"Man muss nicht alles glauben was die Leute sagen; man muss aber auch nicht glauben das sie es ganz ohne Grund sagen".
Kant
Adam şi Eva de Liviu Rebreanu
ÎNCEPUTUL
Odaia era albă ca un culcuş de fecioară. Apusul îşi filtra agonia prin două ferestre înalte, schiţînd pe parchet doua romburi de lumina portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrăţişare tremurătoare.
Un miros straniu de albeaţă respirau pereţii proaspăt văruiţi şi se cernea în unde subţiri pe măsuţa cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracotă din colţ, pe noptiera de la căpătîiul patului şi chiar pe jilţul de paie în care veghea sora de caritate Dafina, îmbrăcată în şorţ alb, cu bonetă albă pe creştet şi cu o cruciuliţă roşie între sînii plini de sănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenuşii, înaintau domol şi apoi, brusc, se stingeau, ― speriate parcă de tăcerea deasă ce căptuşea odaia şi înghiţea tic-tac-ul grav al pendulei atîrnate deasupra calendarului, pe fîşia de zid dintre cele două geamuri.
Dafina şedea neclintită, cu mîinile în poală pe ziarul împăturit frumos, privind la bolnavul care zăcea cu braţele întinse peste învelitoarea aibă, capul înfăşurat într-un pansament alb din care i se vedea numai faţa de ceară, vrîstată cu trei linii negre paralele ― sprîncenele, genele şi mustăţile. Pleoapele-i închise păreau nişte pete violete, iar buzele cărnoase erau atît de palide ca de-abia ii se deosebeau marginile.
În ochii surorii de caritate mocnea înduioşare şi nedumerire. Compătimea pe bietul bolnav cu toată pasiunea, mai ales de cînd descoperise că e victima unei drame amoroase. Era foarte blîndă şi tot atît de sentimentală. Cîrlionţii aurii răzvrătiţi îi alintau obrajii rumeni, şi ochii ei leneşi, albaştri, pîlpîiau în lacrimi. Colega pe care a schimbat-o azi dimineaţă i-a şoptit în grabă ca pacientul e un profesor mare, că a fost împuşcat de un muscal gelos, că l-au adus aseară tîrziu aci, la Sanatoriul Sf. Maria, şi că doctorul Filostrat e tare înfuriat, ceea ce înseamnă că şansele de scăpare sunt puţine...
Pentru Dafina, fire lacomă de iubiri romantice, cuvintele tovarăşei fură ca un bob de sare pe o rană vie; inima îi sfîrîia de curiozitate. Dorea amănunte, multe, minunate, şi nu venea nimeni să i le dea. Bolnavul nu se clintise toată ziua; nici cînd i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. Pe foaia de temperatură, cu litere caligrafice, scria doar numele: Toma Novac.
A avut mari speranţe în Universul pe care i l-a strecurat, spre amiazi, tovarăşa. „Drama din Strada Albă" însă era lichidată în cîteva rînduri seci. Dafina le-a citit şi răscitit, căutînd înţelesuri tainice în frazele convenţionale. Negăsind ce rîvnea, sufletul i se scălda într-o tristeţe sură în care pluteau, ca firicele destrămate dintr-o ţesătură veche, cuvintele tipărite: „Ieri, pe la orele şapte seara, în Strada Albă no. 7, emigrantul rus Ştefan Alexandrovici Poplinski, stabilit de curînd în Capitală, venind de la Berlin unde se refugiase în urma revoluţiei, a tras patru focuri de revolver asupra d-lui Toma Novac, bine cunoscutul profesor de la Universitatea din Bucureşti. Cauza crimei pare a fi eterna gelozie. Din primele cercetări ar rezulta că simpaticul profesor a fost surprins în flagrant delict de adulter cu tînăra şi frumoasa soţie a străinului gelos. Toate patru gloanţele au lovit în plin, încît profesorul Novac, transportat grabnic la sanatoriul doctorului Filostrat, se află în agonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viaţa. Criminalul a fost arestat.
Doamna a scăpat neatinsă, alegîndu-se doar cu spaima. Crima a produs o senzaţie imensă deoarece asasinul este descendentul unei familii mari; se zice chiar că ar fi baron, în Capitală avea puţine cunoştinţe. Era hotărît să rămîie definitiv în ţară, frumoasa lui soţie fiind originară din Basarabia, unde se spune că ar avea moşii străvechi..."
