12
Într-o casă de câmp, din dosul frontului, se improvizase o popotă unde ofițerii veneau pe rând de pe linie, mâncau la repezeală și se întorceau în tranșee.
David se așezase la o masă, alături de un căpitan necunoscut.
Mâncau amândoi fără să schimbe o vorbă.
Dar David nu se putu stăpâni, până nu întrebă, cu ochii mari, aprinși:
— Unde s-au luptat?
— La flancuri, camarade... I-am respins sângeros.
David tresări. Totuși mai întrebă:
— D-ta ai fost în foc?
— Firește... Batalionul meu a susținut presiunea cea mai mare... Grea luptă, dragul meu. Până la baionetă... Am avut și noi pierderi serioase, dar dușmanul a fost zdrobit de tot.
Numai de bietul Oprișor îmi pare rău.
David se repezi ca un nebun la căpitan:
— Emil Oprișor e în batalionul d-tale?... Ce-i cu el?... Cea făcut?
— A căzut în mâna inamicului împreună cu două plutoane.
Era flancgardă. A fost înconjurat brusc și n-a avut încotro, a trebuit să se predea... Mare pierdere, spun drept.
Mai bine pierdeam o companie întreagă decât să-l fi pierdut pe dânsul. Ofițer excelent, veșnic vesel, îndrăzneț, inteligent...
Păcat de el! Căpitanul plecă îndată cu șapca pe ceafă, cu o țigară de foi între dinți, bombănind mulțumit și sătul.
David rămase zăpăcit. Pățania lui Oprișor îl puse pe gânduri.
“Uite omul cu noroc. Aici e regretat, dincolo trebuie să fie felicitat. Ce nu face soarta când vrea!...” Îl invidia, parc-ar fi câștigat la loterie.
Tocmai când se sculă să plece, intră un locotenent care, recunoscându-l, îl apostrofă: — Știi... Candale a murit.
— Nu se poate!
— A murit. Un glonte i-a găurit fruntea. Moarte instantanee.
Dar s-a luptat admirabil. Îmbărbăta soldații, glumea, n-avea astâmpăr, în sfârșit superb... Tot regimentul îl regretă.
Și mai cu seamă ofițerii care își reproșează pentru că îl bănuiseră că nu va lupta împotriva românilor. Ce vrei? Probabil că tot așa ești bănuit și d-ta. Situația d-voastră e foarte delicată, evident, o înțelegem cu toții, de aceea și bănuielile sunt oarecum îndreptățite, nu? David ieși repede fără să răspundă ceva. Era furios și revoltat, și mergând pe șosea, înspre poziția lui, dădea din mâini și bombănea ca un apucat.
Nedreptatea soartei îl scosese din fire.
— Vasăzică, Oprișor vrea și e hotărât să lupte, dar scapă teafăr și e privit bine aici, precum va fi bine primit dincolo.
În schimb Candale, care și-ar fi tăiat mai bine mâna decât să tragă un singur foc, moare de glontele frățesc... Bine, dar nedreptatea aceasta e îngrozitoare. E înspăimântătoare! Atunci, ce mă fac eu?... Ce mi-e scris mie?
13
Soldații săpau mereu la tranșee, le mai dregeau, le înfrumusețau. Rețeaua de sârmă ghimpată, în licărirea albă a câtorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheață.
Câte-o împușcătură, ca un hămăit de câine răgușit, se auzea ici-colo, iar în răstimpuri se înălțau în văzduh rachete orbitoare care se spărgeau deasupra satului din vale, îl luminau vreo două minute și apoi piereau lăsând în urmă un întuneric des ca zăbranicul.
David s-a trântit jos, înfășurat într-o foaie de cort, și-a pus sub cap o raniță și a adormit. Ce să-și mai chinuiască creierii cu gânduri, când soarta e atât de vicleană? Îi părea rău că s-a frământat degeaba atâtea nopți și zile. De-acuma nu se mai sinchisea. Ce-o fi, să se întâmple!
