Revedere este o meditaţie pe tema fortuna labilis,într-o versificaţie preluată de poet din poezia populară, dar şi o ars poetica pe tema poetul şi poezia.
Ideea este că poetul trebuie să fie un exponent al conştiinţei naţionale, iar poezia — o emanaţie, o exprimare a acestei conştiinţe naţionale.
Compoziţional, poezia este alcătuită din patru secvenţe, două în care se concentrează întrebările poetului exponent al sufletului românesc şi două în care răspunde codrul, simbol al poporului român, al fiinţei naţionale.
Poetul îşi exprimă într-o formă declarată, indirectă, dorul pe care 1-a trăit, când a plecat la studii în Germania şi, întors, află în poezia populară răspunsurile pe care le-a căutat în marile filosofii europene şi asiatice.
De aici preţuirea folclorului, care nu este doar o exprimare a caracterului romantic al poeziei, ci mai ales o concluzie la meditaţia pe tema destinului naţional şi personal, la eternitatea sufletului şi a creaţiei, la sensul vieţii, al omului şi al lumii, la legea armoniei şi echilibrului ca nucleu al conştiinţei naţionale a poporului român („Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri”). Imaginea stelelor în lacuri reflectă modelul constelat al conştiinţei naţionale, dar şi al poetului, exponent al acesteia.
Destinul uman, individual stă sub semnul relativului („Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”), în timp ce destinul naţional, exprimat şi trăit de codru, vizează eternul („Iar noi locului ne ţinem, /Cum am fost aşa rămânem”). Fiinţa naţională, conştiinţa naţională sunt sugerate printr-o serie de simboluri, care încorporează miturile autohtone: soarele — Sfântul Soare, luna — Sfânta Lună, stelele — destinele, Dunărea — Sfintele Ape. De aceea unele versuri au adâncime arhetipală: „Şide-i vremea bună, rea, /Mie-mi curge Dunărea”. Dunărea adună geografic apele ţării, arhetipal mitic Sfintele Ape, de aceea este un simbol al conştiinţei naţionale, fiindcă apa este un simbol al spiritului, al Sfântului Duh. Această eternă conştiinţă naţională este izvorul etern: „Pe cărarea spre isvor, / Ce le-am dat-o tuturor, /împlându-şi cofeile, /Mi-o cântă femeile”, din care se adapă şi poetul. Aici este izvorul veşnic al eternităţii:„Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”.
Interpretată ca o ars poetica, poeziaRevedere aduce în discuţie nu numai conceptul de poet şi poezie, ci, prin tematică, prin sinteza estetică, întregul univers poetic eminescian. Astfel, temele acestui univers sunt sugerate de simboluri. Tema naturii este dezvoltată în sensul de univers naţional prin codrul — fiinţa naţională, lacul — conştiinţa naţională, stelele — destinele, izvorul — spiritul, frunza—destinul, Dunărea — Sfintele Ape, soarele — Sfântul Soare, luna — Sfânta Lună.
Iubirea pentru o persoană este transfigurată în sensul iubirii faţă de ţară, devenind elementul de legătură dintre poet, popor şi patrie. De la modelul retoric exterior, patruzecioptist, din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, la modelul interior, meditativ, filosofic, într-o aparentă simplitate de factură populară este un drum de la poetul-bard la poetul exponent al conştiinţei naţionale. Acest drum cunoaşte etape intermediare ca în Scrisoarea III, unde eu-l poetului îmbracă ipostaza lui Mircea cel Bătrân. Această idee a identităţii poet-popor-patrie este filonul poeziei române de specific naţional, reprezentat de Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Barbu.
Tema istoriei ne apare sub forma conceptului de armonie şi echilibru: — „Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri”, ca sinteză a conştiinţei naţionale, eternă» trecând prin evenimentele istoriei „Iama viscolul ascult, / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le”, adică distrugând părţi (crengi) ale codrului (neam), ascunzând, pentru un timp, spiritualitatea naţională.
Tema conştiinţei este subtil contextualizată prin mitul doinei şi al dorului („ Vara doina mi-o ascult”), prin simbolul izvorului („Pe cărarea spre isvor”), dar mai ales prin sugerarea mitului Sfintele Ape („Mie-mi curge Dunărea”)cu valoare de simbol al conştiinţei naţionale.
