IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449
Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o
reformă făcînd ca laicii să fie reprezentaţi de conducerea Bisericii. Conciliile,
formate din reprezentanţi ai credincioşilor din Biserica Romană, trebuiau să-i
elimine pe conducătorii corupţi din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe
Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus şi Wycliffe, şi nici nu au căutat
reforma prin expresia religioasă subiectivă preferată de mistici.
Nevoia de reformă în Biserica Romană a devenit clară odată cu Marea
Schismă din 1378. în acel an, Urban al Vl-lea şi Clement al VH-lea pretindeau
fiecare a fi urmaşul legitim al lui Petru. Deoarece ţările Europei trebuiau să
aleagă pe cine să urmeze, Europa s-a dezbinat atît din punct de vedere
ecleziastic cît şi din punct de vedere politic. Ambii papi fuseseră aleşi de
Colegiul Cardinalilor. Cine putea să decidă care din ei avea dreptate? Teologi
de seamă ai Universităţii din Paris au propus ca problema să fie judecată de
un conciliu al Bisericii Romano-Catolice. Ei au făcut apel la precedentul
conciliilor ecumenice din perioada 325-451. Un conciliu care să reprezinte
întreaga Biserică părea a fi cea mai bună soluţie, deoarece nici un papă nu ar
fi abdicat sau acceptat hotărîrea judecătorilor.11
Nu era necesară nici o justificare pentru demiterea unui papă de către un
conciliu. Dante în Despre monarhie, scrisă în 1311, insistase că atît statul cît
şi Biserica erau un braţ al lui Dumnezeu. Ambele au fost date de Dumnezeu,
împăratul trebuia să asigure fericirea omului aici; papa trebuia să conducă
oamenii spre cer. Nici unul nu trebuia să caute supremaţie asupra celuilalt.
Cel mai important dintre toate raţionamentele reformei conciliare a fost
elaborat în cartea Defensor pacis (1324) (Apărătorul păcii) de Marsilius din
Padova (cea 1275-1342) şi Ioan de Jandun. în această lucrare, ei l-au susţinut
pe Ludovic de Bavaria împotriva papei. Cartea a desfiinţat ideea de ierarhie
absolută în Biserică precum şi în stat. Marsilius credea că oamenii în stat şi
creştinii în Biserică erau deţinătorii suveranităţii şi că prin corpurile
reprezentative ei îl puteau alege pe împărat şi pe papă, dar că împăratul era
superior papei. într-un conciliu general, Biserica, fiind condusă numai după
Noul Testament, putea să proclame dogma şi să numească pe slujitorii ei.
Conciliul bisericesc, şi nu papa, era astfel cea mai înaltă autoritate în Biserică,
şi acesta trebuia să acţioneze pentru binele întregului trup al creştinilor.12 Dacă
vederile lui Marsilius ar fi fost victorioase, Biserica Romano-Catolică ar fi fost
transformată într-o monarhie constituţională condusă de un papă ales de un
conciliu, şi papalitatea absolutistă a bisericii medievale ar fi dispărut. Dar
concepţia lui nu a avut un triumf de durată, deşi conciliile au avut realizări
bune în alte domenii.
Conciliul a fost convocat pentru a pune capăt schismei din conducerea
Bisericii Romane, pentru a reforma acea biserică din interiorul ei şi pentru a
pune capăt ereziei. Conciliul putea de asemenea să pună în practică o teorie de
guvernare după ideile date de Marsilius.
A. Conciliul de la Pisa (1409)
Cînd Conciliul de la Pisa s-a întrunit în iulie şi august 1409, Benedict al
XUI-lea deţinea control absolut asupra Avignonului, iar Grigore al XII-lea
deţinea scaunul papal la Roma. Conciliul, care a fost convocat de către
cardinali, a afirmat imediat autoritatea cardinalilor de a convoca un astfel de
conciliu şi faptul că acest conciliu avea competenţa de a cere socoteală chiar şi
papilor pentru Marea Schismă.13 Conciliul i-a destituit atît pe Benedict al
XUI-lea cît şi pe Grigore al XU-lea, numindu-l ca adevărat papă pe unul care
şi-a luat numele de Alexandru al V-lea.14 Dar ceilalţi doi papi au refuzat să
recunoască hotărîrea conciliului. Acum erau trei papi, în loc de doi.
Alexandru al V-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea cînd cel dintîi a murit în
1410.
B. Conciliu de la Constance (1414-1418)
Conciliul de la Constance a fost convocat de Sigismund, împăratul
Sfîntului Imperiu Roman şi de Ioan al XXIII-lea. Acest conciliu a fost
convocat pe baza precedentului stabilit de Constantin cînd a convocat
Conciliul de la Niceea în anul 325. S-au adunat peste 350 de înalţi slujitori ai
Bisericii. Pentru a împiedica încercarea lui Ioan de a avea control asupra
conciliului prin folosirea votului majorităţii, care le-ar fi permis partizanilor
lui italieni să domine hotărîrile conciliului, membrii conciliului au căzut de
acord să voteze ca grupuri naţionale de clerici. Fiecărui grup naţional i s-a
repartizat un vot şi era nevoie de un vot unanim din partea celor cinci naţiuni
reprezentate pentru a obliga conciliul să acţioneze. Conciliul şi-a declarat
legalitatea şi dreptul la autoritate supremă în Biserica Romană.