Se trezi în bubuit de tunuri. Întunericul nu se limpezise încă. Se uită la ceas: de-abia trei după miezul nopții.
— Devreme ați mai început-o, arde-v-ar focul! mormăi dânsul întinzându-și lenea în oase.
Ascultă un răstimp vâjâiturile obuzelor. Cunoștea prea bine glasul tunurilor și înțelese îndată că ceea ce se petrece acuma nu-l privește. Se măsurau artileriile. Încet, încet somnul îl birui iar.
Când se trezi a doua oară, trosneau și puștile. Rar, nesigur, parcă și ele de-abia s-ar fi deșteptat din somn. Era ziuă, dar soarele nu se vedea din niște nori negri furioși ce se frământau și amenințau. În creștetul cerului vânăt însă câteva raze luminoase prevesteau o zi de toamnă frumoasă.
“Ce-i atâta somn pe mine?” se întrebă David, cotorosindu-se repede din culcuș și ridicându-se ca să vază ce se petrece primprejur.
Se simțea acuma ușurat și dornic de muncă. De când nu mai simțise el liniștea aceasta rece, hotărâtă, biruitoare! Singur se mira și se bucura. Parcă somnul i-ar fi luat cu mâna toate îngrijorările și șovăirile.
“Să-ți faci datoria, asta-i”, își zise cu un zâmbet amar. “Numai datoria îți dă liniștea și puterea sufletească ce-ți trebuiesc în viață.” I se ivi în minte repede întrebarea “care datorie?”, dar avu puterea s-o înlăture. “Orice datorie e sfântă“, mormăi dânsul. În suflet i se zbătea o încleștare dureroasă, era mișcat și în ochi avea lacrimi. Își înăbuși inima, scrâșnind:
— Soarta e afurisită. Soarta e crâncenă. Dar ce poți face împotriva soartei? Stătea în dosul mitralierei, în picioare, într-o groapă, așa încât jumătate corpul îi rămânea afară. Se uită înainte spre sat, pe coasta pleșuvă. La marginea satului, în vale, descoperi deodată o linie lungă de puncte mișcătoare.
— Românii! bâlbâi dânsul, și inima îi bătea să-i spargă pieptul.
Servanții mitralierei din fața lui se uitau la dânsul nerăbdători, îngrijorați, așteptând ordinul. El însă rămase nemișcat, cu ochii pironiți la linia ceea care începu curând să se apropie, legănându-se, strângându-se și lărgindu-se ca o armonică. În aceeași clipă din tranșee porni o răpăială speriată. Puștile trosneau grăbite, iar zgomotul lor se îmbina într-o chelălăială asurzitoare.
Linia venea mereu mai aproape, cu băgare de seamă, cu popasuri, cu sărituri. Era acum numai la vreo șapte sute de metri.
David privea mereu, fascinat: i-a văzut bine cu binoclul.
Aveau uniforme verzui, ca și ale lor, și pe gulere niște semne verzi-închise. Erau mărunți, sprinteni, uscați la față, osoși, harnici, și ochii lor luceau atât de tare, încât i se părea că lucirea ajunge până la dânsul și-l arde ca o înțepătură de ac. Deosebi un ofițer cu o barbă mare stufoasă, cafenie-închisă, care tremura și se răsfira spre umere când alerga. Gloanțe subțiri, tăioase, bâzâiau împrejurul lui tot mai des, parcă l-ar fi căutat tocmai pe el.
— Ar fi mai bine, se gândi David fără să-și poată dezlipi ochii de la șirul de soldați de pe coastă.
Deodată văzu o mișcare ușoară, ca și când niște alergători își fac vânt și auzi lămurit un glas ascuțit răcnind:
— Înainte, băieți!
Mai văzu cum sar toți în picioare, fripți parcă, și cum pornesc încoace. Desluși chiar zăngănitul armelor și al bidoanelor.
