Majoritatea teoriilor psihologice consideră jocul ca având implicații majore în dezvoltarea psihologică a copilului. Teorii contemporane apreciază jocul în esența sa, ca fiind o formă de activitate, acordându-i o importanță la fel de mare precum activităților lucrative sau de învâțare. Această formă de activitate caracterizeză toate vârstele, difrența apărând la funcțiile de percepere a jocului. Pentru perioada copilăriei, adolescenței, precum și la vârstele adulte și chiar mai târziu, jocul își modifică funcțiile îndeplinind roluri de la primordialitate la complementaritatea celorlalte activități. În rolul său, jocul nu are numai o funcția psihologică. El devine o antrenare sau un preambul al activităților lucrative, cum ar fi exersarea de strategii, antrenamentul pentru activitate fizică, adaptarea la dificultăți sau situații de decizii complexe.
Teoriile psihologice despre joc au fost elaborate la începutul secolului al XX-lea. Prin acestea s-a încercat să se explice natura și scopul jocurilor sau să descrie și să clasifice (funcție de variate criterii) conținutul activităților de joc, de cei ce considerau că jocul este o extrindere a exercitării instinctelor conjuncturale. Ed. Chaparède considera că jocul este o satisfacere imediată a trebuințelor, iar pentru Jean Piaget, jocul reprezenta o formă de activitate a cărei motivație este nu adaptarea, ci asimilarea realului la eu-ul său, fără constrângeri sau sancțiuni. J.Piaget face legătura între dezvoltarea gândirii și felul în care activitatea de joc evoluează până în perioada adolescenței. Din această teorie se desprind următoarele:
* nivelul de dezvoltare-evoluție al copiilor se reflectă în activitatea de joc,
* activitatea de joc asigură în mare măsură dezvoltarea cognitivă.
- Piaget grupează jocurile în:
1.jocuri – exercițiu : presupun repetarea unei activități având ca scop adaptarea,
2.jocuri simbolice : bazate pe transformarea realului prin asimilarea lui la trebuințele eu-lui (debutează la 2-3 ani și ating apogeul la 5-6 ani),
3.jocuri cu reguli : se transmit în cadrul social, de la copil la copil, importanța crește o dată cu dezvoltarea vieții sociale.
- Piaget realizează această această clasificare după gradul de complexitate și le ierarhizează în ordinea evoluției lor ontogenetice. De asemenea, el propune 3 momente principale ale dezvoltării activității de joc:
* primul moment corepunde stadiului senzorio-motor al dezvoltării – este esențială exersarea și controlul mișcărilor, explorarea prin observare, analiză și manipulare; jocul cuprinde manipulări de tip repetitiv, având ca scop producerea mișcării în sine; acest stadiu se numește deprinderea de joc sau jocul exercițiu;
* următorul moment este cel al jocului simbolic, care coincide cu stadiul preoperațional; copilul va evolua în direcția jocului de construcție și a celui cu reguli, care ”marchiază o obiectivare a simbolului și a sociabilizării eului” ( J.Piaget, Inhelder, 1976, p. 108);
* cel de-al treilea moment este reprezentat de jocul cu reguli, care marchează stadiile operaționale începând cu vîrsta de 7 ani.
O altă teorie este aceea a lui Lev Vîgotsky consideră că activitatea de joc este un factor al dezvoltării generale. Totodată, el considera că jocul acordă copilului posibilitatea de a-și exersa și de a opera cu abilități pe care nu le stăpânește încă (executarea pentru prima dată a unor mișcări de scriere).
O altă teorie care accentuează potențialul de învățare al jocului este cea a lui Jerome Brumer. Acesta consideră că jocul ca principalul mijloc al achizițiilor cognitive sau al deprinderilor fizice este bazat pe experimentarea unor acțiuni restrânse, care mai tîrziu vor fi combinate cu o deprindere complexă la nivel superior.
Din perspectiva behaviouristă, dezvoltarea socială a copilului, constă în asimilarea de conduite ce acoperă două câmpuri al actelor social-observabile și cele determinate prin experiențele personale intime.
