III. VIAŢA ŞI ÎNCHINĂCIUNEA MEDIEVALĂ
Arhitectura gotică a fost precedată de stilul bizantin, în care erau folosite
mari domuri pe pandantive şi mozaicuri decorative, ca de exemplu în biserica
Sfînta Sofia şi în biserica Sfîntul Marcu. Mai tîrziu, arhitectura romană, din
1100 pînă în 1150, a avut arcuri rotunde masive şi formă de cruce. Catedrala
Durham este un exemplu de astfel de arhitectură.
Turnurile universităţii medievale, reprezentative pentru scolasticism, îşi
aveau corespondentul în turlele catedralei gotice descrisă deseori ca „o Biblie
în piatră”. Marile catedrale medievale, accentuînd liniile verticale, aveau
deseori nevoie de un secol pentru a fi construite. Ele exprimau natura
spirituală a epocii, tot atît de mult cum zgîrie-norul exprimă spiritul
materialist al secolului al XX-lea. Multe din aceste biserici mari au fost
ridicate în nordul şi vestul Europei între anii 1150 şi 1550. Arhitectura gotică,
la fel ca şi scolasticismul, a fost la apogeul ei în timpul secolului al XlII-lea şi
deschizător de drumuri i-a fost Suger, abatele de la Saint-Denis.
Cu toate că arhitectul Renaşterii, legat de pămînt, considera arhitectura
medievală barbară şi, de aceea, gotică, epocile următoare nu au susţinut
acceastă idee. Clădirile gotice au anumite caracteristici care arată măiestria
constructorilor medievali. Intrînd într-o catedrală gotică, oricine poate observa
planul pardoselii construcţiei în formă de cruce, expresie a simbolului central
al Bisericii creştine. Folosirea arcadei ascuţite în loc de arcada rotundă romană
este imediat observată, conducînd ochiul şi aspiraţiile de pe pămînt către
înălţimi. Stflpi aerieni creste lungi ataşate la acoperiş şi la stîlpii individuali
sau contraforturi zidite în pereţii catedralei transmit pămîntului greutatea
acoperişului, aşa încît zidurile superioare pot fi subţiri şi în ele se pot monta ferestre pentru a permite intrarea luminii atît de necesară în zilele întunecoase
ale iernilor din nordul Europei. De obicei există trei uşi la capătul dinspre
apus al bisericii. întreaga ornamentaţie, fie geamuri cu vitralii sau statui, este
subordonată planului întregii clădiri. O statuie, văzută jos pe pămînt, ar putea
părea grotesc disproporţionată, dar aceeaşi statuie în nişa ei deasupra uşilor se
contopeşte armonios în planul clădirii. Culorile sînt folosite de maestrul în
vitralii pentru a ilustra povestiri cît mai clar posibil.
Cele mai bune exemple de catedrale gotice medievale au fost construite pe
o rază de o sută de mile de Paris. Catedrala Notre Dame este renumită pentru
splendida ei faţadă. Atît catedrala din Chartres cît şi Notre Dame au ferestre
remarcabile în formă de trandafir deasupra intrării principale, ceea ce
demonstrează folosirea măiastră a sticlei colorate de către artizanul medieval.
Semnificaţia catedralei gotice este mult mai importantă decît
caracteristicile ei. Catedrala reprezenta clar spiritul supranaturalist al epocii
prin poziţia ei dominantă în oraş şi prin faptul că exprima simbolic adevărul
biblic. Solidaritatea socială a omului medieval era exprimată prin faptul că
marile catedrale au fost zidite ca lucrări ale comunităţii extinzîndu-se peste
decenii, toate rangurile şi clasele luînd parte la lucrare. Catedrala din Colonia
a fost construită din anul 1248 pînă în anul 1880. Catedrala a avut de
asemenea o reală valoare educativă, deoarece în vitralii şi statui ţăranul
analfabet putea vedea singur adevărul Bibliei. Adesea un centru pentru
activităţile sociale şi pentru multe alte activităţi ale oraşului, catedrala era, mai
presus de orice, un loc unde sufletul putea veni în contact cu Dumnezeu în
actul închinării.