În clipa următoare însă privirea lui se întoarse la servanții mitralierei. Ochii disperați ai oamenilor lui îl spăimântară. Se simți întocmai ca și cum l-ar fi prins cu mâna într-un buzunar străin. Deschise gura, parc-ar fi voit să se apere, dar buzele lui rostiră mașinal, ca și altădată în momentele de primejdie:
— Langsam [Încet! Lb. germ.]!
Și mitraliera începu să latre brusc, ca un câine slobozit din lanț. Valul ce se ridicase se trânti iarăși la pământ. Câțiva se rostogoliră înapoi zvârcolindu-se sau încremeniți. Lui David i se păru că aude gemete și înjurături. Mașina urla mereu, neobosită, răgușită doar puțin, setoasă de sânge. Niciodată parcă nu făcuse un zgomot atât de înfricoșător. Lui cel puțin îi spinteca inima zgomotul pe care altădată aproape nici nu-l lua în seamă. Gloanțele țiuiau, izbeau pământul, furioase, sfârâiau ca o vijelie printre cei din vale.
— Langsam! repetă David cu sufletul zdrobit, cu un gest rugător.
Simțea trebuința să oprească vijelia aceasta și totuși n-avea puterea să rostească nici o poruncă.
După un răstimp mitraliera își rări tăcăitul singură, ca și când s-ar fi obosit.
Mai trecu o vreme și cei din vale dădură iar să se scoale, să plece înainte.
Acuma însă servanții nici nu mai așteptară cuvântul lui David, ci deschiseră repede un foc de seceră care sili pe cei porniți să se oprească.
Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. Văzduhul clocotea de trosnetele puștilor și ale tunurilor.
Pe urmă trecu de amiazi. Mitraliera lătra mereu, singură ca o cățea otrăvită, iar linia ostașilor din vale nu se mai putea apropia. Cea mai mică mișcare se sfărâma în năvala de gloanțe care măturau toată coasta.
David stătea mereu nemișcat, cu ochii mereu înainte, cu creierul absolut gol. Nici un gând, nici o dorință nu mai avea.
Numai ochii nu-i putea lua de la șirul cela verzui de oameni care se zvârcoleau nerăbdători, chinuiți. Nu mai știa ce se petrece nici în dreapta, nici în stânga; nici nu se mai putea gândi la asemenea lucruri. Îi erau dragi gloanțele ce veneau din vale și-i șuierau la urechi, care nu voiau să-l atingă, care parcă-i vorbeau, plângeau, îl dojeneau.
“Parcă pe mine mă caută, parc-ar ști că și eu sunt...” — își zise David de câteva ori fără a-și sfârși gândul.
Îl cuprinse dorința mare de-a fi izbit de un glonte din vale. Își închipuia că lovitura aceea va fi mângâierea sufletului său rebegit.
Gloanțele însă sâsâiau când furioase, când vesele și nu-l atingeau.
Gura-i era uscată. Îl chinuia o sete grozavă. Dorea să știe câte ceasuri sunt, își dădea seama că are în buzunar un ceasornic de precizie și totuși i se părea că n-are sau simțea o frică atât de cumplită de ceas, ca și când ar fi fost vorba de ceasul morții.
“Trebuie să fie vreo patru ceasuri de când s-au oprit pe loc...
de când i-a oprit asta”, se gândi dânsul adăugând numaidecât cu o disperare istovitoare: “Câte ceasuri să fie, Doamne, câte?” Îi era cald, parc-ar fi stat într-un cuptor. Hainele îl ardeau.
Apoi deodată, fără să-și dea seama, scoase scrisoarea Elvirei și începu s-o citească, liniștit, nepăsător de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Citea și zâmbea și nu mai auzea nici hămăitul mitralierei, nici ropotul puștilor, nici bubuitul tunurilor. Se simțea acuma bine, mulțumit și fericit. Cine știe câtă vreme o mai fi trecut? David parcă era pe altă lume. Nici nu pricepu nimic când se pomeni brusc cu o mână zdravănă, încleștându-i-se după ceafă și când auzi, aproape, un glas sălbatic:
— Pune mâna pe el, plutoniere!