Dar cum e eroina? Şi cum s-au cunoscut, cum s-au iubit, cum au fost surprinşi? Apoi criminalul?... Întrebările frămîntau pe Dafina în jilţul de paie ca într-un scaun de tortură, încerca să-şi mai astîmpere setea cîntărind pe eroul dramei, îi plăcea, îşi zicea că merită să fie iubit şi de o contesă, îl iubea.
Pe urmă îi veni să citească iar, mai atent, ştirea din ziar. Poate că totuşi va descoperi vreun semn între rînduri asupra pacientului iubit. Desfăşură domol gazeta şi se adînci în „Crima din Strada Albă".
Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un somn fără visuri. O durere uniforma îi înfăşură tot corpul.
Lumina moale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii roşii ca înecaţi în sînge. Văzu întîi pendula dintre ferestre: limba se legăna rar, greoi, fără zgomot, iar cadranul părea spălăcit de nu putea distinge nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de perete, citi uşor un şapte negru arab şi altul roşu roman.
„Ciudat calendar!" îi trecu prin minte. „Şi luna e scrisă cu cifre... N-am mai pomenit..."
Şi numaidecît îşi zise, parc-ar fi vrut să-şi controleze luciditatea:
„Ziua a şaptea din luna a şaptea... Coincidenţa!... Care-i luna a şaptea..."
În aceeaşi vreme însă privirile ochilor imobili lunecau, mirate şi întrebătoare, de ici-colo:
„Unde sunt?... Ce s-a întîmplat?"
Pe frunte simţea o bandă de fier ce-i apăsa ţeasta. Se gîndi să întindă braţul, să-şi pipăie capul, încercarea de mişcare i-o reteză din începuturi o năvală de durere care-i stîrni un gemăt scurt, năbuşit. Gemătul apoi scormoni alte dureri, ca nişte cuţite înfipte deodată crestîndu-i trupul în mii de locuri, încît nu mai îndrăzni nici să închidă ochii.
Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spăimîntă, scăpă ziarul din rnîini, sări în picioare şi murmură buimăcită, apropiindu-se de pat:
― Doriţi ceva, domnule?... O, bine că v-aţi...
Toma Novac de-abia acum o zări. Îl supără atît de rău că strînse repede pleoapele, uitîndu-şi suferinţele.
„Sanatoriu!" se gîndi pe urmă mai nedumerit, aproape mînios. „Ce caut eu aici?... Ce s-a întîmplat?"
În loc de răspunsuri, urechile lui urmăreau respiraţia înfricoşată a surorii de caritate care rămăsese uluită lînga pat. Peste un răstimp îi auzi paşii, numai trei, foşnetul rochiei de stambă nouă, pîrîitul scaunului de nuiele şi pe urmă fîşîit de hîrtie. Dafina îşi întocmea ziarul, clătinînd din cap, cu ochii la eroul ei, al cărui piept se zbuciuma ca sfîrticat de o gheară nevăzută.
În tăcerea ce-şi urzea din nou paianjenişul în odaie, gîndurile bolnavului porniră furtunos după explicaţii. Amintirea însăşi parcă i-ar fi fost rănită, nu izbutea să se înfiripeze. Crîmpeie vagi îi răsăreau şi se stingeau în creieri, fără să se poată închega într-o rînduire cu rost. Tocmai tîrziu se ivi, şovăitor, chipul unei femei care-şi smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imagini: „Ileana..."
Apoi numele porni singur, în zigzaguri vertiginoase, să adune într-un mănunchi amintirile răzleţe şi amorţite. Chipul femeii se limpezea acum: un căpşor blond cu nişte ochi în care bulbucea fericirea... Îi răsări în suflet o bucurie atît de fierbinte că într-însa parcă i se topiră îndată toate durerile. O clipă. Apoi în spatele femeii se ridică o umbră care o îmbrăţişă, din ce în ce mai brutal, pînă cînd vedenia bălaie se transformă într-o figură sălbatică şi hidoasă cu privirea clocotitoare de ură. Pe urmă patru răbufnituri, ca lovituri de ciocan, îi răsunară în urechi, izgonind chiar fărămiturile de gînduri din creierii aprinşi. Bubuiturile, mereu cîte patru, se repetau tot mai repede, amalgamîndu-se în sfîrşit într-un vîjîit prelung ce-i alerga prin oase, prin carne, prin nervi, aţîţînd pretutindeni focare de dureri. Apoi şi vîjîitul se curmă brusc, parcă i s-ar fi extirpat rădăcinile auzului, lăsînd în urmă doar un întunerec amar în care rătăceau iarăşi frînturi de gînduri, fără stăpîn, ca stropii de ploaie în noaptea vîntoasă de toamnă.