Toate ceremoniile importante pentru viaţa religioasă a individului aveau
loc în catedrală, dacă el era destul de norocos să trăiască într-un oraş cu
catedrală. El era botezat, confirmat şi căsătorit în biserică. Era îngropat în
cimitirul din jurul ei. Dar cea mai importantă parte a închinăciunii în clădirea
unei catedrale sau într-o simplă biserică, era liturghia. După al patrulea
Conciliu de la Lateran din 1215, din dogma romano-catolică făcea parte
convingerea că prin cuvintele de consacrare ale preotului pîinea şi vinul se
schimbau cu adevărat în trupul şi sîngele lui Cristos. Cristos era din nou
sacrificat de către preot în folosul credincioşilor. După secolul al XH-lea,
credinciosului nu i se dădea şi vinul ci numai pîinea la împărtăşanie, deoarece
se considera că fiecare element conţinea şi trupul şi sîngele lui Cristos.
Practica ridicării elementelor de către preot a devenit un obicei în secolul al
XlII-lea astfel încît credincioşii să se închine lui Cristos în liturghie.
Apariţia muzicii polifonice, care era formată din multe linii melodice şi era
deci cîntată mai bine de coruri instruite, a pus capăt practicii cîntatului la
unison a congregaţiei. Muzica a devenit complicată şi colorată, ca un
acompaniament potrivit pentru misterele sacre ale liturghiei.
Nu pot fi trecute cu vederea contribuţiile reale şi pozitive ale Bisericii
Romane între 590 şi 1305, în ciuda multelor dovezi ale insuccesului în
practicile personale şi instituţionale. Ea a dat germanilor barbari care au
cucerit Imperiul Roman cultura greco-romană şi religia creştină. Ea a asigurat
singura cultură şi învăţătură reală care a menţinut educaţia vie prin lucrările
unor învăţaţi ca Beda, Alcuin, Einhard şi alţii. Tonul moral al societăţii a fost
îmbunătăţit prin micşorarea racilelor sclaviei, ridicarea poziţiei femeilor şi
slăbirea ororilor războiului feudal. Biserica Romană a patronat operele de
ajutor şi de caritate făcute în evul mediu. Ea a asigurat o sinteză intelectuală
pentru viaţă în sistemul teologic pe care l-au dezvoltat scolasticii şi le-a
imprimat oamenilor sentimentul de solidaritate unii cu alţii ca membri ai
bisericii, în ciuda tendinţelor descentralizatoare ale feudalismului. Dumnezeu a
folosit Biserica Romano-Catolică pentru a-Şi împlini propriile Lui scopuri, în
ciuda eşecurilor ei în atît de multe puncte, în comparaţie cu adevărata Biserică
descrisă de Noul Testament.
APUSUL EPOCII MEDIEVALE ŞI APARIŢIA EPOCII MODERNE, 1305-1517
Incercări de reformă internă
Reîntoarcerea la Scriptură nu a început cu conducători ai Reformei cum
au fost Calvin şi Luther. Au avut loc încercări anterioare de a opri declinul
prestigiului şi puterii papale prin reforme de diferite feluri. Din 1305 pînă în
1517, proteste şi încercări de reformă au contestat autoritatea Bisericii
Romane. Papalitatea coruptă şi extravagantă, care îşi avea reşedinţa în Franţa
în loc de Roma, şi schisma ce a rezultat din încercările de a-l face pe papă să
se înapoieze la Roma, au dat impulsul care i-a determinat pe mistici, pe
reformatori (ca Wycliffe, Hus şi Savonarola), conciliile de reformă din secolul
al XlV-lea şi pe umaniştii creştini să caute căi de a provoca o trezire în viaţa
spirituală a Bisericii Romano-Catolice.