Acestui decret al conciliului, care înlocuia absolutismul papal cu controlul conciliar al Bisericii Romei, i s-a dat titlul de Sacrosanct (Preasfînt).
Grigore al XII-lea abdicase deja, şi, după multe negocieri, au fost
destituiţi atît Benedict al XUI-lea cît şi Ioan al XXIII-lea în anul 1415. Martin
al V-lea a fost ales de către conciliu ca noul papă. Astfel conciliul a luat de la
Colegiul de Cardinali puterea de a alege un papă. Conciliul a tratat de
asemenea problema ereziei, condamnînd ideile lui Wycliffe şi arzîndu-l pe rug
pe Hus, în ciuda unui salvconduct emis de împărat. A continuat apoi cu
discutarea problemei reformei, schismei şi ereziei. Un decret al conciliului,
numit Frequens, a decis convocarea conciliilor generale în viitor la date
stabilite, ca o tehnică de menţinere a ordinii în Biserica Romană. Primul urma
să aibă loc la cinci ani după închiderea Conciliului de la Constance; al doilea
după alţi şapte ani iar apoi conciliile urmau să se întrunească odată în fiecare
deceniu pentru a trata problemele schismei, ereziei şi reformei.16
C. Conciliile de Ia Basel şi Ferrara (Florenţa) (1431-1449)
Agitaţia din Boemia după martirizarea lui Hus şi nevoia de continuare a
reformei a făcut să fie necesar Conciliul de la Basel în 1431. El s-a prelungit
pînă în 1449, dar puterea mişcării reformatoare a fost egalată de o reînviere a
puterii papale. Eugeniu al IV-lea, papa din acel timp, a fost destituit de către
conciliu în 1439, doar la doi ani după ce se întrunise la Ferrara conciliul rival
convocat de el. Din cauza ciumei, conciliul rival a fost mutat la Florenţa în
anul 1439. Conciliul de la Florenţa a făcut o încercare nereuşită de a reuni
Biserica Ortodoxă cu Biserica Romano-Catolică. Acest conciliu a decretat cele
şapte sacramente ce trebuiau acceptate de Biserica Romană. Acestea au fost
promulgate de Eugeniu al IV-lea într-o bulă papală în anul 1439. Conciliul de
la Basel s-a recunoscut înfrînt, autodizolvîndu-se în 1449.
Astfel s-a sfîrşit încercarea de a crea o monarhie constituţională în Biserica
Romană, papalitatea revenind la sistemul despotismului papal pe care-l urmase
atîtea secole. Pius al II-lea, într-o bulă papală intitulată Execrabilis, dată în
1460, condamna orice apeluri pentru concilii generale în viitor. Dar clerul
francez s-a unit cu conducătorul francez în proclamarea Sancţiunii Pragmatice
de la Bourges în 1438, care dădea bisericii franceze autonomie faţă de papă,
dar care la rîndul ei era pusă sub puterea statului.
Deşi conciliile de reformă nu au reuşit în încercarea de a forma o
monarhie constituţională în Biserica Romană, ele au salvat-o de la tulburarea
Marii Schisme. Lipsa de succes în asigurarea unei reforme eficace, a distrus
ultima şansă de reformă internă a Bisericii Romano-Catolice de către mistici,
reformatori sau concilii. Din acest moment, Reforma protestantă a devenit
inevitabilă.
ASFINŢITUL EPOCII MEDIEVALE
ŞI RĂSĂRITUL EPOCII MODERNE, 1305-1517
Papalitatea înfruntă opoziţia externă
Opera misticilor, a reformatorilor, a conciliilor de reformă şi a umaniştilor
a fost o încercare serioasă din diferite unghiuri de a produce o reformă internă
care să facă religia mai personală, Scriptura sursa autorităţii şi Biserica
Romană mai democratică în organizarea ei. înfrîngerea acestor mişcări sau
absorbirea lor de către Biserica Romană a pus capăt tuturor încercărilor de
reformă internă. în acelaşi timp, forţele externe creau opoziţie faţă de sistemul
papal. Aceste forţe erau spiritul umanist al Renaşterii, naţionalismul şi o lume
în expansiune geografică, rezultat al explorărilor din Extremul Orient şi din
emisfera vestică. Aceste forţe au întărit mişcarea care urma să izbucnească sub
forma Reformei protestante şi care avea să pună capăt dominaţiei papalităţii.
I. RENAŞTEREA
Renaşterea, care a avut loc în ţările mari ale Europei între anii 1350 şi
1650, marchează tranziţia de la lumea medievală la cea modernă. Numele,
care derivă din cuvintele latine pentru „naştere” şi „înapoi”, exprimă ideea
unei renaşteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima dată în anul 1854
ca termen descriptiv al acelei epoci. într-un sens mai restrîns, Renaşterea a
fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia, în timpul căruia minţile oamenilor
au fost stimulate spre producţii literare şi artistice prin redescoperirea
comorilor trecutului clasic. Spiritul clasic este vizibil în operele unor artişti ca
Petrarca (1304-1374) şi Boccacio (1313-1375). Acest umanism clasic din sudul
Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuchlin,
Colet, Erasm şi alţii din nordul Alpilor, la începutul secolului al XVI-lea.
