AnnaE
#0

FIUL LUI PARDAILLAN
I

 

Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de mai, Henri IV domnind peste o Franţă pacificată. Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forţă de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiş spre casa din faţă.
Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adoraţie mută.
Tânăra fată roşeşte, păleşte… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră şi închide fereastra.
Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi visători. La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun prind viaţă şi, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură:
„Cât este de frumoasă!…”

 

Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se ştie de unde.
Se rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în faţa omului în adoraţie.
— Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac!… Mereu adîncit în sumbrele voastre viziuni, deci!
Smuls brutal din visul său, Jean-Francois Ravaillac, fără a fi surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos:
— Bună ziua, frate Parfait Goulard.
În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în direcţia străzii Saint-Honore, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard.
Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac.
îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care discută aprins cu o matroană
demnă care, după toate aparenţele este o mică burgheză.
Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.

 

Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, ajungând în faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversaţia lor.
Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa.
Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi introduce cheia în broască.
Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mişcase:
„Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat!…”
El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâşnind din dinţi:
„Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a chemat?…”
Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă şi întinse mâna. Gest de adio? înţelegere încheiată? Acont primit? îndrăgostitul n-ar fi putut spune. în orice caz, o cunoştea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid şi bâlbâia:
„Doamna Colline Colle!… Ah! pe toţi dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet!…”
Şi se repezi spre scări.

 

Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii sale. Ei rămaseră nehotărîţi, neîndrăznind să tragă ciocănelul.
— Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu-eşti parizian, tu ştii să vorbeşti…
Chiar! răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, .dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l tragă cu cinste…
— Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău cu şeful… Ştiţi voi, băieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în faţa lui fără asentimentul său?… — Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini doreşte să-l vadă chiar astăzi.
Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta.
— Este şeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua.
Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără îndoială, erau obişnuiţi. Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei:
— Să-l urmăm!…
Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful” şi de care păreau că se tem.

 

El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză.
— Hei! domnule grăbit! strigă gentilomul, îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.
Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâşnind din dinţi.
Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea să aibă şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. în orice caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistenţa îndrăgostitului nostru.
Gentilomul, foarte calm, fără mânie, îl priveşte cu răceală.
— Observ, domnule, că, dacă nu v-aş fi oprit, susceptibilitatea mea ar fi putut provoca o nenorocire ireparabilă. înţeleg să trec cu vederea bruscheţea manierelor dumneavoastră. Dute tinere, de data aceasta cavalerul Pardaillan va uita impoliteţea.
îndrăgostitul tresări violent.
Apropiindu-se de cavalerul Pardaillan, aproape atingându-l, privindu-l în ochi, mârâi:
— Vă rog să mă scuzaţi!… Dar eu, care nu sunt cavaler, eu, Jehan, căruia i se spune le Brave, nu voi ierta niciodată umilirea… Vă voi omorî, domnule!… Plecaţi, profitaţi de cele câteva ore care v-au mai rămas de trăit. Mâine dimineaţă, la ora nouă, vă voi aştepta în spatele zidului de la Chartreux… Iar dacă veţi uita să veniţi la întâlnirea pe care v-am dat-o, să ştiţi că Jehan le Brave va şti să vă găsească, chiar dacă v-aţi ascunde în fundul iadului!
Şi se îndepărtă ca o fiară dezlănţuită.

 