„Acuma trebuie să mor!" îi luci în sfîrşit deodată, ascuţit ca o săgeată.
Gîndul îl întărîta întocmai ca cleştele de fier ce-i zdrobea fruntea. Ar fi vrut să-l strivească, dar îşi simţea adormite toate puterile.
„Acuma trebuie să mor!" îi juca prin creieri, stăruitor, un ritm sprinten ca o sfidare.
Necutezînd să-l alunge căută să se împace cu el:
„Cine se naşte trebuie să moară."
Un zîmbet ironic îi înflori alături. Asta era o lozincă de-a lui împrumutată din înţelepciunea populară. O repetase peste douăzeci de ani, tam-nesam, pretutindeni, ostentativ, deşi îşi dădea seama cît e de ieftină. Şi totuşi, acuma parca vorbele acestea, în ciuda ironiei, au dobîndît un înţeles nebănuit de adînc!
„Moartea e o ipoteza pînă în momentul cînd omul se pomeneşte în braţele ei, fără nici o speranţă de întoarcere".
Fraza apăru nechemată, ca un răspuns la lozinca lui răsuflată, îşi aducea aminte foarte clar cum a surîs, cu o superioritate îngîmfată, cînd a auzit-o întîia oară, dar nu se putea dumeri unde a auzit-o şi cine a rostit-o? Silindu-se să descopere în trecut pe cel ce a spus fraza, se îmbulzi iar, poruncitor, gîndul:
„Acum trebuie să mor".
Atît de poruncitor astă dată, că-i stîrni veşnica întrebare:
„De ce?"
Înaintea lanţului de argumente, fără început şi fără sfîrşit, prin care se silise o viaţă întreaga, zadarnic, să ajungă la o încheiere deplin satisfăcătoare, i se întruchipa în suflet iarăşi femeia de adineaori, mai ispititoare, ca o călăuză pentru o cale lungă şi necunoscută. Inima i se umplu deodată de o fericire dureros de mare. Numai o clipire ţinu, dar clipirea parcă răscumpăra din belşug suferinţele tuturor vieţilor.
„Fericirea adevărată e totdeauna o clipă ― se gîndi bolnavul, cu amintirea ei proaspătă în suflet. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţa de mulţi ani, nu are norocul sa întîlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea".
Toma Novac îşi simţea mintea limpede şi liniştită, ca după o odihnă binefăcătoare. Amintirile îl pîndeau din toate ascunzişurile, se înşiruiau, zîmbeau, sfioase şi albe ca florile castităţii, îi mîngîiau inima, vorbindu-i numai despre Ileana.
Era o dimineaţă de mai cînd a întîlnit-o, întîmplator, pe o stradă plină de lume. A recunoscut-o înainte de a se apropia de dînsa, deşi n-o mai văzuse niciodată. De cîteva zile inima lui o aştepta şi o căuta. Şi a gasit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întîi ochii verzi cu luminile calde şi moi. S-a cutremurat pînă în temeliile fiinţei lui, ca şi cînd i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut deşi nu l-a mai văzut niciodată.
Mergea la braţul unui bărbat străin, dar Toma simţea cum inima ei rămînea în urmă lîngă inima lui.
Şapte zile lungi a pierdut-o. Îndoieli şi nădejdi i-au răscolit măruntaiele sufletului. Pe urma s-au întîinit iar, pe neaşteptate. A urmărit-o pretutindeni, ceasuri întregi, pînă acasă, seara tîrziu. Şi a doua zi a bătut la poarta ei, a intrat şi s-au îmbrăţişat înainte de a-şi cunoaşte numele, îşi dădeau seama amîndoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii şi mii de ani.
Străinul, la braţul căruia o zărise pe strada, i-a găsit îmbrăţişaţi. În faţa revolverului, Toma Novac a avut o singura grije: Ileana. A primit gloanţele fără nici o durere. Numai ţipătul ei l-a durut, un ţipăt desperat în care se sfîşia o inimă.
