Serile la Mirceşti de Vasile Alecsandri
Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângâios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie
O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.
Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.
Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieşit din unde
Ca să arate lumii frumosul ideal.
Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi.
Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă
Ţinteşte ochii veştezi pe-a veşniciei porţi.
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
Veneţia, regină, ce-n mare se oglindă
Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă… dar iată plutind pe-a mării spume
O sprintenă corvetă, un repede-alcyon;
Şi iată colo-n ceruri pribegele din lume,
Cocoarele în şiruri zburând spre orizon.
O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!
Afară ninge, ninge, şi apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspândeşte reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.
Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor,
Şi-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.
Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă-nconjură într-o clipă
În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.
Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele
Intonă pentru mine un imn nemărginit.
Aşa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubeie,
Până ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,
Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.