Umaniştii din nord s-au întors la Biblia în original, în timp ce umaniştii din
sud puneau accentul pe studiul literaturii şi al limbilor clasice ale Greciei şi
Romei.
Intr-un sens mai larg, Renaşterea poate fi definită ca acea epocă de
reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă
medievală corporativă a vieţii cu o concepţie seculară şi individualistă.
Atenţia
era îndreptată asupra străzilor Romei şi Atenei, şi nu asupra străzilor Noului
Ierusalim. Concepţia teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu era
măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepţii antropocentrice despre
viaţă, în care omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe
gloria omului, şi nu pe gloria lui Dumnezeu. Clasa de mijloc a societăţii care
locuia la oraşe devenea mai importantă decît vechea societate agrară, rurală, a
epocii feudale. în acest context, trebuie amintit că, în mare, Renaşterea a fost
limitată la o mică parte a clasei înalte a societăţii şi că ideile şi modul lor de
viaţă s-au scurs încet spre păturile de jos. Comerţul a devenit mai important
decît agricultura ca mod de cîştigare a existenţei. A devenit obişnuită
abordarea umanistă, optimistă şi experimentală a lucrurilor acestei vieţi. Cu
toate că epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în
zilele sfinte ale Bisericii; şi a existat tendinţa de a da uitării ceea ce cerea
Dumnezeu de la individ în viaţa de fiecare zi.
Cîteva lucruri au contribuit la naşterea acestei concepţii despre viaţă.
Oraşele italiene, unde a apărut prima dată mişcarea, s-au îmbogăţit slujind ca
intermediare în comerţul bogat dintre Europa de Apus şi Orientul Apropiat.
Bogăţia asigura răgazul pentru studiu şi le dădea negustorilor posibilitatea de
a acţiona ca patroni ai cărturarilor şi artiştilor. Noua clasă de mijloc; care
deţinea bani mulţi, era interesată în ceea ce ar fi făcut viaţa mai plăcută şi mai
confortabilă. Guvernul centralizat asigura securitatea şi ordinea. Apariţia
tipăririi cu tipar mobil în 1456 în Germania a făcut posibilă răspîndirea rapidă
a informaţiilor în cea de-a doua parte a Renaşterii. Nominalismul, cu
preocuparea lui pentru individ şi experiment ca şi cale spre adevăr, a stimulat
tendinţele ce urmau să înflorească în Renaştere.
A. Renaşterea italiană
Renaşterea a apărut pentru prima dată în Italia, în secolul al XVI-lea,
deoarece tradiţia clasică era mai puternică acolo decît în alte părţi. Italienii
erau înconjuraţi de rămăşiţele materiale ale măreţiei lor trecute, şi spiritul
italian dădea importanţă valorilor culturale mai înalte ale acestei vieţi. Mai
mult, în Italia erau oameni bogaţi care puteau da ajutor financiar artiştilor,
pentru ca ei să fie liberi să creeze. Marele negustor Lorenzo de Medici şi-a
aranjat savanţi şi artişti ca să-i creeze un mediu ambiant estetic. Papii epocii
Renaşterii au devenit interesaţi în literatură şi arte în aşa măsură încît aceste
interese au ajuns să aibă prioritate faţă de funcţiile lor spirituale. Căderea
Constantinopolului în anul 1453 a făcut ca mulţi învăţaţi greci să aducă cu ei
în Italia mii de manuscrise greceşti valoroase pentru a nu fi distruse de
mahomedani.
Oamenii de la începutul Renaşterii din Italia erau interesaţi de cultura
clasică sau umanistă a Greciei şi a Romei mai mult decît de teologie. Cînd
Manuel Chrysoloras (1350-1415) a venit la Veneţia în 1393, ca ambasador
pentru a primi ajutor împotriva ameninţării turceşti a Constantinopolului, el a
rămas la Florenţa timp de trei ani, predînd limba greacă florentinilor
interesaţi. Petrarca, primul dintre umaniştii italieni, a căutat cu insistenţă să descopere manuscrise greceşti şi romane pe care să le studieze. Aceşti oameni
au descoperit o lume nouă studiind aceste manuscrise, o lume în care omenii
erau preocupaţi să se bucure de viaţă aici şi acum. Bucuriile acestei vieţi îi
atrăgeau pe aceşti cărturari italieni, şi religia, care era legată de eternitate, a
trecut pe planul doi.
Cărturarii şi artiştii Renaşterii tindeau să fie individualişti în concepţiile
lor. Cellini, care ne-a lăsat o relatare interesantă a vieţii sale într-o
autobiografie, era intens individualist în modul lui de a se bucura de viaţă şi
dădea importanţă în primul rînd propriilor sale dorinţe. Această atitudine din
partea artiştilor şi cărturarilor a dus la o secularizare a societăţii, în puternic
contrast cu preocuparea societăţii medievale pentru cele spirituale. Cîteva
aspecte ale acestei secularizări amorale sînt prezentate clar în cartea lui
Machiavelli, Prinţul. Machiavelli (1469 1527) sfătuia pe conducătorul unui stat
să subordoneze interesului propriu standardele absolute de conduită. Dacă o
minciună sau o înşelătorie îi putea întări poziţia şi rangul, atunci el nu trebuia
să ezite să le folosească.