„Acuma trebuie să mor!" îi ţîşni iar în creieri un fir de argint înroşit ce arse amintirile dimprejur, lăsînd în urmă un gol cenuşiu.
Golul se mărea mereu ca o băşică în care sufli fără să-ţi pese că s-ar putea sparge.
„Asta înseamnă ca se apropie sfîrşitul" ― se gîndi bolnavul şi, pe portiţa gîndului, simţea cum se furişa în golul ameninţător o dîră de groază care totuşi părea plăcută.
În aceeaşi clipă, însă, Toma Novac mai simţea că sora de caritate a venit iar lîngă pat; îi auzea chiar bătăile inimii.
„Se uită la foaia de temperatură ― îşi zise dînsul. Acuma se uită la mine... Acuma ridică mîna... parc-ar vrea să-mi pipăie pulsul..."
Groaza dinlăuntru cu gîndurile de-afară se împreunară deodată într-un simţămînt de uşurare. Alte amintiri i se deşteptară, întîi încîlcite, apoi mai închegate şi în sfîrşit rotunjite ca verigile unui lanţ.
― A, Tudor Aleman! suspină Toma cuprins de o mulţumire mare. Da, da, Aleman... În sfîrşit.
Acum îşi dădu seama că Aleman a rostit fraza care-l zbuciumase adineaori şi că amintirea lui a fost aici, la picioarele patului, lîngă sora de caritate, aşteptînd doar prilejul să-şi vestească prezenţa şi să-i ofere toate lămuririle.
Un om mărunţel, slăbuţ, cu un barbişon alb, cu părul alb şi obrajii rumeni, cu nişte ochi negri veşnic zîmbitori şi atît de vii că privirea lor te pătrundea pîna în fundul sufletului. Toma Novac l-a cunoscut în casa avocatului Brebenaru, la un botez. A sosit tîrziu, în timpul slujbei religioase. Preotul citea şi cînta, un dascăl fonf îi răspundea, iar lumea împrejur sporovăia pe înfundate. Singur Aleman asculta cu evlavie cuvintele evangheliei. La sfîrşit, după prezentări, Novac murmură indiferent:
― Frumoasă slujbă...
― Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos ― zise batrînul cu o sclipire stranie în ochi.
Toma îl privi puţin mirat şi trecu. Schimba cîteva vorbe cu Brebenaru, apoi cu o doamnă grasă şi cochetă, apoi se întoarse iar la Aleman parcă l-ar fi atras o vrajă. Omuleţul explica unei domnişoare nerăbdătoare ca moartea, ca şi naşterea, n-are decît o însemnătate relativă în cursul adevăratei existenţe a sufletului. Toma Novac, cu ironia-i obişnuită, îşi arunca lozinca în cumpănă.
Bătrînul însă răspunse grav, cu o frază care se înfipse ca o suliţă în mintea profesorului:
― Moartea e o ipoteză pînă...
Nu se mai despărţiră toată seara. Vorbiră numai despre viaţă şi moarte şi despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri ciudate, dar cu atîta candoare în privire ca Toma îl asculta cu plăcere şi numai în gînd îşi zicea că are de-a face cu un naiv.
― Naivitatea e virtute divină! spuse brusc Aleman, parca ar fi citit gîndul interlocutorului său. Naivitatea, nu filosofia.
― Din păcate însă sunt tocmai profesor de filosofie ― murmură Toma zîmbind.
― Ştiu. Am fost şi eu ― urmă bâtrînul, puţin aprins. Ce-i drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. Şi am crezut în filosofie cum trebuie să fi crezut apostolii în Hristos. Dar cînd mi-a murit nevasta, cea dintîi, am întors spatele tuturor filosofilor. Atunci am priceput că filosofia e o jucărie de cuvinte. Un cuvînt explică alt cuvînt care lămureşte iar un cuvînt, aşa mereu, pîna ce, în pragul morţii, sufletul se pomeneşte gol şi părăsit în faţa lui Dumnezeu.
― Din păcate însă eu sunt necredincios, aşa că Dumnezeu... ― îl întrerupse Toma Novac, tot zîmbind, deşi mai nerăbdător.
