magulea si îmi alina dorul meu de razbunare; razbunare dreapta împotriva celor care nu ma întelegeau, credeam eu.
Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, fireste. Ma tem, însa, ca viata mea – stinsa între copii si carti – nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansarda, în înserari calde si tulburatoare, pretuieste mai mult decât anii tovarasilor mei risipiti în jocuri, în sarbatori de familie si idile. Dar cititorii?… înteleg si eu ca toata durerea unui adolescent miop nu va misca nici un suflet daca acest adolescent nu se va îndragosti si nu va suferi. De aceea, m-am si gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui sa aiba loc prin prezenta acestei fete. Dinu m-a întrerupt si m-a rugat: daca într-adevar îi sunt prieten, sa schimb numele eroinei în Laura.
M-am tulburat mult la început, pentru ca nu stiam cum sa fie fata care va strabate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman. Cea mai mare, Maria, era slaba si rea; îsi teroriza fratii, fura caise verzi si tipa alergând dupa tramvaie. Cealalta, Puica, era grasa si murdara. Nici una, nici alta nu puteau seduce un adolescent. Aceasta, nimeni n-o putea întelege mai bine ca mine. Dinu mi-a marturisit ca ma poate ajuta. A cunoscut atâtea fete, îmi spune. Dar cum as putea scrie eu un roman cu o eroina cunoscuta de Dinu? M-am hotarât sa ma gândesc, în timp ce voi scrie, la vara-mea.
De câteva saptamâni, de câte ori o întâlnesc, îi pun întrebari. Am vestit si pe Dinu ca vara-mea se afla sub observatie.
– Daca vrei sa scrii un roman, m-a sfatuit ea, sa-l faci pe erou frumos si bun. Si sa-l cheme Silviu.
Când i-am spus titlul si subiectul romanului, nu i-a placut. Sa fie doi eroi, unul frumos si altul urât, vrea ea. Iar titlul: Dragoste de copil sau Flori de primavara, sau La saptesprezece ani. în zadar mi-au fost explicatiile: “Vally draga, acesta e un roman cerebral, cu drame interioare” etc. în zadar. Si atunci i-am ascultat marturisirile. Mi-au folosit, caci am învatat vocabularul fetelor. Si am cunoscut câte ceva din visurile, nostalgiile si tulburarile ei. Parca as fi ascultat marturisiri auzite de mult. îmi aminteam ca vara-mea nu se deosebeste mult de eroinele din romane sau de acele pe care un suflet putin exaltat si le închipuie. Dar pot eu sti ca aceasta e vara-mea, aceasta care mi se dezvaluie la rastimpuri, antrenata de confesiuni?
Stiu despre ea ca viseaza sa cunoasca o prietena mica si buna, care sa aiba mosie, iar la mosie un frate brun si curajos. El le-ar întovarasi prin padure, le-ar învata sa vâneze si le-ar spune “tu”. îmi marturiseste ca i-ar placea sa fie într-o noapte conacul calcat de hoti. Ea ar apuca revolverele si ar aparea în salon tocmai în clipa când fratele prietenei ar fi sugrumat de un tigan. Ar mântui viata fratelui si l-ar îngriji într-un dormitor alb, cu masuta acoperita de sticlute colorate. Parintii s-ar arata recunoscatori si i-ar lasa singuri, zâmbind. Vara-mea se opreste. Nu vrea sa-mi spuna daca ea s-ar rosi sau si-ar trage sfios mâna când fratele prietenei i-ar sopti, apropiindu-se: te iubesc!… Stiu eu ce mai gândeste vara-mea asupra baiatului brun si convalescent, vegheat de o sora mica si o prietena frumoasa?…
Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus si Dinu: “Cine va mai cuteza atunci sa te lase corigent?” Se gândeste, poate, cu bucurie la însemnatatea lui în roman. Ma rugat sa se numeasca tot Dinu, si sa-l fac melancolic, încolo, pot scrie orice despre el. Staruie chiar sa scriu tot ce cred eu despre el. “Dar pe cine ar putea interesa aceasta?” gândesc eu, ca un adevarat autor de romane. îmi merge tot mai rau, de la o vreme, cu scoala. Singura nadejde a ramas romanul care va apare în vitrine la toamna. Corigent tot voi ramâne, dar pentru cea din urma oara. Profesorii se vor teme de mine, ma
vor respecta si se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotarî sa ma lase corigent la matematica, iar Faradopol la germana.