De asemenea, cercetătorul este impresionat de preocupările multilaterale
ale artiştilor renascentişti. Michelangelo a decorat tavanul Capelei Sixtine cu
picturi magnifice. El a devenit de asemenea competentul arhitect care a
supravegheat terminarea bisericii Sf. Petru din Roma, încoronînd clădirea cu
frumosul ei dom. De asemenea, el a conceput uniformele colorate pe care
garda elveţiană le mai foloseşte şi astăzi. Leonardo da Vinci a pictat minunata
Cina cea de taină şi pe Mona Lisa, şi a desenat schiţe de mitraliere şi
submarine care se aseamănă în mod remarcabil cu cele din epoca noastră.
Oamenii Renaşterii erau iubitori ai frumosului în natură şi în om. De fapt,
ei au făcut un cult din frumuseţe. Picturile epocii indică interesul crescut faţă
de studiul atent al anatomiei umane, aşa încît tablourile să fie exacte. Această
dragoste pentru frumos poate fi văzută în prezentarea măiastră a ţesăturilor
bogate în culori din tablourile desenate de Tiţian, marele pictor de portrete din
Veneţia. Aceste tablouri sînt în contrast cu portretele deformate şi cu picturile
şterse realizate în epoca gotică.
Dogmele Bisericii erau acceptate şi riturile de închinare erau practicate, dar
viaţa religioasă a omului era ruptă de viaţa lui zilnică. Acest spirit lumesc i-a
afectat pînă şi pe papii epocii renascentiste. Existau puţini eretici sau atei în
ţările latine, dar spiritualitatea a luat locul al doilea după religia formală.
O scurtă analiză a activităţilor principalilor papi renascentişti dintre 1447
şi 1521 va arăta cum a capitulat papalitatea în faţa spiritului secular şi umanist
al epocii. Nicolae al V-lea (1439-1455) a fost un umanist care urcase pe scara
ierarhiei bisericeşti pînă a devenit papă. Interesul lui faţă de lumea clasică l-a
făcut să caute să repare clădirile, podurile, apeductele şi marile biserici din
Roma. Interesul lui pentru trecutul clasic s-a văzut clar în faptul că el şi-a
donat propria lui bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului,
care urma să devină un tezaur pentru viitorii cărturari. Secretarul lui a fost
Lorenzo Valla (1405-1457), care în 1440, după ce a părăsit slujba pe lîngă
papă, a scris un tratat în care susţinea că Donaţia lui Constantin este o plastografie; pentru a face acest lucru a folosit critica literară şi istorică.
Astfel, el a fost primul care a pus bazele criticii istorice. Faptul că Lorenzo
nu a avut neplăceri din cauza acestui act îndrăzneţ a fost o dovadă a
indiferenţei papalităţii faţă de religie.
Iuliu al II-lea (1441-1513) a petrecut mult timp încercînd să unească pe
cale politică statele papale din Italia. El era de asemenea un patron al
artiştilor. El 1-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine
pe care o construise Sixtus al IV-lea (1471-1484).
Leon al X-lea (1475-1521), care era papă în timpul cînd Luther a luat
poziţie faţă de indulgenţe, era membru al familiei Medici din Florenţa. El a
permis vînzarea de indulgenţe pentru adunarea banilor în vederea construirii
catedralei Sf. Petru din Roma. Şi el a fost un patron al artelor şi literelor. Cu
asemenea papi nu este de mirare că Luther a fost scandalizat de formalismul şi
de lipsa spiritualităţii adevărate atunci cînd a făcut faimoasa lui vizită la
Roma în 1510-1511.
B. Umaniştii creştini
Invăţaţii renascentişti din nordul Alpilor aveau în comun cu fraţii lor de la
sud de Alpi dragostea pentru sursele din trecut, preţuirea fiinţelor umane ca
entităţi individuale cu dreptul de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi
interesul pentru capacitatea minţii umane de a interpreta datele pe care i le
aduceau simţurile. Totuşi, ei nu erau atît de mult interesaţi în trecutul clasic,
cît în trecutul creştin. Ei studiau documentele biblice în limbile originale, tot
atît de mult sau şi mai mult decît studiau scrierile lui Platon sau Aristotel. Ei
puneau accentul pe moştenirea iudeo-creştină, şi nu pe moştenirea elenică a
Europei apusene. Ei au fost în esenţă umanişti creştini care au aplicat tehnicile
şi metodele umanismului la studiul Scripturii. Ei erau interesaţi mai mult de
om ca fiinţă umană cu un suflet, decît ca şi creatură raţională. Umanismul lor
era etic şi religios, în timp ce acela al fraţilor lor latini din sudul Alpilor era
estetic şi secular.