I. PAPALITATEA ÎN DECLIN, 1309-1439
A. Falimentul clerului.
Intre anii 1309 şi 1439, Biserica Romană a ajuns la un punct cît se poate
de jos în ochii laicilor. Organizarea ierarhică cu cererea ei de celibat şi
ascultare absolută de papă cît şi feudalizarea Bisericii Romane au dus la un
declin în morala clericilor. Celibatul era opus atît instinctelor naturale ale
omului cît şi afirmaţiilor biblice care sînt în favoarea căsătoriei. Mulţi preoţi
aveau concubine sau se angajau în aventuri nepermise cu membre din bisericile
lor. Unii trebuiau să se îngrijească de copiii născuţi din aceste legături, dînd
mai multă atenţie acestei probleme decît datoriilor lor clericale. Alţii, mai ales
în timpul Renaşterii, duceau o viaţă de lux. Feudalismul mai constituia încă o
problemă, deoarece supunerea dublă faţă de papă şi faţă de seniorul feudal
crea în multe cazuri o diviziune de interese. Adesea clericul dădea mai multă
atenţie responsabilităţilor lui laice decît responsabilităţilor lui spirituale.
B. Captivitatea babiloniana şi Marea Schismă.
Papalitatea însăşi a pierdut respectul din partea laicilor în diferite domenii.
„Captivitatea Babiloniană” (1309-1377) şi Marea Schismă, care nu trebuie
confundată cu schisma din 1054, au fost evenimentele responsabile pentru
pierderea prestigiului papalităţii. Puterea papală a ajuns la apogeu în
MAREA SCHISMĂ ŞI CAPTIVITATEA BABILONIANĂ A PAPALITĂŢII
Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea; dar papalitatea a alunecat rapid de pe acea
înălţime ameţitoare a puterii, după ce Bonifaciu al VlII-lea a eşuat în
încercările lui de a-i supune pe conducătorii Angliei şi Franţei, care erau
sprijiniţi de naţionalism.
Clement al V-lea, un francez ales ca papă de către cardinali în 1305, era
un om slab cu o moralitate şubredă. Ajuns sub influenţa regelui francez, el s-a
mutat de la Roma în Franţa, în 1305, şi s-a instalat la Avignon în. 1309. în
ochii europenilor, aceasta l-a pus pe papă sub control francez, deşi Avignonul
practic nu era teritoriu francez. Cu excepţia unei perioade scurte, între 1367 şi
1370, reşedinţa papală a fost menţinută la Avignon pînă în 1377, fiind
dominată de puternicii regi francezi. Pioasa mistică Caterina de Siena 1347-
1380) a făcut presiuni puternice asupra Papei Grigore al Xl-lea să se întoarcă
la Roma pentru a restaura acolo ordinea şi pentru a recîştiga prestigiul
papalităţii ca o autoritate internaţională independentă. în 1377, el s-a reîntors,
punînd capăt „captivităţii babiloniene”.
Cînd Grigore al Xl-lea a murit în anul următor, cardinalii l-au ales pe cel
care a devenit Urban al Vl-lea. Temperamentul lui dificil şi aroganţa lui i-au
atras curînd duşmănia cardinalilor, şi prin urmare, în 1378 aceştia l-au ales ca
papă pe Clement al VII-lea. Clement, ascultător, a mutat pentru a doua oară
capitala la Avignon. Ambii, aleşi de acelaşi colegiu de cardinali, pretindeau a
fi papa cel legitim şi adevăratul succesor al Sfîntului Petru. Faptul acesta a
forţat populaţia Europei să hotărască cărui papă să i se supună. Nordul
Italiei, cea mai mare parte a Germaniei, Scandinavia şi Anglia l-au urmat pe
papa roman; Franţa, Spania, Scoţia şi sudul Italiei, se supuneau papei de la
Avignon. Această schismă a continuat pînă cînd a fost rezolvată la începutul
secolului următor de către conciliile de reformă. „Captivitatea” şi Marea
Schismă au întărit nevoia tot mai mare de reformă din interiorul Bisericii
Romane.