Nu am avut deloc noroc saptamâna aceasta; si se apropie sfârsitul ultimului trimestru. Luni am dat extemporal la franceza, din “gramatica”. Trollo da, de sase ani, extemporale numai din “gramatica”. Si, fireste, nu am învatat nimic de sase ani. Am sa iau si de data aceasta “insuficient”, cum am luat ieri la germana, când Faradopol mi-a cerut sa-i povestesc pe nemteste primul act din Nathan der Weise. Din clasa a Ii-a ne cere sa povestim pe nemteste. Dar daca nu ne-a învatat niciodata nemteasca?…
Azi-dimineata pornisem melancolic spre scoala. înfrunzisera toti castanii si era senin, iar eu nu aveam nici o problema scrisa. Ma gândeam: ar trebui sa fug în Cismigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Si apoi, mi-ar fi fost tot timpul teama sa nu fiu vazut de vreun profesor. Ma întristam aflând cât sunt, înca, de slab, de timid, de nehotarât. M-ar fi desfatat sa am vointa furtunoasa si sa fug, sa lucrez în porturi, sa dorm în barci, sa cutreier tari. Dar eu ma multumeam sa visez o izbânda târzie si sa sfârsesc caietele Jurnalului. Paseam îngândurat catre scoala. Dinu m-a ajuns din urma si m-a strigat: doctore! Aceasta, pentru ca sunt miop si citesc carti cu coperte cenusii. El era fericit; îl ascultase Vanciu si rupsese un “suficient”. Pe astazi aveam patru probleme:
– …Grele si încurcate.
Atunci am schimbat vorba. I-am spus ca romanul meu va avea patru sute de pagini si ca va fi primul dintr-o serie ce se va numi Dacia Felix. Eu stiu ca n-am sa scriu niciodata aceasta serie. Pentru ca trebuia, totusi, sa uit problemele grele, i-am marturisit ca cel de-al doilea volum se va petrece într-un salon de coiffeur. Dinu a râs.
– Are sa-ti vina greu, pentru ca tu n-ai fost niciodata barbier. Mai bine situeaza volumul al doilea într-o scoala de fete.
Aici am protestat eu. I-am amintit ca nu cunosc nici o eleva, afara de cele câteva din societatea noastra “Muza”. Vara-mea, unicul izvor de inspiratie, a urmat câtiva ani la calugarite, dar se arata plictisita de câte ori o întreb asupra vietii din pension.
Am acceptat, totusi, sa public la sfârsitul Romanului adolescentului miop un apel catre elevele din cursul superior, prin care as putea obtine “jurnale”, confesiuni si amanunte. Cu acest material cules “sur le vif as putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit sa uitam Romanul si sa ne grabim, ca sa nu fim zariti de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sarit treptele patru câte patru. în clasa, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, linistit, în fund.
Eu nu am noroc. Altii au noroc si la fete, si la carti, si la scoala. Eu am renuntat bucuros la jocul cu fete si la jocul de carti numai ca sa am noroc la scoala. Dar nu am.
Când sfârsisem de copiat de la un vecin cea dintâi si cea mai usoara dintre cele patru probleme grele, intra Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zaresc catalogul cu scoarte negre si en-tete alb. Vanciu saluta demn si îngaduitor, sigur de evidenta lui superioritate si de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intra, ca voi studia patimas matematica numai ca sa-i pot împotrivi aceeasi privire senina si sigura… în gând – daca sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearca sa si-l ascunda sub croiala vestei. Am aflat de mult ca Vanciu e un Don Juan.
Daca as fi femeie si l-as avea tot profesor de matematica, sunt sigur ca nu i-as putea rezista. Ma stapâneste cu glasul, cu calmul, cu ochii si cu dezlegarile problemelor. Mi-e ciuda ca nu m-a palmuit niciodata, ca sa-l pot urî. îmi spune numai “cap de lemn” de câte ori gresesc semnele algebrice; si “cap sec” de câte ori ma intimidez la tabla, fascinat de un desen geometric caruia trebuie sa-i gasesc rost, valoare si dezlegare. Am facut rugaciunea, si eu mi-am dat seama ca ma rugam, nu stiu cui. Ma rugam ca Vanciu sa întoarca foaia catalogului si sa asculte colegii de la sfârsitul alfabetului; sau sa fie chemat la minister; sau sa intre servitorul si sa-i aduca o veste neasteptata, iar noi sa avem întreaga ora libera. Poate ma rugam si altceva.
