Capitolul întâi
Milano în 1796
La 15 mai 1796, generalul Bonaparte îşi făcu intrarea în Milano, în fruntea acelei tinere armate ce trecuse podul de la Lodi, vestind lumii că, după atâtea secole, Cezar şi Alexandru aveau urmaş. Minunile de vitejie şi de geniu, la care fu martoră Italia, treziră în câteva luni un popor aţipit; cu opt zile înainte de sosirea francezilor, milanezii încă nu vedeau în ei decât o adunătură de tâlhari, gata oricând s-o ia la sănătoasa dinaintea trupelor majestăţii-sale imperiale şi regale. Cel puţin aşa le-o tot spunea, de trei ori pe săptămână, un mic ziar, mare cât palma, tipărit pe hârtie murdară.
În timpul evului mediu, lombarzii republicani dăduseră dova-
dă de o vitejie egală cu cea a francezilor şi meritaseră să-şi vadă oraşul cu desăvârşire ras de pe faţa pământului de către împăraţii Germaniei. De când deveniseră însă supuşi credincioşi, îndeletnicirea lor de căpetenie era să imprime sonete pe mici batiste de tafta roz, ori de câte ori avea loc căsătoria vreunei fete de familie nobilă sau bogată. După doi-trei ani de la acest mare eveniment din viaţa ei, fata îşi lua un curtezan: uneori, numele domnişorului, ales chiar de familia soţului, era trecut la loc de cinste în actul de căsătorie. Zguduirea adâncă, pe care o stârni neprevăzuta sosire a armatelor franceze, era departe de obiceiurile acelea molatice. Curând, se înscăunară moravuri noi, înflăcărate. La 15 mai 1796, un popor întreg îşi dădu seama că tot ceea ce respectase până atunci era cu desăvârşire demn de dispreţ şi uneori chiar de ură. Plecarea ultimului regiment austriac însemnase şi năruirea vechilor idei; a-ţi primejdui viaţa era acum un lucru la modă. După atâtea veacuri de simţiri searbăde, fiecare înţelegea că, pentru a fi fericit, trebuia să-ţi iubeşti patria cu o dragoste adevărată şi să urmăreşti săvârşirea unor fapte eroice. Ani de zile, milanezii zăcuseră cufundaţi în beznă, căci încă mai dăinuia cruntul despotism al lui Carol Quintul şi Filip al II-lea; le dărâmară statuile şi dintr-o dată se pomeniră scăldaţi în lumină. De vreo cincizeci de ani, şi pe măsură ce Enciclopedia şi Voltaire străluceau tot mai mult în Franţa, călugării predicau blândului popor din Milano că a învăţa carte, sau orice altceva, era o strădanie cu totul de prisos; şi că plătind, după tipic, dania către preot şi spovedindu-ţi deschis toate micile păcate, îţi asigurai, fără doar şi poate, un loc de cinste în rai. Pentru a scoate cu totul din sărite acest popor, pe vremuri atât de dârz şi răzvrătit, Austria îi vânduse ieftin privilegiul de a nu contribui cu recruţi pentru armata ei.
În 1796, armata milaneză era alcătuită din douăzeci şi patru de haimanale înveşmântate în roşu, care apărau oraşul împreună cu patru măreţe regimente de grenadieri unguri. Libertatea moravurilor era nemăsurată, în schimb, adevăratele iubiri destul de rare; de altminteri, în afară de neplăcuta îndatorire de a spune absolut totul duhovnicului, sub ameninţarea unei ispăşiri cumplite chiar în această viaţă, bunii poporeni din Milano mai erau supuşi şi câtorva mici oprelişti monarhice, de ajuns de jignitoare. Aşa, bunăoară, arhiducele, care îşi avea reşedinţa la Milano şi guverna în numele vărului său, împăratul, avusese bănoasa idee de a face negoţ cu cereale. Ca urmare, era strict interzis ţăranilor să-şi vândă grânele înainte ca alteţa-sa să-şi fi umplut hambarele.
În mai 1796, la trei zile după intrarea francezilor, un tânăr pictor miniaturist, puţin cam într-o ureche, pe nume Gros, care venise acolo cu armata şi care de atunci a ajuns celebru, auzind vorbindu-se la marea cafenea Servi (pe vremea aceea la modă), despre isprăvile arhiducelui, care, pe deasupra, mai era şi mătăhălos, luă lista de îngheţate, tipărită pe o foaie de hârtie proastă, galbenă, şi desenă pe dosul ei mutra pântecosului arhiduce. Un soldat francez îi dă o lovitură de baionetă în burtă şi, în loc de sânge, se revarsă din el o cantitate necrezut de mare de grâu. Asemenea glumă sau caricatură, cum vreţi să-l ziceţi, nu se mai văzuse încă în ţara aceasta de despotism viclean. Desenul, lăsat de Gros pe masa cafenelei Servi, păru o minune pogorâtă din cer; în timpul nopţii fu gravat, iar a doua zi vândut în douăzeci de mii de exemplare.
În aceeaşi zi, fu afişată hotărârea unei contribuţii de război de şase milioane, dictată de nevoile armatei franceze, care, după ce câştigase şase bătălii şi cucerise douăzeci de provincii, nu ducea lipsă decât de încălţăminte, pantaloni, tunici şi chivere.
download carte...........adăugat link nou