AnnaE
#0

Procedee de expresivitate artistică
Figurile de stil

ALEGORIA – figura de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii, personificări etc., cu ajutorul căreia, pe baza unei asemănări sau corespondenţe se substituie o imagine prin alta şi se exprimă noţiuni abstracte prin intermediul concretului.

Ex.: alegoria moarte – nuntă din balada “Mioriţa”, pune în evidenţă credinţa poporului român că sfârşitul vieţii nu e decât o trecere într-o altă formă de existenţă, în comuniunea cu natura, în ipostaza unei nunţi cosmice.

ANACOLUTUL – figura de stil derivată, de fapt, dintr-un defect al stilului, care constă în nerespectarea acordului gramatical, pentru pune în evidenţă sentimentele autorului.

Ex.: In “Amintiri din copilărie”, Ion Creangă evocă imaginea satului natal, a casei părinteşti şi a copilăriei într-o frază amplă în care, prin anacolut, se pune în lumină emoţia evocării alături de un ton nostalgic, de altfel nespecific jovialului Creangă.

” … dar eu, … parcă îmisaltă …”

COMPARAŢIA–figura de stil prin care se alătură doi termeni pe baza unor însuşiri comune, cu scopul de a-l evidenţia pe primul; aceştia pot denumi: obiecte, fiinţe, personaje, idei, acţiuni sau noţiuni abstracte. Între ei se stabileşte o relaţie de asemănare, marcată prin cuvinte sau grupuri de cuvinte – ca, la fel ca, asemănător cu, asemenea, precum, cât, aidoma, cum, întocmai cu etc. Relaţia de asemănare se bazează pe identificarea unor trăsături comune ale celor doi termeni.

Ex.: “Atât de fragedă te-asemeni
Cu floarea albă de cireş.”

1. Comparat (“te” )
2. Comparant ( floarea )
3. Elemente comune: frumuseţe, delicateţe, prospeţime

EPITETUL – figura de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale acţiunilor, prezentându-le într-o lumină nouă, aparte, ele adresându-se imaginaţiei şi sensibilităţii noastre, pentru a-l impresiona pe cititor.

Clasificare: 
După numărul de termeni (sau alcătuire):
– simple: “şuiet adânc”;
– duble: “somnoros şi lin se bate”;
– triple: “chemare nedesluşită, moale, strânsă”;

După ce exprimă:

– cromatice: “seninu-i albastru şi limpede”;
– personificatoare: “codrii se zvârcoleau neputincioşi”;
– metaforice: “Feţi-Frumoşi cu păr de aur”; “zeiţa de gheaţă”; “dulce durere”;
– hiperbolice: “trunchii vecinici”, “gigantică cupolă”;
– ornante: “bulgări fluizi”, “fluturi şăgalnici şi berbanţi”;
– antitetice: “recile scântei”;

Din punct de vedere morfologic, epitetele pot fi:

– adjectivale: “lacul albastru”;
– adjective substantivizate: “mândra lună”;
– substantivale: “pânze cu corpuri de ninsori”;
– verbele la gerunziu (cu valoare adjectivală): “lumină pălind”;
– verbele la gerunziu: “răsărea sunând”;
– verbele la participiu (cu valoare adjectivală): “inimi pustiite”, “mă lasă pustiit”, “veştejit şi amorţit”;

Ca părţi de propoziţie, epitetele pot fi:

– atribute“trestia cea lină”;
– nume predicative“dulci-s ochii”;
– complement circumstantial de mod : “se-ncovoaie tainic”;
– propoziţii atributive cu valoare de epitet“lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate”

HIPERBOLA – figura de stil care constă în exagerarea intenţionată ( prin mărire sau micşorare ) a unor trăsături, situaţii, personaje, caracteristicile unui obiect, ale unui fenomen sau ale unei întâmplări cu scopul de a spori expresivitatea exprimării ( pentru a exprima admiraţia, dispreţul şi ironia ).

Ascendentă: ,,Crapii-n ele-s cât berbecii”, “spicul cât cocoşul”, “vorba-i e tunet”, “răsufletul ger”

METAFORA – figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie, pe care cuvântul sau expresia nu o pot avea decât în virtutea unei comparaţii subînţelese (sporeşte profunzimea şi expresivitatea textului)

Metafora prevede transferul noţiunii abstracte în ordinea concretului printr-o comparaţie prescurtată; un cuvânt – imagine înlocuieşte cuvântul – obiect al comparaţiei, renunţându-se la formulele care leagă termenii unei comparaţii; precum, ca, cât, decât, asemenea, aidoma, astfel, întocmai ca: ex.: ,,Cenuşa visărilor noastre
Se cerne grămezi peste noi,
Precum se coboară pe glastre
Atinse, petalele-albastre,
De-o gâză căzută de sus printre foi.” ( T.Arghezi – Cenuşa visărilor )

Metafora stabileşte asimilare între doi termeni: unul cu funcţie de comparat, celălalt de comparant; această asimilare se realizează:
a) cu ajutorul verbului A FI:
,,Desigur, ea e o brăţară
purtată la mână de un zeu
ea e mai liniştită spre seară,
deşi e neliniştită mereu” ( N.Stănescu – Desigur)

b) prin juxtapunere:
,,Te uită, zările se împreună.
Un ocean, talazul tău cernit
Când Umbră, sub zenitul poleit,
Te vei desface-n mistic clar de lună?” (I. Barbu – Umbra)

c) cu ajutorul unui atribut:
,,Amurg în crâng
Albinele luminii, prin frunze se jucau.” (I.Pillat – Poeme într-un vers)

Uneori sunt prezenţi ambii termeni ai comparaţiei, dar nelegaţi prin cuvintele comparaţiei;
Astfel de metafore sunt:
explicite: ,,Vodă-i un munte”
apozitive: ,,Vedeam Ceahlăul la apus
Un uriaş cu fruntea-n soare…”

metaforele pot avea şi ele:
-rol hiperbolizator: “Şi vorba-i e tunet…”
-rol personificator: “Pe ai ţării umeri dalbi…”

Există şi metafore exprimate prin verb (metafore verbale): “Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratec
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratec.”

PERSONIFICARE – figura de stil prin care se atribuie acţiuni omeneşti sau elan vital unor obiecte, fiinţe necuvântătoare sau fenomene ale naturii.

Ex.: “izvoarele suspină”, “flori albastre tremur ude”

Categoriile de personificări:
– obiecte şi fiinţe care au grai: “Aşa vorbea deunăzi cu un bou…”
– obiecte şi fiinţe ce au sentimente tipic omeneşti: “un căţel s-a oprit mirat în loc”
– acţiuni mentale: “-Ce-ai gândit tu oare, javră?
Au crezut-ai că sunt mort?”