C. Impozitele papale
Impozitele papale pentru susţinerea celor două curţi papale au devenit o
povară apăsătoare pentru populaţia Europei. Venitul papal se realiza din
următoarele surse: venitul de pe domeniile papale; zeciuiala pe care o plăteau
credincioşii; anatele, care reprezentau salariul pe primul an de slujire a unui
oficial al Bisericii, dat papei; dreptul de aprovizionare, prin care oamenii
Bisericii şi constituenţii lor trebuiau să plătească cheltuielile de călătorie ale
papei cînd el se afla în domeniul lor; dreptul de deposedare, prin care
proprietatea personală a clerului înalt în caz de deces trecea în stăpînirea
papei; bănuţul lui Petru, care era plătit anual de laici în multe locuri; şi
venitul de la posturi vacante cît şi numeroase alte taxe. Puternicii conducători
de acum ai statelor naţionale şi puternica clasă de mijloc care îi sprijinea
detestau scurgerea bogăţiei din vistieria naţională spre cea papală. Acest lucru
a fost valabil în special la conducătorii Angliei şi ai Franţei. în timpul lungii
perioade de captivitate, în secolul al XlV-lea, englezii nu puteau suporta să
plătească bani care ştiau că merg la duşmana Angliei, Franţa, pentru că
reşedinţa papei era în teritoriul dominat de regele francez.
D. Apariţia statelor naţionale
Un factor politic care a jucat un rol important în declinul influenţei papale
în Europa a fost apariţia statelor naţionale opuse ideii suveranităţii universale,
inerentă în conceptul de Sfîntul Imperiu Roman şi de Biserica
Romano-Catolică. Regele şi burghezia cooperau: regele cu armata lui
naţională oferea apărare, şi astfel burghezia putea să-şi desfăşoare afacerile în
siguranţă; drept compensaţie, burghezia dădea bani pentru ca regele să poată
conduce statul. Statul naţional puternic care a rezultat era suficient de tare ca
să-l sfideze pe papă şi să încerce să supună Biserica intereselor naţionale în
Boemia, Franţa şi Anglia.
Toate acestea au dat naştere unor vociferări care cereau reformă internă a
papalităţii în secolele al XlV-lea şi al XV-lea. Conducătorii s-au postat curînd
în frunte. Reformatorii mistici, biblici şi conciliari erau urmaşii reformatorilor
monastici din secolele al XH-lea şi al XlII-lea.
II. MISTICII
Reapariţia misticismului în epocile cînd Biserica alunecă în formalism
dovedeşte dorinţa inimii omeneşti de a avea contact direct cu Dumnezeu în
actul închinăciunii, în loc de a participa pasiv la actele formale reci de
închinare îndeplinite de cleric. Misticul doreşte contact nemijlocit cu
Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie imediată. Dacă accentul este pus pe
unirea esenţei misticului cu esenţa Dumnezeirii în experienţa extazului, care
este coroana experienţei mistice, atunci misticismul este filozofic. Dacă
accentul este pus pe unirea emoţională cu Dumnezeirea prin intuiţie, atunci
misticismul este psihologic. în oricare din cazuri, obiectivul principal este
perceperea imediată a lui Dumnezeu într-un mod extraraţional, în timpul în
care misticul stă înaintea Lui într-o atitudine pasivă, receptivă. Ambele tipuri
au putut fi găsite în misticismul secolului al XlV-lea.
A. Cauzele apariţiei misticismului
Scolasticismul a contribuit la apariţia misticismului, deoarece el punea
accentul pe raţiune, neacordînd importanţă naturii emoţionale a omului.
Misticismul a fost o reacţie împotriva acestei tendinţe raţionaliste. Mişcările
care pun accentul pe aspectul subiectiv al relaţiei omului cu Dumnezeu apar de
obicei ca o reacţie la mişcările care pun accentul pe aspectul intelectual,
într-un mod similar, pietismul a urmat după perioada de ortodoxie rece din
luteranismul secolului al XVII-lea. Nominalismul scolastic a dus la punerea
unui mai mare accent pe individ ca sursă a realităţii, şi pe experienţă ca mod
de cîştigare a cunoaşterii. în felul acesta, o ramură a scolasticilor nominalişti
s-a întors spre misticism, ca şi cale de a cîştiga cunoaşterea despre Dumnezeu,
în timp ce alţi nominalişti puneau accentul pe materialism şi pe experiment.
Misticismul a fost de asemenea o mişcare de protest şi o reacţie împotriva
vremurilor tulburi şi împotriva unei Biserici decadente şi corupte. Mişcările
sociale şi politice erau un lucru obişnuit în secolul al XlV-lea. Ciuma neagră
din 1348 şi 1349 a ucis printr-o moarte dureroasă cam o treime din populaţia Europei. Răscoala ţăranilor din Anglia în 1381 a fost o dovadă a neliniştii
sociale asociată cu ideile lui Wycliffe. „Captivitatea babiloniană” şi Marea
Schismă i-au făcut pe mulţi să se îndoiască de conducătorii lor spirituali şi să
dorească un contact direct cu Dumnezeu.