1. Cu toate că cele ce au fost spuse despre umaniştii italieni sînt adevărate
cu privire la majoritatea umaniştilor, a existat un mic grup în Florenţa,
condus de Marsilio Ficino (1433-1499), care căzuse sub influenţa lui
Savonarola. Marsilio a tradus scrierile lui Platon în latină între anii 1463 şi
1477. Aceşti umanişti doreau să integreze Biblia cu filozofia greacă, în special
cu cea a lui Platon. în efortul lui de a realiza acest scop, el a început să
studieze Biblia din punctul de vedere literar al umaniştilor. Ajutorul financiar
de la familia de Medici a făcut posibilă înfiinţarea Academiei Platonice în
Florenţa, unde umaniştii creştini puteau să-şi facă studiile. John Colet din
Anglia, Jacques Lefevre din Franţa şi Reuchlin din Germania au petrecut cu
toţii un timp la academie.
2. Deşi Lefevre (1455-1536) a folosit o interpretare literală şi spirituală a
Bibliei cînd şi-a scris lucrarea sa filologică despre Psalmi, el a accentuat
studiul textului Bibliei. în jurul anului 1512, el a publicat şi un comentariu
asupra epistolelor lui Pavel în latină. Opera lui a ajutat la pregătirea drumului pentru apariţia hughenoţilor, atunci cînd influenţa Reformei a ajuns în
Franţa.
Jimenez Francisco de Cisneros, cunoscut mai bine sub numele de
cardinalul Xim&ies, arhiepiscop de Toledo, Spania, a devenit confesorul
Isabelei, şi timp de cîţiva ani, marele inchizitor al Inchiziţiei spaniole. El a
fondat Universitatea din Alcala, pentru instruirea clericilor, şi a tipărit un Nou
Testament în limba greacă în anul 1514. Pe lîngă aceasta, el a supravegheat
terminarea ediţiei poliglote a Bibliei, cunoscută sub numele de
„Complutensian” (tipărită la Complutum sau Alcala, în 1522, n.tr.).
4. John Colet (cea 1467-1519) a făcut parte dintr-un grup din Anglia
cunoscut sub numele de „reformatorii de la Oxford”. După vizita lui în Italia,
Colet a început să prezinte în conferinţe sensul literal al epistolelor pauline.
Aceasta era o inovaţie, deoarece teologii dinainte fuseseră interesaţi mai mult
în alegorie decît în ceea ce încerca să comunice scriitorul Scripturii celor din
timpul său sau celor ce urmau după el. Opera reformatorilor de la Oxford a
fost un factor ce a contribuit la declanşarea Reformei în Anglia.
5. Reuchlin şi Erasm au fost însă cei mai influenţi dintre umanişti,
deoarece influenţa operei lor a fost simţită în întreaga Europă. John Reuchlin
(1455-1522) studiase cu Pico în Italia şi îşi dezvoltase gustul pentru limba,
literatura şi teologia ebraică. Roadă studiului său ştiinţific asupra Vechiului
Testament a fost o gramatică ebraică combinată cu un dicţionar pe care el le-a
numit Despre elementele de bază ale ebraicii. Această lucrare, pe care el a
terminat-o în 1506, i-a ajutat pe mulţi să se familiarizeze cu limba Vechiului
Testament, aşa îneît au reuşit să studieze această carte în limba originală.
Prezintă interes faptul că Reuchlin a dat sfaturi pentru educaţia lui
Melanchthon, mîna dreaptă a lui Luther şi primul teolog al Reformei.
Desiderius Erasmus (Erasm de Rotterdam, n.tr.) (cea 1466-1536), a fost şi
mai influent decît Reuchlin. El primise o parte din educaţie în şcoala „Frăţiei
vieţii în comun”, în Deventer, iar mai tîrziu a studiat la multe din
universităţile din Europa şi Anglia. El a devenit un cărturar universal cunoscut
în cercurile culturale din orice ţară. Spiritul său savant 1-a înclinat mai degrabă
spre reformă decît spre revoluţie, şi opoziţia sa faţă de abuzurile Bisericii
Romano-Catolice a fost exprimată în cărţile sale Elogiul nebuniei (cea 1511) şi
Convorbiri pe teme curente (1518).’ în aceste cărţi, prin satiră înţeleaptă,
Erasm a căutat să scoată în relief racilele din viaţa ierarhiei preoţeşti şi
monahale. Umaniştii au satirizat relele din Biserică, iar reformatorii le-au
denunţat. Aspectul pozitiv al operei sale a fost Noul Testament în greacă,
publicat în 1516 de Froben din Basel, care era nerăbdător să cîştige faima şi
piaţa de desfacere care însoţeau tipărirea şi publicarea primului Nou
Testament în greacă. învăţatul spaniol Xim^nes tipărise un Nou Testament
grecesc în 1514, dar nu 1-a putut vinde fără aprobarea papei. Pentru a-1 putea
vinde înaintea lui, Froben 1-a îndemnat pe Erasm să lucreze la el. Erasm a
folosit patru manuscrise greceşti, pe care le-a găsit la Basel, dar cînd a văzut
că ultimele rînduri din Apocalipsa lipseau în toate, a tradus înapoi din latină
cum credea el că ar fi fost în greacă. Influenţa cărţii a fost uriaşă, deoarece acum cărturarii se aflau pe o poziţie din care puteau face comparaţii exacte
între Biserica Noului Testament şi cea din timpul lor. Comparaţia a fost în
mod hotărît în defavoarea acesteia din urmă.