― Eram sigur! triumfă Aleman cu o mîndrie supărătoare. De altfel şi eu am fost necredincios. Cînd te-ai dezgustat de filosofie, nu mai vrei să crezi în nimic. Aşa şi eu, pîna ce mi-a murit a doua nevastă.
― Moartea converteşte de obicei pe necredincioşii care nu aşteaptă decît să creadă! făcu Novac cu un gest elegant, dar şi cam batjocoritor.
― Da, da! Fără nici o ironie, domnule profesor, se încăpăţînă batrînul. Aşa este! Căci moartea e taina tainelor şi totodată cheia necunoscutului.
Oftă, îşi netezi barbişonul. Avea acuma ochii înlăcrimaţi şi atît de blînzi, parcă s-ar fi scufundat într-un mister. Se uită la Toma cu umilinţă şi cu căldură, încît profesorul se simţi vinovat şi se gîndi să-l împace cu o vorbă bună. Înainte de-a apuca să deschidă el gura, Aleman tresări uşor, ca şi cînd şi-ar fi venit în fire, şi rosti, cu un ah în glas şi cu obişnuita-i privire surîzătoare:
― Iată, am alunecat! Aici e sărbătoarea vieţii şi noi vorbim despre moarte. Daca îţi face plăcere să continuăm, vino pe la mine, domnule profesor! Ca să te ispitesc, te anunţ ca am şi o bibliotecă interesantă. Cînd vrei să te aştept?
Toma Novac îi dădu o zi şi o oră, mai mult în glumă. Era hotărît să nu meargă. N-avea vreme de pierdut cu discuţii zadarnice despre lucruri zadarnice. Totuşi, la data stabilită, bătu la uşa bătrînului, care-l întîmpină cu o bucurie zgomotoasă:
― Ştiam că ai să vii! Trebuia să vii! Ai vrut să mă ocoleşti, dar...
După vreun ceas de vorbărie Toma Novac îl întrebă:
― Adică d-ta crezi că ai dezlegat taina cea mare?
Tudor Aleman răspunse repede, cu o convingere aproape ostentativă:
― Încă de-acum şapte ani! Şi de-atunci moartea nu mă mai spăimîntă, căci viaţa adevărată e una şi neîntreruptă, dincolo de viaţa şi moartea pămîntească. Viaţa e Dumnezeu!
― Un cuvînt explică alt cuvînt şi aşa mai departe ― glumi Novac. Ceea ce arată că filosofia n-a vrut să te părăsească, deşi d-ta ai părăsit-o!
Atunci batrînul întrebă scurt, aspru:
― D-ta ai văzut cum mor oamenii?
― Cum mor?... Da... cred că da... ― îngînă Toma, nesigur din pricina uimirii.
― Ei bine, eu am văzut murind sute, sute de oameni! zise Aleman cu o înflăcărare subită, în care fîlfîia credinţa pătimaşă. Şi în ochii multora am zărit străfulgerările ce luminează şi lămuresc misterul, în clipa morţii de-abia omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înţelege pe pămînt: începutul şi sfîrşitul între care se înşiră cele şapte vieţi ale sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale morţii trupeşti nu sunt în stare să înăbuşe licărirea în care trăieşte, în afară de timp şi spaţiu, scînteia divină. Am şovăit mult, şi eu, pînă să înţeleg. Ştiinţele pozitive m-au obişnuit să-mi impun multiple verificări înainte de a crede.
― Un fel de metempsihoză împrospătată ― murmură profesorul, ridicînd din umeri.
― Poate că da... Fiindcă ţinem negreşit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde. O, Doamne, ce uşor e să iei în rîs chiar pe Dumnezeu! adaogă batrînul cu imputare.
― Dar omul care gîndeşte, nu se poate mulţumi cu realităţi sufleteşti nelămurite! D-ta zici că ai pătruns rostul vieţii şi al lumii, înţelegerea d-tale totuşi nu înseamnă nimic, dacă nu e accesibilă tuturor.
Toma Novac dorea o explicaţie clară, rotundă, ca un sistem în care toate părţile se potrivesc între ele spre a alcătui împreună un întreg. Aleman însă parcă se ferea de o expunere, obiectînd în răstimpuri că legile sunt o născocire omenească şi deci incapabile să îmbrăţişeze esenţa lucrurilor. Se pierdea în amănunte şi digresiuni, iar cînd îşi dădea seama, revenea, începea altă idee.