B. Mistici de seamă
Misticii din această epocă se împart în două grupuri majore, misticii latini
şi misticii teutoni. Misticii latini, avînd o concepţie despre viaţă mai
emoţională decît teutonii, au pus accentul pe misticism ca experienţă
emoţională personală cu Cristos. Acesta a fost cazul cu Bernard de Clairvaux
în secolul al XH-lea. El accentuase importanţa unei unităţi de voinţă şi de
afecţiune cu Dumnezeu mai presus de orice unitate de esenţă. Majoritatea
misticilor teutoni au accentuat o apropiere mai filozofică de Dumnezeu, care
în cazul lui Meister Eckhart a dus la un fel de panteism.
Caterina de Siena a reprezentat apogeul misticismului latin. Ea credea cu
fermitate că Dumnezeu i-a vorbit în viziuni, însă ea folosea întotdeauna aceste
viziuni pentru scopuri practice bune. Ea a fost cea care, neînfricată, a
denunţat relele clericale şi care, în Numele lui Dumnezeu, a reuşit în anul 1376
să-l convingă pe Grigore al Xl-lea să se întoarcă de la Avignon la Roma.
Curajul ei a făcut-o să se opună păcatului chiar şi atunci cînd papa era în
cauză.
Mişcarea mistică în Germania şi-a avut centrul în ordinul dominican.
Meister Eckhart (cea 1260-1327) a fost dominicanul căruia îi este atribuită de
obicei fondarea misticismului german. înainte de a merge să predice la
Colonia, el a studiat la Universitatea din Paris. Crezând că numai Divinul este
real, el a susţinut că scopul creştinismului trebuie să fie unirea spiritului cu
Dumnezeu printr-o fuziune a esenţei umane cu esenţa divină în timpul unei
experienţe extatice. El făcea distincţie între Dumnezeire, care pentru el
însemna Dumnezeu în sensul absolut ca unitate filozofică din spatele
universului, şi Dumnezeu care este Creatorul personal şi Conducătorul lumii.
Scopul lui era unitatea cu Dumnezeirea care era la baza întregii creaţii. El este
cunoscut pentru afirmaţia: „Dumnezeu trebuie să devină eu, şi eu
Dumnezeu”. Concepţiile lui Eckhart s-au apropiat atît de mult de
neoplatonism încat i s-au adus acuzaţii de panteism din partea Inchiziţiei, şi
vederile lui au fost condamnate ca fiind panteiste într-o bulă papală dată după
moartea lui. Deşi vederile lui erau întrucîtva panteiste, trebuie spus că Eckhart
a accentuat de asemenea nevoia slujirii creştine ca rod al unirii mistice cu
Dumnezeu. „
Un grup de dominicani cunoscuţi sub numele de „Prietenii lui Dumnezeu”
au continuat tradiţia învăţăturilor lui Eckhart. Johann Tauler (cea 1300-1361),
mai evanghelic decît maestrul său, a susţinut că o experienţă interioară cu
Dumnezeu este mult mai vitală pentru prosperitatea sufletului decît
ceremoniile exterioare. El era asociat cu „Prietenii lui Dumnezeu”, care îşi
stabiliseră cartierul general pe valea Rinului. Heinrich Suso (cea 1295-1366)
era poetul grupului şi a exprimat si normă poetică idei mistice similare cu cele
ale lui Eckhart. Bancherul Ruleman Merswin (1307-1382) a fost „îngerul
păzitor” care a furnizat membrilor grupului o casă religioasă, unde îşi puteau
avea reşedinţa. Micul volum mistic intitulat Theologia germanica este asociat
de obicei cu acest grup. Lui Luther această carte i-a fost utilă în lupta lui
pentru salvare, şi în 1516 a publicat-o într-o ediţie germană. Această lucrare
are aceeaşi nuanţă de panteism ca şi scrierile lui Meister Eckhart.