La început, Erasm a simpatizat cu Luther, dar mai tîrziu i s-a opus,
deoarece el nu dorea sciziunea de Biserica Romano-Catolică, pe care Luther
s-a văzut forţat să o facă. Lucrarea lui Erasm, Manual al soldatului creştin
(1503) constituie o abordare etică a creştinismului. El a pus accentul pe etică.
Mai mult, teologia lui se deosebea mult de cea susţinută de Luther. în cartea
lui Liberul arbitru (1524), el pune accentul pe eliminarea abuzurilor, dar nu
atacă doctrina, şi susţine libertatea voinţei umane despre care Luther
spunea că este total neputincioasă în ceea ce priveşte bunătatea şi salvarea.
Atît în nordul cît şi în sudul Europei, Renaşterea a avut rezultate de”
durată. Studiul trecutului clasic păgîn a dus la o abordare seculară a vieţii, în
care religia era redusă la o afacere formală sau era ignorată pînă cînd omul
ajungea în ceasul morţii. Idealul persoanei, de a fi o fiinţă umană
independentă cu dreptul de a se dezvolta aşa cum o conduceau gusturile, a
luat prioritate asupra idealului medieval, potrivit căruia cineva putea fi salvat
luîndu-şi locul umil în societatea ierarhică comună a Bisericii
Romano-Catolice. Avîntul dat de cărturarii şi de poeţii secolului al XlV-lea şi
al XV-Iea în Europa pentru folosirea limbii naţionale a fost de ajutor mai
tîrziu pentru aducerea Bibliei la oameni şi pentru ţinerea serviciilor din
Biserică în limba lor maternă. Reîntoarcerea la sursele culturii din trecut şi
studiul lor ştiinţific a făcut posibilă o cunoaştere mult mai exactă a Bibliei decît pînă atunci. Pe tărîm politic, nota amorală din lucrarea lui Machiavelli,
Prinţul, a dus la ignorarea principiilor morale în conducerea afacerilor externe
ale oraşelor-state din Italia şi a noilor state-naţiuni din nordul Europei. Cel
care caută o imagine echilibrată a impactului Renaşterii nu o poate numi nici
tragedie, nici pură binecuvîntare, ci va trebui să o considere un amestec de
binecuvîntare şi de nenorocire pentru populaţia Europei.
7. Pe lîngă dezvoltarea interesului omtjlui pentru sine ca individ ce are o
minte şi un spirit, Renaşterea a dus la dezvoltarea unei mai largi cunoaşteri a
universului fizic al omului. El a devenit interesat de mediul lui înconjurător
ca şi de sine, iar studiile ştiinţifice şi geografice au dus la o nouă lume a
ştiinţei şi la o lărgire a cunoştinţelor despre cît de mare este de fapt lumea
omului. începutul explorărilor geografice a fost din nou opera latinilor.
Prinţul Henric al Portugaliei (1394-1460) a trimis exploratori din ţara lui pînă
cînd Vasco da Gama a descoperit drumul spre India înconjurînd extremitatea
sudică a Africii. Columb (1445-1506) a făcut cunoscută lumii emisfera vestică,
şi activitatea lui a fost rapid completată de cea a exploratorilor francezi şi
englezi, toţi fiind în căutarea unei rute mai scurte spre bogăţiile Orientului îndepărtat. Copernic şi Galileo de asemenea i-au făcut pe oameni conştienţi de imensitatea universului din jurul lor, iar inventarea telescopului şi folosirea
lui tot mai eficientă le-a susţinut teoriile anterioare.
II. APARIŢIA STATELOR-NAŢIUNI ŞI A BURGHEZIEI
Lumea clasică fusese dominată de idealul oraşului-stat, care era cea mai
mare unitate politică în care se puteau organiza oamenii. Pînă şi Imperiul
Roman a fost doar o extindere a oraşului-stat Roma. Orice om care devenea
cetăţean, devenea cetăţean al Romei, indiferent unde locuia. Evul Mediu a
fost dominat de conceptul de unitate politică şi spirituală şi, în teorie, toţi
oamenii trebuiau să fie uniţi într-o nouă Romă Sfîntul Imperiu Roman.
Dar, în practică, feudalismul, cu toată descentralizarea lui, dădea siguranţă şi
ordine în perioadele de haos. înflorirea oraşelor înainte de Renaştere a creat în
Italia puternice oraşe-state. Dar viitorul în Europa era al statelor-naţiuni ca
formă de organizare politică. Anglia, Franţa şi Spania erau pionieri în
dezvoltarea unor asemenea state-naţiuni. în Anglia dezvoltarea a avut loc pe
fondul unei monarhii constituţionale în care suveranitatea era împărţită între
monarh şi parlament. Organele care reprezentau poporul în Franţa şi Spania
nu au devenit niciodată atît de puternice ca Parlamentul din Anglia, iar Franţa
şi Spania s-au dezvoltat ca state-naţiuni centralizate, în care domnitorul era
absolut. Pe măsură ce oraşele au crescut şi s-a dezvoltat comerţul, a apărut o
clasă de mijloc, care a dorit să participe la viaţa politică şi religioasă.