― D-ta ai călătorit mult ― zise batrînul deodată vesel, ca şi cînd ar fi găsit ce căuta. Nu ţi s-a întîmplat să ai impresia că ai mai umblat prin unele ţinuturi, deşi ştiai bine că le vedeai întîia oară în viaţa asta? Sau n-ai întîlnit niciodată vreo persoană absolut necunoscută şi pe care totuşi să simţi precis că o cunoşti?
― Da... Exact! răspunse Toma înviorat. Chiar şi d-ta... Din clipa cînd te-am văzut la Brebenaru, mă bate mereu gîndul că te-am mai întîlnit şi mă întreb: unde?
― Aceeaşi siguranţă o am şi eu ― zîmbi Aleman. Parcă am fi fost buni prieteni, cîndva, demult, poate în altă viaţă.
― Dacă cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie ― adaogă profesorul, gînditor.
― Nu, nu! Asta nu se lichidează cu o vorbă goală! se împotrivi batrînul. Sugestie! Iar o vorbă! Îndată ce lipseşte explicaţia, vine un cuvînt sec s-o înlocuiască.
Se plimba agitat de ici-colo, cu mîinile la spate, bufnind. Apoi, parcă supărarea i-ar fi rînduit gîndurile, urmă:
― Cine vrea să explice totul prin cuvinte, ajunge curînd să nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa cînd vrem să identificăm cuvîntul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Şi doar spiritul e esenţa, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate, însăşi lumea materială nu poate fi decît o faţă a esenţei divine. Veşnica materie e implicată de esenţa ei. De altfel materia şi toată lumea materială există numai în funcţie de percepţia omenească. Densitate, culoare, căldură, toate atributele materiei există numai pentru om. În fond nu e nici o deosebire între eterul sideral şi corpurile cereşti: toate sunt, în ultima analiză, o formă de manifestare a spiritului. Modificările aparente alcătuiesc şi întreţin atributele fără număr. Precum materia se transformă neîncetat, dobîndind, prin aceasta, o existenţă efectivă, şi spiritul are să-şi asigure echilibrul atributelor printr-o perpetuă regenerare. Licăririle spirituale trebuie să se îmbine permanent cu schimbările din planul material. Regenerarea spiritului nu se poate săvîrşi decît prin identificarea cu materia. Transformările materiei sunt astfel înfăţişări diverse ale spiritului animator, începînd cu cele mecanice şi pînă la cele biologice. Deosebirea e mimai de grade, încît gradul suprem ar fi omul în care spiritul se recunoaşte pe sine însuşi dincolo de scoarţa materială.
Dacă materia e aceeaşi în atomii ei, spiritul cuprinde virtual toată dumnezeirea, întreg şi parte sunt identice. Ca şi atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali se află într-o mişcare eternă între lumea materială şi cea spirituală. Viaţa unui atom e însăşi viaţa universului. Unul e totul şi totul e unul.
Dar atomul material e echilibrul dintre două energii, în atomul spiritual echilibrul îl formează două principii. Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Cînd atomul se rupe în planul spiritual, echilibrul i se frînge, principiile se diferenţiază şi se prăbuşesc în planul material. Timpul şi spaţiul devin realităţi pentru părţile întregului, începe viaţa materială. Cele două principii însă rămîn esenţa spirituală şi în transformările pe care le îndură ca animatori materiali. Spiritul pur palpită în ele ca un ideal spre care rîvnesc necontenit, întoarcerea în planul spiritual totuşi e imposibilă pîna ce nu vor redobîndi, prin unire, echilibrul pierdut. Rîvna lor spre idealul spiritual se concretizează astfel în penibila încercare de a se regăsi şi de a se reuni.
În planul material, cele doua principii reprezintă infinitele forme ale pozitivului şi negativului, care, pe treptele mai de sus ale scării vieţii, se numesc masculin şi femenin. Cînd principiul îşi recunoaşte originea, apare sufletul şi omul! Iată acuma un atom spiritual pierzîndu-şi echilibrul. Cele doua principii se diferenţiază îndată în doua suflete, bărbat şi femeie, sortite de-acum vieţii materiale.