Fireste, m-a chemat cel dintâi la tabla, cu toate ca nu eram singurul neascultat din clasa. Am pasit demn, cu caietul, cu creta si buretele. Nu voiam ca ceilalti sa afle ca mi-e teama de Vanciu. De altfel, cum ma apropii de tabla, ma linistesc. Panica piere din senin. Privesc calm ochii profesorului si, când si-i pleaca în caiet, zâmbesc îngaduitor celor din banci.
– Câte probleme am avut?
– Patru.
– Unde sunt?
– N-am putut sa le fac pe toate, raspund eu umilit si cântarind dispretul privirilor lui Vanciu.
– Fa-o atunci pe prima. Stii enuntul?…
Nu-l stiam. Dar am facut semn ca-l stiu. Vanciu si-a întors scaunul catre mine, si-a încrucisat bratele si astepta. A înteles, si a început sa-mi dicteze: – “într-un cerc de raza R, zona nascuta de un arc, când cercul se învârteste în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca baza un cerc, a carui suprafata este egala cu sfertul zonei. Sa se calculeze înaltimea x a zonei.”
Nu stiam de unde sa încep. Nu pricepeam nimic si nici nu ma puteam gândi la problema. îmi fixasem privirea pe cele câteva cifre scrise la coltul tabliei si începui a-mi framânta figura, ca sa creada Vanciu ca-mi framânt mintea. în timpul acesta, eu gândeam: “Ei, al dracului!” si apoi pocneam din dinti. Era tot ce puteam face.
Vanciu ma socotise multa vreme imbecil si ma menajase. Poate a aflat, însa, ca ma prefac, ca nu învat niciodata si, de atunci, nu se mai lasa înduiosat de natângia mea. Totusi, bâlbâielile, zapacelile si mimica simulata la tabla nu ramân fara efect; Vanciu îmi da întotdeauna ajutor.
– Ei, nu merge?- Avem un cerc… îmi adusei aminte ca si în caiet facusem unul, plimbând creionul pe marginea unui capac de calimara. începui a construi cercul, si stergeam mereu, ca sa mai treaca din timp. Dar totul era zadarnic, pentru ca nu stiam problema.
– De ce nu înveti, ma?
– Invat , domnule Vanciu, dar ma zapacesc…
-Cine îm^a bine….
– Eu învat, domnule Vanciu…
– Nu ma întrerupe!… Cine învata bine, nu se zapaceste…
– Stiu, domnule Vanciu…
– Spune atunci.
– Stiu, dar sa vedeti…
– Repeta enuntul.
Pauza lunga, în care timp baietii îsi tineau rasuflarea.
-La loc!…
M-am asezat în banca, usurat. în carnetul albastrui, la ziua de 15 mai, Vanciu sa iscalit sub un magistral si dureros de citet “insuficient”. Eu m-am prefacut ca urmaresc cu atentie si curiozitate calculele vecinului meu de catalog, un italian roscat si miop, care se încapatâneaza sa nu poarte ochelari. Acela îsi stia lectia. Explica, explica, iar Vanciu îi striga la rastimpuri, exasperat:
– Lucreaza, domnule!…
Dupa ce a iesit Vanciu, baietii m-au înconjurat si m-au întrebat, bucurându-se:
– Ce te faci, tipule?
Le-am raspuns ca putin îmi pasa, pentru ca eu sunt eu, iar ei, simpli elevi dintra sasea reala. De câte ori sunt umilit, ma arat superior si nu ma feresc de a le dovedi celorlalti întregul meu dispret. Eu înteleg ca aceasta reactiune e copilareasca, dar nu o pot îndeparta. Când ma linistesc, ma mustru. M-am întors acasa împreuna cu Dinu, si, pe drum, am planuit capitole din roman. Nici nu voiam sa ma gândesc la noul “insuficient”, pe care mâine va trebui sa-l arat mamei. Socoteam amândoi ca singura mea nadejde nu ramâne decât Romanul adolescentului miop, si ca trebuie sa ma apuc numaidecât de lucru.
Acum însa, dupa ce am scris atâtea pagini în caietul meu, nu mai am curajul sa încep cel dintâi capitol. Se apropie seara, mâine am lectii grele, iar pe masa am lasat la jumatate Bouvard et Pecuchet.
descarcati cartea direct de aici:…