A. Apariţia statului naţional englez
Parlamentul englez s-a format din adunarea feudală cunoscută sub numele
de curia regis, introdusă în Anglia în timpul domniei lui William Cuceritorul
după invazia lui în Anglia în 1066. Această adunare a lorzilor feudali servea
ca o curte înaltă, un organ consultativ pentru rege şi un organ ce putea acorda
bani cînd regele cerea mai mult decît donaţiile feudale obişnuite. Puterea
acestui organ a fost întărită prin semnarea Magnei Carta în 1215 de către
Ioan. El a consimţit să nu perceapă taxe noi fără consimţămîntul curiei regis,
şi să le permită baronilor să se ridice împotriva lui dacă el nu ar fi respectat
înţelegerea. Dreptatea urma să fie împărţită cinstit, iar oamenilor să li se dea
dreptul de a fi judecaţi în faţa celor din propria lor clasă socială. Deşi acest
document era numai în beneficiul clasei feudale din acea vreme, el a introdus
principiile limitării domnitorului de către lege şi introducerea taxelor numai
prin consimţămîntul poporului. în anul 1295, Edward I a convocat
Parlamentul Model în care erau prezenţi atît reprezentanţi ai comitatelor şi ai
oraşelor, cît şi seniorii feudali şi marii clerici. Primele două grupuri au format
Camera Comunelor, iar ultimele două, Camera Lorzilor. în secolul al
XlV-lea, nevoia de bani a regelui a dus la atribuirea de puteri legislative
Parlamentului, deoarece membrii Parlamentului nu-i asigurau regelui
veniturile dorite decît atunci cînd el semna decretele sau deciziile lor, care
astfel deveneau legi.
Parlamentul reprezentativ, faţă de care erau responsabili miniştrii regelui,
a fost doar una din bazele monarhiei constituţionale engleze. în timpul
domniei lui Henric al II-lea, au fost dezvoltate sistemul juridic şi dreptul
comun, care apără libertăţile individului mai bine decît o face dreptul roman.
Astfel individul era protejat împotriva actelor arbitrare ale domnitorului.
Războiul de o sută de ani cu Franţa (1337-1453) a ajutat la naşterea
mîndriei naţionale engleze atunci cînd arcaşii englezi cu lungile lor arcuri au
văzut că săgeţile îl puteau înfrînge pe cavalerul francez încălecat, iar pierderea
finală a teritoriilor stăpînite de domnitorul englez în Franţa a tins să apropie
clasele de sus de cele de jos, într-o unitate naţională. Războiul Rozelor din al
treilea sfert al secolului al XV-lea a dus la desfiinţarea vechii nobilimi feudale,
făcînd posibilă o alianţă în stat între rege şi clasa de mijloc. în schimbul
ordinei şi securităţii, clasa de mijloc asigura de bunăvoie bani şi autoritate
domnitorilor. în secolul al XV-lea, libertatea Parlamentului a făcut loc
despotismului ascuns al dinastiei Tudorilor, care a condus statul în secolul al
XVI-lea după principii machiavelice. Cu toate acestea, ei au menţinut
Parlamentul pentru a-şi asigura sprijinul popular pentru acţiunile lor.
B. Apariţia statului naţional francez
Statul naţional francez a fost confruntat cu mari piedici în dezvoltarea lui.
Conducătorii englezi deţineau multe teritorii în Franţa, şi marii nobili feudali
nu erau sub controlul regelui francez, care deţinea doar o mică bucată de
pămînt în jurul Parisului. Franţa nu avea o unitate rasială sau geografică din
cauza diverselor elemente rasiale din populaţie şi din cauza compoziţiei
geografice a ţării, care stimula provincialismul. în ciuda acestor probleme,
dinastia de regi capeţieni din Paris, începînd cu Hugo Capet în 987, a reuşit să
unifice Franţa. Parlamentul francez, nu a devenit niciodată atît de puternic ca
parlamentul englez şi, ca urmare, domnitorul a avut control absolut asupra
statului. Domnitorii abili, şi ura împotriva duşmanului comun Anglia în
timpul războiului de o sută de ani, au contribuit mult la unificarea Franţei. De
asemenea, acest război le-a dat francezilor pe eroina lor naţională, Ioana
d’Arc.
C. Apariţia statului naţional spaniol
Căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în 1479, a
promovat unitatea spaniolă. Dezvoltării statului naţional spaniol i s-a dat un
aspect religios prin lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub invadatorii
mahomedani. Cruciada, cunoscută sub numele de reconquista, a ajuns la
apogeul ei în secolul al Xl-lea. Credinţa romano-catolică şi naţionalismul au
mers mînă în mînă în Spania, iar absolutismul Bisericii Romane mergea în
paralel cu absolutismul politic al domnitorului. Acest lucru s-a manifestat în
Inchiziţia spaniolă, condusă de Torquemada, sub care au fost omorîţi zece mii
de oameni, şi de Ximenes, sub care au fost omorîţi douăzeci şi cinci de mii de
oameni.