Mişcarea din Olanda, cunoscută sub numele de Devotio moderna, sau
„Frăţia vieţii în comun”, care şi-a avut principalul centru la Deventer, a fost o
expresie a misticismului mult mai practică şi, desigur, mai puţin pan teistă decît
mişcarea „Prietenii lui Dumnezeu”. Johann de Ruysbroeck (1293-1381), care
intrase sub influenţa scrierilor lui Eckhart şi care cunoştea pe cîţiva din
„Prietenii lui Dumnezeu”, a influenţat mişcarea mistică din Olanda. El 1-a
ajutat pe Gerhard Groote (1340-1384) să pună accentul pe Noul Testament în
dezvoltarea experienţei mistice, şi Groote a devenit conducătorul „Frăţiei vieţii
în comun”. Groote l-a inspirat pe discipolul său Florentius Radewijns să
deschidă la Deventer o casă pentru „Frăţia vieţii în comun”. Ordinul era
format din laici care trăiau în comun după o anumită regulă, devotîndu-şi
vieţile învăţării şi altor slujbe practice, şi nu experienţei pasive cu Dumnezeu,
pe care pusese accentul Meister Eckhart. Ambele grupuri puneau accentul pe
educaţia tinerilor, construind şcoli mari excepţionale. în toată Olanda au fost
fondate case ale grupului.
Imitaţia lui Cristos a contribuit mai mut decît orice la reputaţia trainică a
„Frăţiei vieţii în comun”. Această carte este asociată cu numele lui Thomas a
Kempis (1380-1471) sau, cum a fost cunoscut atunci, Thomas Hemerken din
Kempen. Educat în Deventer sub ochii binevoitori ai lui Radewijns, el a intrat
în mănăstirea augustiniană de lîngă Zwolle. El a fost probabil autorul scrierii
Imitaţia lui Cristos.5 Această lucrare reflectă orientarea mai practică a Frăţiei.
Ea nu se opreşte la simpla renunţare la lume, ci afirmă nevoia unei iubiri
pozitive faţă de Cristos şi nevoia de a-L sluji într-un mod practic şi cu
umilinţă.
C. Consecinţele apariţiei misticismului
Mişcarea mistică, forma clasică a pietăţii romano-catolice, s-a dezvoltat ca
o reacţie împotriva ritualului sacerdotal formal şi mecanic şi împotriva
scolasticismului sec care exista în Biserica din timpul acela. Ea reflecta
tendinţa permanentă spre aspectul subiectiv al creştinismului, care apare ori de
cîte ori se pune accent prea mare pe actele exterioare în închinăciunea creştină,
în acest sens, misticismul poate fi considerat o anticipare a abordării religiei
într-un mod personal, o caracteristică foarte importantă a Reformei.
Două dintre pericolele care au apărut în această mişcare au fost tendinţa
de a înlocui Biblia cu o autoritate interioară subiectivă şi tendinţa de a
minimaliza importanţa doctrinei. împins la exces, misticismul ducea la o atît
de mare pasivitate, încît cei ce-l practicau deveneau introspectivi şi antisociali,
în cazul lui Eckhart, ea a dus, din punct de vedere filozofic, la un fel de
panteism care-L identifica pe Dumnezeu cu creaţia şi creaturile Sale.
III. PREDECESORII REFORMEI
Misticii încercaseră să facă religia mai personală, dar reformatori ca
Wycliffe, Hus şi Savonarola au fost preocupaţi mai mult să încerce o
reîntoarcere la idealul Bisericii prezentat în Noul Testament.Wycliffe şi Hus
au reuşit să valorifice sentimentul naţionalist antipapal în timpul perioadei de
„captivitate babiloniană a papalităţii”, cînd papa locuia la Avignon.
