Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu
Camil Petrescu face parte din perioada interbelică, cea care îi cuprinde atât piesele de teatru cât și poeziile și romanele scriitorului. Coexistă în epoca atât romanul modern subiectiv, cât și romanul realist balzacian sau cel mitic tradițional. Opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicată în anul 1930.
În 1933 apare al doilea roman „Patul lui Procust”.
Semnificația sintagmei titlului din al doilea volum se aplică atât primului roman cât și dramelor de idei, fiind considerată spațiu al nepotrivirii. Geneză Opera a fost anunțată cu mult înainte de apariție în cadrul presei. Se vehicula apariția unei succesiuni de nuvele.
Scriitorul mărturisește că nuvela pe care a început s-o scrie și-a mărit dimensiunile la sute de pagini în manuscris, depășind cu mult întinderea nuvelei „Puteam continua la infinit și nu m-aș fi oprit”, „De aceea a trebuit să aleg un final”.
La început a fost anunțat romanul căpitanului Andreescu.
Titlul suferă modificări devenind „Proces verbal de dragoste și război”, la baza operei ca document autentic stă jurnalul de campanie al scriitorului, povestea de iubire fiind pur inventată. Opera este un roman psihologic subiectiv modern al experienței, având toate caracteristicile necesare.
Teorie și tehnici folosite
Romanul – specia literară a genului epic, în proză, de mare întindere cu personaje numeroase, complexe și amplu caracterizate, cu o intrigă complicată și o acțiune amplă.
Romanul psihologic – are drept obiect investigarea detaliată a vieții interioare, observarea psihologică, iar drept subiect are cazurile de conștiintă. Este scris, de obicei, la persoana întâi pentru că pune accent pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale inconștientului.
Anticalofilismul – tehnica prin care scriitorul se declară împotriva expresivității artistice a textului dacă nu exprima toate trăirile personajului.
Modernismul – mișcarea literară de la sfârșitul secolului al 19-lea, fiind opusă tradiționalismului. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – roman subiectiv
- Unicitatea perspectivei narative
- Timpul prezent și subiectiv
- Fluxul conștiinței
- Memoria afectivă
- Narațiunea la persoana întâi
- Luciditatea (autoanalizei)
- Anticalofilismul
- Trăirea intensă
Titlul – conotativ, indică cele două cărți ale romanului desemnând povestea de iubire dusă până într-un punct și experiența războiului care omoară și ceea ce a rămas din iubirea lui Ștefan și a Elei. Cele două secvențe sunt unite de substantivul „noapte” în mod simbolic, el desemnând dezamăgirea, deziluzia, decăderea valorilor în care personajul credea și care iau o altă ordine.
Tema – constituie drama intelectualului inadaptat, lucid și cu probleme de conștiință.
Subtemele operei sunt și cele două experiențe care marcheaza destinul personajului, iubirea și războiul.
Romanul conține două cărți ce corespund celor două secvențe din titlu.
Tip de narator Scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul.
Narațiunea la persoana întâi presupune existența unui narator implicat.
Punctul de vedere, unic și subiectiv, al personajului – narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal. Însă situația eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate și analizate. Incipit Se apelează la un artificiu compozițional, punând în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ – timpul narării și timpul narațiunii (trecutul poveștii de iubire). Subiectul romanului (pe scurt)
Romanul începe cu prezentarea lui Ștefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist. „În odăița scundă a popotei” se poartă o discuție în jurul unui fapt divers comentat de presă, privind achitarea de către tribunal a unui bărbat care își ucisese soția surprinsă în flagrant delict de adulter.
Dezbaterea asupra acestui caz este aprinsă și contradictorie privind relațiile dintre soți și sentimentul de căsnicie dacă poate sau nu să dea celuilalt dreptul de a decide asupra vieții partenerului. Toți vin cu păreri diferite asupra subiectului, însă intervenția lui Ștefan este surprinzătoare pentru ceilalți, confirmând principiul estetic că nu poți vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile și receptările proprii.
Discuțiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepția eroului și-i declanșează acestuia prima experiență a cunoașterii, iubirea simțită cu forța și dominată de incertitudini, în numele căreia se străduiește din răsputeri să obțină permisiunea să plece la Câmpulung pentru a se întâlni cu soția.
Prin memorie involuntară, declanșată de discuția de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospective în jurnalul de campanie, aducând în prezent (în timp subiectiv) experiența sa erotică „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colega de la Universitate și bănuiam că mă înșala” este fraza cu care debutează abrupt cel de-al doilea capitol, dar și retrospectiva iubirii dintre Ștefan și Ela. Căsatoria lor este liniștită o vreme, mai ales că duceau o existență modestă, aproape de sărăcie, dar echilibrul familiei este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache.
El descoperă ca soția sa este subjugată de problemele pragmatice și că în progresul care urmează, ea ține cu îndârjire ca soțul să nu renunțe la moștenire. Ștefan rămâne uimit de aceasta atitudine a soției, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină”. În cele din urma, el primește moștenirea, încearcă să investească banii, dar afacerea se dovedește a fi un dezastru. Într-o după-amiază, cei doi se plimbau la Șosea și o întâlnesc pe Anișoara, o verișoara de-a lui Ștefan, iar sub influența acestei femei, Ela este atrasă de o lume mondenă lipsită de griji, lume în care ea se încadrează uimitor. Fire reflexiva și pasională, Ștefan disecă și analizează cu luciditate noua comportare a Elei, aducând progresiv neliniști și îndoieli interioare care devin sfâșietoare.
În casa Anișoarei cunoscuseră un bărbat pe nume „Domnul G” care le învățase să danseze tango. Ei se hotărăsc să plece într-o excursie, Ștefan fiind surprins de eforturile pe care soția le făcuse pentru a-l avea pe acel „Domn G” în mașină. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială al cărui moment culminant are loc cu ocazia acestei excursii. Ela îi acordă o atenție exagerată bărbatului, care dupa opinia personajului – narator, îi va deveni mai târziu amant. Nervos peste măsura, Ștefan îi spune că la întoarcere va divorța de ea, însă Ela este candidă și nevinovată, jură că nu știe despre ce este vorba.
Personaje: Ștefan Gheorgidiu, personajul – narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filosof, el are impresia ca s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor, decât în măsura în care se reflecta în aceasta conștiință.
În acest sens, Ela este cel mai „misterior” personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului – narator. De aceea, cititorul nu poate pronunța asupra fidelității ei sau daca e mai degrabă superficială decât spirituală.
Stil: Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoaca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional.
Concluzie: Opera este un roman modern, psihologic, având drept caracteristici timpul prezent și obiectiv cât și autenticitatea trăirii.