Apariţia statului naţional a întreţinut opoziţia faţă de Biserica
Romano-Catolică, în special în Franţa şi Anglia, unde domnitorii şi puternica
clasă de mijloc detestau scurgerea de bani din trezoreria statului sau din
propriile lor buzunare spre vistieria papală. Clasa nobilimii detesta faptul că
Biserica Romei avea control peste atîta pămînt. Regii nu erau mulţumiţi cu
suveranitatea divizată care îi obliga pe supuşii lor să fie credincioşi atît papei
cît şi lor. Tribunalele bisericeşti, în care puteau fi judecaţi numai clericii, erau
un afront la adresa sistemului de tribunale regale; şi apelurile la tribunalele
papale erau şi mai neplăcute. Trebuie reamintit faptul că, în jurul anului 1300,
puternicii domnitori ai Angliei şi Franţei au înfrînt cu succes eforturile lui
Bonifaciu al VUI-lea de a controla clerul din statele lor şi că Franţa, în
Sancţiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, susţinea că biserica romană
din Franţa trebuia pusă sub controlul domnitorului francez. Prin două statute,
în 1351 şi respectiv 1353, Anglia i-a interzis papei să hotărască cine va ocupa
posturile vacante în biserica engleză, fără alegeri făcute de clerul local şi fără
consimţămîntul regelui, şi totodată a interzis apeluri de la tribunalele din
Anglia la tribunalul papal. Această tendinţă de respingere a amestecului
ecleziastic în afacerile statului a fost o forţă externă care a ajutat activitatea
reformatorilor atunci cînd aceştia au apărut pe scenă.
Trebuie notat că domnitorii din Europa nu ar fi reuşit nicicând să lupte cu
succes împotriva papalităţii dacă nu ar fi fost sprijiniţi de la spate de clasa
mijlocie bogată formată odată cu dezvoltarea comerţului în urma renaşterii
oraşelor şi a negoţului, după anul 1200. Negustorii din clasa mijlocie din oraşe
şi proprietarii de pămînturi bogaţi îi sprijineau pe domnitori în opoziţia lor
faţă de controlul papal asupra ţărilor lor. Suveranitatea o deţineau
conducătorii statelor naţionale, şi nu papa.
III. BISERICA ORTODOXA GREACĂ, 1305-1517
In timp ce forţele externe dinamice ale opoziţiei şi Reforma alcătuiau în
Europa de Apus forţele care urmau să zguduie unitatea Bisericii
Romano-Catolice medievale, Biserica din Răsărit a rămas statică în concepţiile
ei teologice şi s-a extins foarte puţin. De fapt, importanţa Constantinopolului
ca centru religios a scăzut după căderea lui în mîinile turcilor în 1453, iar
patriarhii ruşi au devenit tot mai importanţi în conducerea Bisericii Ortodoxe Greceşti.
In Rusia au avut loc două schimbări care au afectat profund dezvoltarea
ulterioară a creştinismului ei. Intre 1237, cînd au venit prima dată în Rusia
invadatorii mongoli, şi 1480, cînd ei au pierdut controlul asupra statului,
Rusia a fost sub controlul invadatorilor mongoli tătari. Cu toate că această
invazie a dat Rusia înapoi din punct de vedere cultural, ea a fost în avantajul
bisericii ruse, deoarece invazia a despărţit biserica rusă de Constantinopol,
forţînd-o să-şi aibă propria ei conducere autohtonă. Naţionalismul şi religia
rusă s-au unificat cînd ruşii au trebuit să lupte să-şi menţină religia şi cultura
lor în ciuda cuceritorilor lor. Oamenii apelau la religie atît pentru mîngîiere cît
şi pentru a fi conduşi în timpul lor de crize.
în 1325, arhiepiscopul metropolitan al Bisericii Ortodoxe din Rusia şi-a
mutat cartierul general de la Kiev, Care era mai aproape de Constantinopol, la Moscova. Aici ei putea fi mai independent de Constantinopol, dar în acelaşi
timp era şi mai supus controlului secular din partea conducătorilor statului
rus. După 1453, mitropolitul rus a devenit independent de patriarhul de la
Constantinopol, datorită faptului că acest oraş şi conducătorul Bisericii
Ortodoxe au intrat sub controlul turcilor. La scurt timp după căderea
Constantinopolului, episcopii ruşi l-au ales pe mitropolit ca „Mitropolit al
Moscovei şi al întregii Rusii”. Liberă să se dezvolte în mod independent, deşi
teologia şi liturghia nu s-au schimbat în mod considerabil, Biserica Ortodoxă
din Rusia a devenit biserică naţională în 1589, iar mai tîrziu s-a identificat
îndeaproape cu statul. Moscova a devenit „a treia” Romă, care a înlocuit
Roma şi Constantinopolul.
Intre 1305 şi 1517, forţele care promovau schimbarea erau la lucru atît în
Biserica din Răsărit cît şi în Biserica din Apus. în Răsărit schimbările erau în
primul rînd la conducerea şi organizarea ecleziastică, dar în Apus Reforma a
adus schimbări fundamentale care nu numai că au creat bisericile naţionale
protestante, dar au adus reformă şi în interiorul Bisericii Romano-Catolice,
aşa încît să poată face faţă provocărilor protestantismului.