Cavalerul Pardaillan ridică nepăsător din umeri şi se îndepărtă liniştit, fluierând uşor o arie de pe vremea lui Charles IX. II
în timp ce Jehan le Brave  în lipsa numelui să-i lăsăm acest semeţ prenume  îl căuta
pe cealaltă parte a străzii Croix-du-Trahoir, Fouquet revenise spre strada Saint-Honore.
El trecu fără să se oprească pe lângă călugărul Parfait Goulard, căruia îi adresă un semn imperceptibil şi-şi continuă drumul în direcţia Luvrului.
De-abia trecuse când călugărul, înghiontindu-l pe însoţitorul său, îi şopti:
— Vedeţi acest senior… acolo, în faţa noastră… Este Fouquet, marchiz de Varenne, codoş, primul ministru al plăcerilor Maiestăţii Sale!
Deodată, călugărul se lovi peste frunte:
— Dar abia ne-am încrucişat cu el adineauri!… Era cu… stai puţin!… ştiu!… cu doamna Colline Colle, proprietăreasa acelei mici case în faţa căreia l-am reîntâlnit, în mod sigur… Doamna Colline Colle are drept unică locatară o tânără… un înger de frumuseţe, de puritate şi de candoare… Garantez că marchizul a tocmit-o pe onesta matroană… Eh! eh!… probabil că în această seară, bunul nostru rege va trece pe aici… iar mâine este posibil să avem o nouă favorită!…
Umbra care ascultase conversaţia lui Fouquet de Varenne cu doamna Colline Colle ieşise din ascunzătoare atunci când marchizul se îndepărtase.

 

Era un om în floarea vârstei. Tâmple încărunţite, mai curând înalt, uscat, cu o musculatură admirabilă, cu mişcări suple, uşoare, la care se ajunge prin practicarea cu regularitate a tuturor genurilor de exerciţii fizice. Fizionomia aspră nu era îndulcită de lucirea ochilor de jăratec.
Bărbatul rămase un moment gânditor, cu ochii fixaţi pe fereastra lui Jehan le Brave şi, atunci când tânărul a trecut ca o rafală de vânt, el l-a urmărit mult timp cu o privire ciudată, teribilă, cu un surâs enigmatic, apoi se îndreptă cu pas sigur spre strada Saint-Honore şi intră într-o casă impunătoare.
Această casă era domiciliul lui Concini…
Bărbatul rămase acolo o jumătate de oră, după care ieşi şi se îndreptă din nou, plimbându-se, spre strada l’Arbre Sec. Mergea cu nasul în vânt, fără un scop precis, cel puţin în aparenţă. Deodată, privirea i se îndreptă, cu aceeaşi expresie ciudată pe care am mai semnalat-o, asupra lui Jehan le Brave, care părea să caute pe cineva, după atenţia cu care urmărea trecătorii. Bărbatul se apropie încet şi puse mâna pe umărul tânărului care se întoarse brusc. Recunoscând cu cine avea de-a face, avu un gest de dezamăgire. Totuşi, figura i se îndulci de un vag surâs şi spuse:
— Ah! Tu eşti, Saetta!… Speram…
— Ce cauţi şi ce speri, fiul meu?
— De ce îmi spui fiul tău? Ştii bine că nu vreau!… De fapt tu nu eşti tatăl meu!…
— Este adevărat, spuse încet Saetta, privindu-l cu o atenţie crâncenă, este adevărat, nu sunt tatăl tău…

 

Cu toate acestea, când te-am adunat — în curând se vor împlini optsprezece ani  de pe marginea drumului unde erai abandonat, aproape mort de frig şi de foame, aveai abia doi ani… Dacă nu te luam, dacă nu te îngrijeam, veghind zi şi noapte, căci ai fost bolnav de friguri care fără îndoială, te-ar fi răpus… dacă nu făceam toate acestea, erai mort… Şi de atunci, cine a făcut din tine omul sănătos, robust, viguros, care ai devenit? Eu, Saetta!… Cine ţi-a pus în mână această spadă şi te-a învăţat întregul alfabet al scrimei, cine a făcut din tine una dintre cele mai rafinate  dacă nu chiar cea mai rafinată  spadă din lume? Eu… Astăzi eşti un viteaz fără pereche, puternic ca însuşi Hercule, curajos, îndrăzneţ; tu eşti regele străzii, teroarea şi disperarea poliţiei, admiraţia cerşetorimii care nu aşteaptă de la tine decât un semn pentru a te proclama regele ei… Cine a făcut toate acestea?… Eu… Dar eu nu sunt tatăl tău… Nu-mi datorezi nimic.
Toate acestea au fost spuse cu o voce aspră, caustică. Jehan l-a lăsat să vorbească, fără să-l întrerupă şi, în timp ce Saetta vorbea, şi-a ţinut privirea aţintită cu îndârjire asupra lui.
— Este adevărat… Tot ce spui este adevărat! Dar se pare că eu sunt un monstru… sau poate că m-ai ridicat prea sus, deoarece…
— Termină, spuse Saetta, cu un zâmbet sinistru.
— Ei bine, da, voi termina… Când mă priveşti, cum faci în acest moment, cu acest surâs satanic, când îmi vorbeşti cu acest ton maliţios care mă înfurie, când mă numeşti fiul tău, cu această intonaţie ambiguă, simt, ghicesc că-mi eşti cel mai periculos duşman… că tot ce ai făcut pentru mine ai făcut cu nu ştiu ce intenţie ascunsă… teribilă poate… şi apoi, simt cum mă cuprinde ura, dorinţa furioasă să te omor!…
Cu un calm de gheaţă, Saetta spuse:
— Cine te opreşte?… Tu ai spada ta, eu pe a mea… Am fost maestrul tău, dar de mult timp m-ai depăşit… Nu voi conta prea mult în faţa ta.
— Pe toţi dracii, răcni Jehan le Brave, tocmai asta mă opreşte! Nu sunt un asasin!… Este singurul lucru pe care n-ai reuşit să-l faci din mine!…

