Functionarea familiei
Cuvinte cheie : familie functionala si familie disfunctionala , orientare structurala , orientare transgenerationale, Teoria boweniana , caracteristici ale comportamentului de adaptare al familiei in fata stresului „ciclul abuzului”, strategii de adaptare .
Consider ca un profesor trebuie sa stie „ce este o familie normala, sanatoasa?” . Nu stiu daca exista un raspuns standard , dar daca ne-am elibera mintea de prejudecati si stereotipii referitoare la cum ar trebui sa arate o familie normala , ne-am da seama ca mai degraba exista familii functionale, deoarece fiecare familie isi gaseste propriile mecansime prin care sa isi mentina echilibrul. Iar normalitatea arata in multe feluri . Am gasit cateva repere ale unor autori care au stabilit cateva criterii de functionare ale familiei.
1. Familii functionale si familii disfunctionale
A stabili gradul de functionare al unei familii este o sarcina destul de dificila. Cat de mult iti poti mentine obiectivitatea? Cat de usor este sa pastrezi opiniile si valorile personale pentru tine si sa nu le impui sau transferi, voluntar sau involuntar familiei pe care o evaluezi?
Cele mai clare repere de analiza ale functionalitatii familiei le furnizeaza orientarea structuralista. Salvador Minuchin este recunoscut pentru punctul sau de vedere vehement referitor la sanatatea familiei.
Claritatea granitelor din familie reprezinta un parametru util pentru evaluarea functionalitatii familiei. Nu trebuie exagerat in ceea ce priveste granitele rigide sau difuze, deoarece ele se refera la stilul tranzactional sau la un tip preferat, caracteristic familiei, pentru interactiune si nu la o diferenta calitativa intre functional si disfunctional. Deci nu se poate concluziona, daca intalnim intr-o familie granite difuze sau rigide, ca acea familie este disfunctionala. Majoritatea familiilor au subsisteme separate si subsisteme suprapuse. De asemenea, depinde de etapa de evolutie a familiei. In familiile cu copii mici, subsistemul mama – copii tinde spre suprapunere, iar tatal tinde spre separare in relatia cu copiii mici, dar mai tarziu el poate ajunge la suprapunere cu copiii mai mari. Cand copiii au crescut si mai mult si incep sa se separe de nucleul familial, subsistemul parinti – copii tinde spre separare.
Totusi, extremele sugereaza un anumit grad de patologie familala. Un subsistem cu un grad ridicat de suprapunere intre mama si copii, cu un tata foarte separat are ca efect subminarea independentei copiilor, ceea ce poate duce la aparitia anumitor simptome la copii, de exemplu anorexie, lipsa initiativelor, atacuri de panica, simptome psihosomatice, etc. La fel, un grad crescut de separare intre membrii familiei poate duce la un sentiment puternic de independenta, dar nu stimuleaza manifestarea sentimentelor de loialitate si apartenenta, a celor de ajutor interpersonal si suport emotional atunci cand acesta este necesar. De aici pot aparea comportamente simptomatice precum violenta, depresii dar si multe tipuri de simptome psihosomatice.
Acest lucru este posibil pentru ca o familie cu o slaba diferentiere intre subsistemele sale descurajeaza explorarea autonoma si rezolvarea problemelor. De exemplu, cele dinspre polul rigiditatii, tolereaza o mare varietate de comportamente ale membrilor sai, iar stresul unui membru al familiei nu trece de granita rigida, deoarece numai un nivel foarte crescut de stres va ajunge si la ceilalti membrii ai familiei. La capatul opus, la polul granitelor difuze, al subsistemelor suprapuse, dimpotriva, comportamentul unui membru ii afecteaza puternic si imediat pe ceilalti membrii, iar tensiunea psihologica, stresul care actioneaza asupra unui individ, va reverbera puternic prin granitele difuze si va afecta celelalte subsisteme.
Una dintre functiile familiei este de a-si sustine membri. Atunci cand unul dintre ei este tensionat, ceilalti membrii simt nevoia sa se adapteze acestei schimbari, deoarece, ei urmaresc pastrarea integritatii structurii sale, adica mentinerea homeostaziei.
Familia disfunctionala va fi familia care in urma stresului se va rigidiza. Fiecare membru va face acelasi lucru ca in etapa anterioara, adica se va petrece un fenomen de regresie.