Motivul comuniunii dintre om şi natură este împletit cu motivul panta rhei („Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”). Analogia om-pom, prin extindere, transfigurează simbolul codrului, dându-i valoarea de neam, de fiinţă naţională.
În acelaşi timp, programul estetic eminescian, construit pe coordonatele romantismului, clasicismului şi realismului, este o exprimare a programului direcţie; Junimii— a lui Titu Maiorescu — prin prioritatea criteriului estetic, prin profunda sinteză dintre gândirea filosofică universală şi haina de specific naţional a poeziei populare, care va găsi cea mai înaltă formă de exprimare în poemul Luceafărul. In acelaşi timp, pentru evoluţia eu-lui eminescian poezia exprimă momentul când poetul descoperă coordonatele eternului prin conştiinţa naţională sedimentată în folclor. In opţiunea dintre efemer şi etern, dintre lume şi cer, dintre teluric şi solar, dintre duhul satanic şi cel angelic, poetul va opta pentru cer, etern, soare, lumină, angelic, aşa cum o va exprima deplin poemul Luceafărul. De aceea orice paralelă la un alt poet român devine un act incompatibil cu realitatea, fiindcă Eminescu este unic.
Revedere - Cele mai multe lucrari ale sale au fost inspirate din natura; natura fiind pentru Eminescu un loc atat de refugiu cat si de relexare. Aceasta tema, a naturii, o regasim si in poezia ``Revedere`` unde poetul pune accentul pe comuniunea omului cu natura.
Poezia are ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe, si rima imperecheata. Putem observa in poezie un dialog imaginar cu un personaj de natura personificat. Se disting doua planuri: unul al omului si unul al codrului. In planul uman, omul ii pune codrului o serie de intrebari, intrebari existentiale care l-au framantat toata viata;astfel poetul dorind sa reliefeze curiozitatea omului.
Planul personificat al codrului este alcatuit din raspunsurile acestuia la intrebarile nelinistite ale fiintei. Se poate constata o evolutie a sentimentelor poetului de la bucuria initiala a regasirii intimitatii cu natura, pana la amaraciunea finala a constatarii ca Universul se mentine etern, in timp ce omul este pieritor.
Trecerea timpului este, pentru om un fapt ireversibil,care lasa urmari nedorite, in schimb pentru codru nu poate fi decat un lucru bun; la acesta neobservandu-se trecerea anilor. Adresarea in diminutive constituie o modalitate artistica a folclorului national.Chiar si epitetul afectiv ``dragutule``,care marcheaza reciprocitatea si gingasia afectiunii dintre poet si codru. Eminescu recunoaste cu regret ca relatia lui sufleteasca cu natura a fost intrerupta si ca greutatile vietii l-au indepartat temporar de universul natural.
Trecerea timpului pentru fiinta umana ajunge de nerecuperat. Codrul vorbeste asemanaror unui batran intelept, a carui experienta multimilenara confera limbajului sau un ton sfatos si pilduitor. Anotimpurile se repeta,existenta naturii ramane aceeasi:``Ia eu fac ce fac de mult…`` In timpul iernii padurea asculta resemnata vuietul ``viscolului``, care ii distruge podoabele vegetale,``rupand`` crengile copacilor, inghetand apele, acoperind cu troiene cararile si ``gonind`` pasarile cantatoare. Viscolul se repeta in fiecare an, iar codrul, familirizat cu efectele acestuia, nu se mai teme de el.
In timpul verii, padurea reinvie si imbraca haina vegetalade o mare diversitate cromatica.Drumurile prin codru si, mai ales cele care duc spre izvoare sunt insufletite de cantecele femeilor. Codru este bucuros sa inregistreze prezenta umana cotidiana in mijlocul sau; este mandru ca fiecare ``carare spre izvor`` apartine tuturor.
In codru omul si-a gasit fie un adapost in vremuri grele, fie un loc in care poate privi natura ca e un paradis terestru, in care dragostea dintre fiinte este ocrotita. In finalul poemului, raspunsul codrului subliniaz aperenitatea naturii si statornicia speciilor ei, in pofida curgerii eterne a timpului si a actiunii distructive a stihiilor.
Revedere de Mihai Eminescu
- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.