Conform teoriilor psihologiei sociale behaviouriste, încă de la naștere, copilul este expus stimulilor socioculturali astfel încât el se dezvoltă într-o rețea de interacțiuni specifică grupului din care face parte. Pe măsură ce copilul crește și evoluează, intreacțiunile sale se vor intensifica, diversifica, amplifica prin complexitate și determinare. Din mediul social în care se dezvoltă, copilul construiește roluri – mai întâi pe al său, apoi pe al celorlalți. Preluarea de roluri relevă construcția “celuilalt” prin mecanismele intensificării și ale imitării. La acestă vârstă este dominantă învățarea socială.
Învățarea socială reprezintă acel tip de învățare în care copilul, prin intermediul experienței și al interacțiunii, dobândește o serie de semnificații sociale, valori sociale, stiluri comportamentale, roluri, comportamente interpersonale. La 4-5 ani, copilul este stimulat în dobândirea acestor achiziții de o serie de nevoi și trebuințe psihosociale noi – nevoia de apreciere, de statut, de integrare în grup, etc. – dar, dacă, de exemplu, “comportamentul observant este și întărit el va fi asimilat cu o și mai mare ușurință”.
Printre factorii care conduc la conturarea și întărirea comportamentală menționăm: aprobarea-sancțiunea morală, recompensa-limitarea, observarea-implicare și participarea directă. Aceastea oferă copilului posibilitatea de a asimila noi forme comportamentale, constituind astfel baza învățării sociale.
Învățarea didactică începe o dată cu intrarea copilului în grădiniță. În cadrul acestui tip de învățare, caracterul spontan al învățării sociale este înlocuit cu caracterul dirijat, organizat și sistematic. Experiența directă cu realitatea pe care o posedă copilul este organizată de adult pe cale verbală. Astfel, copilul exersează atenția, analiza, memoria, înțelegerea, exprimarea verbală. Carteristicile învățării depind de particularitățile de vârstă ale copilului. Pentru a fi eficientă și pentru a respecta particularitățile de vârstă (3-5/6 ani), învățarea trebuie organizată sub formă de joc didactic.
Ecaterina Vrăsmaș arată că educatoarea sau mama care se joacă cu copilul trebuie să aibă în vedere următoarele:
-să aleagă acele activități care corespund nivelului de dezvoltare a copilului, -să aibă o mare flexibilitate în alegerea metodelor de interacțiune cu copilul, urmărind independența acestuia și nu tutela modelului,
-să încurajeze și să laude eforturile copilului chiar și când acesta nu reușește,
-să creeze o legătură afectivă de comunicare cu copilul, prin atenție și concentrare asupra activității comune,
-să încurajeze jocuri pentru copii, diferite și cu complexitate graduală,
-să asigure un mediu pregătit și comod în care copilul să se integreze imediat,
-să exprime prin gesturi și mimică plăcerea acțiunii comune cu copilul,obținând relație de feed-back,
-să nu îi ceară copilului concentrarea pe o anume activitate prelungită, decât atâta timp cât interesul său este prezent și se simte implicat în mod liber.
Pentru a implementa aceste linii directoare, în relația dintre didactic și copilul de grădiniță sau școlar, este nevoie de schimbarea conceptului conservator prin adoptarea particularităților la noile nevoi sociale – școlare, atenți și preocupați de modul în care le afectează viața de zi cu zi. Aceste trebuințe creează o multitudine de obiceiuri – de paradigme.
Pentru a înlocui o paradigmă veche trebuie să creezi o alta nouă. Joel Berker spunea“ …pentru a reuși să dai formă viitorului, trebuie să fii pregătit și totodată capabil să-ți schimbi paradigmele!”
Schimbarea de paradigmă nu este altceva decât o trecere la un joc nou sau, după ca, la un nou cadru de reguli ale jocului. Niciodată o schimbare în viața școlarului nu poate fii prezentă fără o schimbare de paradigmă. Trebuie să alegi ideile ce te limitează și fac parte din paradigma ta pentru ca apoi să le înlocuiești cu ideile care reprezintă libertatea pentru sine. Aceste lucruri fiind învățate pot fii transmise prin joc de la tine către copilul de gradiniță sau copilul elev.
BIBLIOGRAFIE
- Golu, E. Verza, M. Zlate – “Psihologia copilului”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, p.119,
Ecaterina Vrăsmaș – “Educația copilului preșcolar”, Editura Pro Humanitate, București, 1999, p.128,
Grațiela Sion – “ Psihologia vârstelor”, Editura Fundația România de Mâine, București, 2003,
Bogdan Ilie – “Dezvoltare personală”