Walsh&McGrow (1996) vorbesc de patru elemente de patologie care pot afecta functionalitatea unei familii:
1. Patologia granitelor;
2. Patologia aliantelor – relatii intrafamiliare care pot sa nu aiba un interes comun; doua tipuri de patologie a aliantelor:
a) Deturnarea conflictului sau gasirea “tapului ispasitor”;
b) Coalitiile transgenerationale neadaptative.
3. Patologia triadelor – aranjamentele intrafamiliare instabile ce se pot forma intre un membru ce se coalizeaza cu un altul impotriva unui al treilea membru.
4. Patologia ierarhiei – copiii au mai multa putere decizionala decat parintele.
Aceste tipuri le putem integra in sase arii:
1. Structura familiei ca ansamblu – toate paternurile tranzactionale alternative;
2. Flexibilitatea sistemului familial;
3. Rezonanta sistemului familial care reflecta sensibilitatea lui la nevoile fiecarui membru;
4. Contextul vietii familiei respective – factorii de stres care actioneaza asupra familiei, suportul familial;
5. Stadiul de dezvoltare in care se afla familia respectiva si cum face fata provocarilor si stadiilor specifice fiecarei etape de dezvoltare;
6. Aparitia simptomului in familia respectiva si modul in care este mentinut.
Din punctul de vedere strategic al lui J. Haley, simptomul are o functie care este aceea de a mentine echilibrul familiei. Simptomul este o reactie la ceva. In cazul familiei disfunctionale, simptomul apartine intregii familii.
Astfel, familia functionala ar fi familia caracterizata prin deschidere, cea care are granitele bine conturate, dar flexibile.
Familia disfunctionala ar fi familia care neaga prezenta vreunei probleme sau creeaza probleme acolo unde nu exista. Acest tip de familie dispune de o structura ierarhica necorespunzatoare.
Orice organizare umana va intampina dificultati si va fi disfunctionala daca vor exista coalitii intre nivelurile ierarhiei. Daca se cristalizeaza, ele genereaza disfunctionalitati.
Pe de alta parte, orice familie are nevoie de reguli si in orice familie exista un sistem de reguli care o guverneaza.
Orientarea sistemica, reprezentata de psihiatrii italieni Mara Selvini-Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin si Guiliana Prata, considera ca orice sistem are nevoie de o stare de echilibru. Cand o familie nu mai este in echilibru, mecanismele de feedback vor tinde mereu sa readuca familia la echilibrul initial. Metodele prin care se incearca sa se restabileasca echilibrul pot deveni ele insele probleme. Din dorinta de a pastra echilibrul, membrii familiei ignora faptul ca trebuie sa se schimbe.
Daca avem in vedere jocurile dintre membrii familiei, adica „un set de tranzactii complementare ulterioare care inainteaza spre un deznodamant previzibil si bine definit” (E. Berne, 2002, p. 38), o familie disfunctionala este cea care nu constientizeaza si nu modifica regulile jocurilor lor, adica cand in interiorul sistemului, al familiei exista patern-uri tranzactionale blocate, rigide, care apartin fie generatiilor anterioare, fie familiei actuale.
Teoria boweniana – Murray Bowen – afirma faptul ca nivelul de diferentiere a sinelui va determina gradul de functionalitate si de disfunctionalitate al familiei; in sistemele fuzionale diferentierea este mica, ca urmare, familia are sanse mai mari sa fie disfunctionala, iar in sistemele diferentiate (separate) diferentierea va fi mare, ceea ce va duce la functionarea normala a familiei.
Un alt element de apreciere a sanatatii familiei este modalitatea ei de a face fata stresului. Eforturile familiie de a se adapta situatiei provocate de evenimentele stresante sau traumatizante presupun doua etape distincte, dar interrelationate: reactia la cerintele imediate si practice ale situatiei si stapanirea si gestionarea emotiilor generate de evenimentul stresant.