 

Surâsul lui Saetta deveni mai ascuţit şi mai echivoc. Şi brusc, schimbând tonul, cu o bonomie care mai păstra, fără voia lui, ceva dubios, îi aminti:
— Nu mi-ai spus ce căutai! Jehan se lovi peste frunte:
— Ce căutam? zise el cu o voce fierbinte. Un insolent care… Dar, mai întâi, cunoşti forţa mea musculară, nu-i aşa? Tu ai crezut, şi eu însumi am crezut, că nimeni nu este în stare sămi reziste!… Ei bine, aici, pe această stradă, m-am ciocnit cu un oarecare care m-a înhăţat… şi n-am putut să scap din această strânsoare…
Oh! exclamă Saetta cu emoţie, ce spui?… Cunosc o singură persoană care are atâta
forţă…
— Cunoşti pe cineva care este mai puternic decât mine?
— Da.
— Numele lui?
— Cavalerul de Pardaillan.
— Pe toţi dracii!… El este!… Insolentul meu!
— Oh! oh! făcu Saetta, şi nimic n-ar fi putut reda tot ce conţineau subânţelesurile acestei onomatopei. îl cunoşti pe Pardaillan?… L-ai văzut?… Pe el îl cauţi?… pentru a te bate, pentru a-l omorî?… Hei, vorbeşte!
Şi, de data aceasta, emoţia sa era atât de puternică, încât Jehan fu tulburat.
— L-am întâlnit de curând, ţi-am spus.
— Pe dracu!… Aceasta se va întâmpla… Şi tu te vei bate?
— Da.
— Când?
— Mâine dimineaţă.
— Bine… în cazul acesta sunt liniştit.
— Liniştit?… de ce?… Ce vrei să spui?
— Simplu: mâine dimineaţă, Pardaillan nu va reuşi nimic împotriva ta!
„Ciudat! murmură tânărul. Niciodată nu l-am văzut pe Saetta atât de emoţionat… Şi apoi?… Deci el mă iubeşte?… Da, fără îndoială… Altfel nu tremura aşa pentru mine!… Nu mai înţeleg… Sunt într-adevăr nerecunoscător?…”
Şi, cu voce tare, pe un ton brusc, dar îmblânzit, întrebă:
— Ai nevoie de bani?…
— Nu!… adică… tu dăruieşti întotdeauna, răspunse Saetta punând în buzunar punga pe care tânărul i-o strecurase.
Jehan se îndepărta gânditor. Saetta aruncă înapoi o privire teribilă, scrâşnind din dinţi:
„Mâine dimineaţă!… Va fi prea târziu!… Pardaillan nu va reuşi nimic împotriva ta… pentru că tu vei aparţine călăului…”
Şi, înfăşurându-se în manta, cu pasul său suplu şi cadenţat, se îndreptă spre Luvru.

 

descărcați cartea direct de aici:…

Attachments