Agatha Christie
Crima din Mews
1.
— Îmi daţi un ban, domnule?
Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost.
— Nu-ţi dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete...
Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni:
— Să fiu al dracului dacă nu e poliţai! Grupul o luă din loc cântând de zor:
„Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi
La cinci noiembrie
Trădarea cu praf de puşcă şi intriga;
Nu vedem nici un motiv
Pentru care trădarea cu praf de puşcă Să fie vreodată uitata".
Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa:
— Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.
— Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.
— Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate.
Omul de la Scotland Yard fu de acord.
— Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.
— Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă?
Japp chicoti.
— Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.
Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot.
Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul.
— E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.
— Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot.
— Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă. — Mon cher!
— Da. Aş vrea să vad cum ai face-o.
— Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă.
Japp râse bine dispus şi afectuos.
— Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent.
A doua zi dimineaţa, la zece şi jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună.
— Alo? Alo?
— Buna, tu eşti, Poirot?
— Oui, c'est moi!
— Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?
— Şi?
— Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea?
— Desigur.
— Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii?
— Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?
— Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.
— Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?
— Exact.
Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni.
Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate.
Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse.
— Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.
Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară.
Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse:
— Aici sus, domnule!
Japp şi Poirot urcară.
Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic.
— Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule.
— Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?
Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.
— Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automată în mână — un Webley 25 — şi părea un caz clar de sinucidere.
— Unde este domnişoara Plenderleith acum?
— E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap.
— O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.
Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap.
— Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.
Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră.
Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon.
Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară.
Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitânduse jos, la cadavru.
Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.
— Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat?
Şi Japp se uită jos la silueta chircită.
— Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru.
— Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge?
— Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el — în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic.
Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul.
— Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi acum l-ar ţine — dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva?
— O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi — urechea stângă, observaţi.
— Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă.
— Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa.
— Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise?
Inspectorul Jameson răspunse la asta.
— Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi nam putut găsi cheia.
Japp dădu din cap.
— Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată?
Poirot murmură:
— C'est bête, ça!
Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta
sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă — cu-n pistol în mână — caz clar de sinucidere — s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea.
— Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reacţia naturală a multor oameni. Poliţiştii sunt ultima speranţă, nu?
El se mai uita jos la cadavru.
— Te izbeşte ceva? întrebă Japp.
Întrebarea era pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători şi atenţi.
Hercule Poirot dădu încet din cap.
— Mă uitam la ceasul ei de mână.
Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul.
— Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani! Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta?
— Se poate, da.
Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă.
Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori.
Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care conţinea un toc de argint — un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă — nimic mai mult. Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar.
— Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect.
Se întoarse spre Brett.
— De când e moartă?
— A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt.
Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp.
— Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr — cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu.
— Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva.
— S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15.
— Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15?
— Poţi să-ţi scoţi asta din cap.
Poirot întorsese mapa.
— Bună idee, zise Japp. Dar nimic.
Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel.
Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii.
Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal.
Nu-i nimic acolo, zise Japp.
— Nu, e ciudat..., zise Poirot.
— Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare?
— Exact.
— De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere!
Plecă.
— Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot?
Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el.
El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.
descarcare carte: ..............