Urmează căi diferite spre aceeaşi ţintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenţei pămînteşti, purtînd pretutindeni dorul lor de unire şi permanenta nostalgie după lumea spirituală; în clipa cînd sufletul gol se întrupează, începe viaţa omului. Pentru suflet e încercarea supremă, încătuşat complet în coaja materială, trebuie să-şi recucerească anevoie cunoştinţa de sine, să urmeze supus legile vieţii materiale. Mereu trează stăruie doar trebuinţa de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac şi se desfac toate legile şi convenţiile morale şi sociale, tot ceea ce se numeşte emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om.
Iubire şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista!
O viaţă omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întîlnirea bărbatului cu femeia. Spaţiul şi timpul sunt piedici de care sufletul strîns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar cînd le-a învins, intervin obstacolele convenţiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decît puterile oricărui om. Avîntul sufletului se sfarmă în clipa prăbuşirii trupeşti. Moartea materială descătuşează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare. Aşa sufletul slobozit după întîia incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană conştiinţă pură, aşteptînd prilejul unei noi întrupări omeneşti. A doua viaţă pe pămînt începe, şi moartea o curmă iar, şi sufletul tot nu şi-a dobîndit perechea adevărată. Apoi urmează a treia viaţa, secerată de a treia moarte. Apoi alta şi iar alta. Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pămînteşti şi a tuturor zbuciumărilor sale, încercînd să se apropie de Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie.
Cîte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?... Şapte!... De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul sfînt! A fost sfînt totdeauna, în toate sufletele!
Fiecare moarte materială pecetluieşte regretul zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar.
A şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celalalt suflet. De aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia. Fiindcă moartea a şaptea înseamnă sfîrşitul existenţei materiale şi începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăieşte într-o străfulgerare toate vieţile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieţii noi, eterne, ce-l aşteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea principiu. Îşi va relua existenţa divină în planul spiritual.
Şi iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, materia animată prin spirit! Unitatea desăvîrşită prin dualitate. Aleman se oprise de mult în faţa lui Toma, care asculta cu ochii în pămînt. Glasul bătrînului avea inflexiuni ciudate. Cînd tăcu Aleman, Toma tresări, parcă tăcerea l-ar fi deşteptat dintr-un vis. Ridică fruntea. Aleman îşi mîngîia barbişonul cu amîndouă mîinile pe rînd, zîmbea plin de încredere.
― Pe d-ta te mulţumeşte aievea sistemul? întrebă Novac cu o sfială neobişnuită.
― Care sistem? se minună Aleman. Nu, nu! Nici un sistem! Sistem înseamnă o compoziţie savantă, pe cînd eu ţi-am povestit doar o evoluţie sufletească!
― Dar evoluţia d-tale, trebuie să recunoşti, e o simpla combinaţie metafizică, domnule Aleman! zise Toma iar, puţin ironic. Pe de o parte dispreţuieşti filosofia ca pe o creaţie hibrida a minţii, de alta parte însă clădeşti pe o revelaţie îndoielnica un adevărat labirint arbitrar.
Batonul se posomori şi întrerupse cu o ameninţare:
― Ai să te convingi totuşi odată că vorbele sufletului merită mai multă încredere!
― Încrederea nu vine decît prin verificarea directă!
― Verificarea directă e rezervata pentru clipa supremă! reluă Aleman mai patetic. Atunci ai să-ţi aduci aminte! Eu sunt mai înţelept ca d-ta; am priceput din moartea altora şi am învăţat. Cei mulţi nu se cuminţesc decît prin moartea lor.
― În orice caz verificarea în clipa supremă e cam tardivă, aşa că...
― Bine... bine... bine ― repetă bătrînul, mohorît, drept mcheiere. Nu mai stăruim!... Bine... bine... bine...
Totuşi se împrieteniră. Se întîlneau des. Vorbeau mereu despre aceleaşi lucruri. Aleman găsea veşnic amănunte noi care credea că lămuresc mai bine ceea ce nu se poate pătrunde dintr-o singură ochire. Pe Toma însă îl interesa mai mult omul decît construcţiile lui. Uneori, gîndindu-se la el, se tulbura şi-i bătea inima, roasă parcă de o teama. Atunci îndoiala îi şoptea: „Dar dacă?"... O alunga îndată. Se ruşina că el, profesor de filosofie, poate fi zdruncinat de închipuirile unui bătrîn exaltat...