Poporul englez nu putea suporta să trimită bani unui papă la Avignon,
aflat acolo sub presiunea duşmanului Angliei, regele Franţei. Acest sentiment
naţionalist natural era accentuat de resentimentul regelui şi al clasei de mijloc
faţă de banii pierduţi din tezaurul englez şi din serviciul statului englez prin
taxele papale. Statutul Vicarilor din 1351 a anulat numirea în funcţii de către
papă a clericilor în Biserica Romană din Anglia. Statutul de Praemunire
(delictul de a te supune unei alte autorităţi în loc de a fi loial Coroanei), emis in 1353 a interzis practica de a transfera cazurile clericilor din tribunalele
engleze la curtea papală de la Roma. Parlamentul a oprit în această perioadă
plătirea tributului anual de o mie de mărci, care începuse pe vremea lui Ioan.
în această epocă de reacţie naţionalistă împotriva ecleziasticismului, a apărut
pe scenă Wycliffe. Ajutat de puternicul John de Gaunt, Wycliffe a reuşit să-l
înfrunte pe papă.
Wycliffe a studiat şi a predat la Oxford cea mai mare parte a vieţii lui.
Pînă în 1378 el era un reformator care dorea să reformeze Biserica Romană
prin eliminarea clericilor imorali şi prin deposedarea ei de proprietăţi, care,
credea el, erau o cauză a corupţiei. într-o lucrare intitulată Despre stăpînirea
civilă (1376), el afirma că există o bază morală pentru conducerea ecleziastică.
Dumnezeu a dat conducătorilor bisericeşti proprietăţi pe care puteau să le
folosească dar nu cu drept de proprietari, ci ca nişte bunuri date lor în grijă
pentru a fi folosite spre gloria Lui. Faptul că ecleziasticii nu şi-au îndeplinit
adevăratele lor funcţii a fost un motiv suficient pentru ca autoritatea civilă să
ia de la ei proprietăţile şi să le dea altora care-L serveau pe Dumnezeu în mod
acceptabil. Această concepţie era pe placul nobililor, care abia aşteptau să
pună mîna pe prorietatea Bisericii Romane. Ei şi John de Gaunt îl susţineau
pe Wycliffe aşa încît Biserica de la Roma nu a îndrăznit să se atingă de el.
Dezgustat de „captivitatea babiloniană a papalităţii” şi de schismă,
Wycliffe n-a mai fost satisfăcut cu această abordare mai degrabă negativă, şi
după 1378, a început să se opună dogmei Bisericii Romane cu idei
revoluţionare. El a atacat autoritatea papei în anul 1379, insistînd în scris că
Cristos este Capul Bisericii şi nu papa. El a afirmat că Biblia şi nu Biserica
este singura autoritate pentru credincios, şi că Biserica trebuie să ia model de
la Biserica noutestamentală. Pentru a susţine aceste convingeri, Wycliffe a
oferit Biblia poporului în propria sa limbă. în 1382 el terminase deja prima
traducere completă în manuscris a Noului Testament în limba engleză. în
1384, Nicholas din Hereford a terminat traducerea Vechiului Testament în
limba engleză. în felul acesta, pentru prima dată, englezii puteau citi Biblia în
propria lor limbă. Wycliffe a mers chiar mai departe, în 1382, opunîndu-se
dogmei transsubstanţierii. în timp ce Biserica Romană credea că substanţa
sau esenţa elementelor se transforma în timp ce forma exterioară rămînea
aceeaşi, Wycliffe susţinea că substanţa sau esenţa elementelor era
indestructibilă şi că Cristos era în mod spiritual prezent în sacrament şi era
simţit prin credinţă.6 Dacă ar fi fost adoptată concepţia lui Wycliffe, ar fi
însemnat că preotul nu mai era în măsură să priveze pe cineva de mîntuire,
refuzîndu-i trupul şi sîngele lui Cristos în Comuniune.
Vederile lui Wycliffe au fost condamnate la Londra în 1382, şi el a fost
obligat să se retragă în parohia sa la Lutterworth. Dar el se îngrijise de
continuarea răspîndirii ideilor sale, formînd un grup de predicatori laici,
lollarzii, care i-au răspîndit ideile în întreaga Anglie, pînă cînd Biserica
Romană, promulgînd în 1401, prin Parlament, statutul De haeretico
comburendo (Despre arderea ereticilor), a făcut ca propagarea ideilor lollarde
să fie pedepsită cu moartea.