Sări drept în picioare, vru să se zvârcolească, îi trecu prin minte ca o străfulgerare să pună mâna pe revolver, când zări în fața lui pe ofițerul cel bărbos, cu ochii însângerați, fără chipiu, cu stropi mari de sudoare pe o chelie lucitoare, țipând răgușit, apropiindu-se în goana mare. Mitraliera amuțise. Vreo doi servanți zăceau cu creierii împrăștiați, iar ochitorul stătea cu mâinile în sus, cu fața îngrozită, în vreme ce un soldat mărunt și negricios îi lua armele.
“S-a sfârșit... Bine că s-a sfârșit!” se gândi David strângând cu înfrigurare în palma stângă scrisoarea Elvirei. “Se vede că ne-au înconjurat prin flanc... Ce-mi pasă ? Bine că se sfârșește.” David se uită la ofițerul cu barbă, lung, duios. Ar fi vrut să zică o vorbă, dar simțea că nu mai are glas. Se minună când totuși își auzi vocea:
— Datoria...
Dar în clipa aceea ofițerul bărbos întinse revolverul asupra lui David și i-l descărcă în piept, răcnind:
— Pune mâna pe el, plutoniere!
David simți o lovitură în coaste și apoi, îndată, o arsură ascuțită. Se clătină pe picioare. După ceafă încleștarea mâinii încetă și el căzu pe țeava fierbinte a mitralierei, îmbrățișând-o ca pe o ibovnică. Nu-l durea însă nimic. Capul îi atârna greu alături. Pe buze îi mai plutea zâmbetul obosit cu care întâmpinase pe ofițerul cu barbă. Pleoapele îi erau ca plumbul și totuși nu le putea închide. Își dădea seama că moare și se bucura. De-acuma s-a sfârșit orice datorie, s-a sfârșit tot. Simțea ușurarea cea mare și ar fi vrut numai să mai aibă puterea să strige cu glas tare că s-a isprăvit datoria. Se sforță să se ridice și nu putu. Din gât însă îi izbucni un gemăt surd:
— Frate... român...
Plutonierul îi auzi vorbele și se întoarse sălbatic:
— Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera și acuma mai zici că ești frate?... Grijania și anafura ta de câine!
Cu patul puștii, cu amândouă mâinile îl trăsni peste cap.
Osul pârâi, țeasta se turti, iar creierii amestecați cu sânge se scurseră pe țeava mașinii.
În șanțurile dimprejur încăierarea era în toi. Se sfârșea om pe om, sângele țâșnea din răni pătimașe, iar loviturile cădeau vajnice, ucigătoare.
Îndată amuți și ultima mitralieră, vânătorii din vale năvăliră ca vijelia, trecură prin sârmele ghimpate, se repeziră în tranșee, strigând năprasnic de răsunară toate văile:
— Urraaa!
Câțiva soldați se năpustiră la mitralieră, descleștară trupul lui David și-l aruncară la o parte ca o zdreanță netrebnică. Mitraliera fu dusă înapoi așa cum era, cu țeava mânjită de creierii însângerați, și cei ce o duceau aveau o fericire mare în ochi, glumeau și chiuiau în mijlocul vuietului ce nu se mai potolea.
Cadavrul se rostogolise și rămăsese cu fața în sus, cu mâinile rășchirate, ca un răstignit. Figura zdrobită parcă mai avea un zâmbet amar, iar ochii holbați priveau spre cer mirați, întrebători și totuși mulțumiți. În mâna stângă scrisoarea mototolită era muiată de sânge.
Lupta trecu înainte. David Pop era singur. Pământul scormonit de ghiulele se potrivea să-i facă culcuș bun, iar soarele milos îl săruta pe ochii mari minunați, pe obrajii însângerați, pe gura strâmbă, pe toată fața scofâlcită. Și zâmbetul mortului răspundea și acuma parcă mai umilit, mai necăjit:
— Frate... român...