Psihiatrul Gerald Caplan (1964) a identificat 7 caracteristici ale comportamentului de adaptare (apud McCubbin, Duhl, 1985, p. 385):
1. Explorarea activa a problemei;
2. Exprimarea deschisa si libera a sentimentelor pozitive si negative;
3. Cautarea activa (propriu-zisa) a ajutorului de la ceilalti, inclusiv prieteni, rude si cei de la serviciile sociale;
4. Impartirea problemei in mai multe aspecte si analizarea si rezolvarea lor pe rand, una cate una; de exemplu, in cazul unui adolescent rebel, parintii trebuie sa aleaga sa se concentreze pe problemele majore ale varstei, cum sunt drogurile, activitatea scolara, decat sa se centreze pe probleme minore, cum ar fi camera dezordonata.
5. Constientizarea starii de oboseala, a disconfortului emotional si a nevoii de a face pauze intre eforturile cuiva. Astfel, o familie cu un copil cu multiple retarduri trebuie sa accepte faptul ca este nevoie de o “pauza”, departe de cerintele copilului.
6. Manifestarea flexibilitatii si a dispozitiei de a schimba comportamentul sau de a inversa rolurile in familie.
7. Pastrarea unei increderi de sine, dar si fata de membrii familiei si mentinerea unei atmosfere de optimism vizavi de eventualele obstacole si crize.
Eforturile de adaptare pot constitui ele insele surse de stres. „Violenta familiala, cum ar fi abuzul asupra copilului sau sotului/sotiei pot fi percepute atat ca sursa de stres, cat si ca modalitate de depasire a problemelor. Cercetatorii sugereaza ca asemenea violenta este de obicei un raspuns invatat (automatizat) la stres. Un om care se simte „impins/calcat in picioare” la serviciu, poate fi invatat, imitand comportamentul asemanator al propriului tata, ca poate folosi violenta impotriva sotiei sau copilului, pentru a demonstra ca inca el este „seful” acasa. Aceasta repetare a comportamentului violent de la o generatie la alta este cunoscuta sub denumirea de „ciclul abuzului” (McCubbin, Duhl, 1985, p. 385-386).
Oricum, unele strategii de adaptare sunt mai functionale decat altele. Cele functionale sunt acele seturi de actiuni si atitudini care produc imbunatatiri in situatia a familiei.
Iata cateva dintre cele mai bune/pozitive strategii de adaptare (McCubbin, 1979):
1. Mentinerea unitatii familiei – alocarea unei perioade de timp pentru a face lucruri impreuna cu copiii si pentru a planui activitati extrafamiliale.
2. Dezvoltarea increderii de sine si respectului de sine – invatarea unor aptitudini care sa ajute la adaptarea si rezolvarea unei probleme.
3. Dezvoltarea suportului social – petrecerea timpului cu prietenii si familia, acceptarea ajutorului acestora, participarea in cluburi si organizatii comunitare.
4. Dezvoltarea unei gandiri pozitive – ramanerea intr-o sfera optimista, chiar si atunci cand ne gasim in fata unor probleme serioase.
5. Studierea profunda a problemei – citirea de carti, inscrierea la cursuri de specialitate, cautarea sfatului medical sau de alta profesie.
6. Reducerea tensiunii – fie prin exercitii fizice, privind la televizor, intretinand interesul pentru hobby-uri, vorbind deschis despre lucruri sau plangand.
7. Dozarea eforturilor de adaptare – folosind mai multe strategii de adaptare intr-o maniera echilibrata si constituind, prin sinteza lor, una singura, in incercarea de a avea grija de propria persoana si de ceilalti membrii ai familiei.
In concluzie este foarte important ca un profesor sa cunoasca sistemul de functionare al familiei pentru a putea sa observe atunci cand un copil are nevoie de ajutor si de a putea ajuta familia sa depaseasca un moment de criza sau sa ii indrume spre consiliere familiala .
Bibliografie suplimentara
BERNE, E., Jocuri pentru adulti, Ed Amalteea, Bucuresti, 2002.
MITROFAN, I., VASILE, D., Terapii de familie, Ed. SPER, Bucuresti, 2000, 2004
NICHOLS, M., SCHARTZ, R., Terapia de familie – concepte si metode, traducere si publicare autorizata de Asociatia de terapie familiala, 2005, original publicata de Allyn & Bacon, 2004.
NUTA, A., Secrete si jocuri psihologice, Analiza tranzactionala, Ed SPER, Bucuresti, 2000.
SELVINI–PALAZZOLI, M., BOSCOLO, L., CECCHIN, G., PRATA, G., Paradox And Counterparadox, New York, Janson Aronson, 1978