Realizările lui Wycliffe au fost importante în pregătirea căii reformei
ulterioare din Anglia. El le-a dat englezilor prima Biblie în limba lor naţională
şi a creat grupul lollard pentru a proclama ideile evanghelice în întreaga
Anglie, între oamenii de rind. învăţăturile lui despre egalitatea în Biserică au
fost aplicate de către ţărani la viaţa economică, aşa încît ei au început
Răscoala Ţărănească din 1381. Studenţii boemieni care studiau în Anglia i-au
dus ideile în Boemia, unde ele au devenit baza pentru învăţăturile lui Jan Hus.
B. Jan Hus (cea 1373-1415)
Cînd Richard al II-lea al Angliei s-a căsătorit cu Ana de Boemia, studenţii
din Boemia au venit în Anglia să studieze. La întoarcerea în Boemia, au dus
cu ei ideile lui Wycliffe. Jan Hus, pastor al Capelei Betleem, care studiase la
Universitatea din Praga şi care devenise rectorul ei în 1409, a citit şi a adoptat
ideile lui Wycliffe. El a predicat aceste idei într-o perioadă în care se năştea
sentimentul naţional boemian împotriva stăpînirii Boemiei de către Sfîntul
Imperiu Roman. Hus şi-a propus să reformeze Biserica Romană din Boemia
pe coordonate similare cu cele proclamate de Wycliffe. Vederile lui i-au atras
duşmănia papală, ordonîndu-i-se să meargă la Conciliul de la Constance, în
Elveţia, cu bilet de liberă trecere din partea împăratului. Dar biletul de liberă
trecere nu a fost onorat. Atît vederile lui cît şi ale lui Wycliffe au fost
condamnate la acel conciliu. Refuzînd să retracteze cele susţinute, Hus a fost
ars pe rug din ordinul conciliului; dar cartea lui, De ecclesia (1413), a rămas.
Persecutorii pot distruge trupurile oamenilor, dar ei nu pot distruge ideile
şi ideile lui Hus au fost răspîndite de adepţii lui. Aceştia, mai radicali,
cunoscuţi sub numele de taboriţi, renegau orice aspect din credinţa şi practica
Bisericii Romane ce nu putea fi găsit în Scriptură. Utrachiştii susţineau poziţia
că numai ceea ce interzicea Biblia trebuia eliminat şi că laicii trebuiau să
primească atît pîinea cît şi vinul la liturghie. Cîţiva din grupul taboriţilor au
format ceea ce urma să fie cunoscut sub numele de Unitas Fratrum (Uniunea
fraţilor) sau „Fraţii boemieni”, în jurul anului 1450. Acesta este grupul din
care s-a dezvoltat Biserica Moraviană, care există şi în zilele noastre.
Deşi Biserica Romană i-a luat viaţa lui Jan Hus, ea nu a putut distruge
influenţa lui. Biserica Moraviană a devenit ulterior una din bisericile cu cea
mai puternică orientare misionară din istoria Bisericii creştine. Jan Amos
Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic progresist, a fost unul dintre
„fraţi”. Se poate spune că Hus l-a influenţat în mod indirect pe Wesley,
deoarece moravienii au fost aceia care l-au condus pe Wesley spre lumină în
Londra. Invăţăturile şi exemplul lui Hus au fost o inspiraţie pentru Luther
atunci cînd era confruntat cu probleme similare, în vremea lui în Germania.
Wycliffe şi Hus au fost stigmatizaţi ca eretici care au făcut din Biblie
principalul etalon al autorităţii, dar Savonarola a fost interesat mai mult în
reformarea bisericii din Florenţa. Devenind călugăr dominican în 1474, el a
fost trimis la Florenţa în anul 1490. El a încercat să reformeze atît statul cît şi
biserica din oraş, dar propovăduirea lui împotriva corupţiei papei a avut ca rezultat condamnarea lui la moarte prin spînzurare. El nu a luat niciodată
poziţia avansată pe care Wycliffe şi Hus au luat-o, dar a cerut reformă în
Biserică. Toţi aceşti trei oameni au anticipat spiritul şi lucrarea reformatorilor
în aşa măsură îneît Wycliffe, ca exponentul cel mai de seamă al măsurilor
reformatoare, este deseori numit „luceafărul Reformei”.