Viewing Single Post
AnnaE
#0

A fost odată ca niciodată etc.

 

A fost odată un țăran și-l chema Neagoe. Acest țăran era om voinic și harnic. Nu-i păsa lui de nu știu cine de ar fi fost. Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme.

 

Îi veni vremea de însurătoare, și ca tot creștinul, își făcu și el rândul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui și sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colț din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, și acolo, pe dânsul, Sărăcia își făcuse culcușul. Sta grecește pe tron cât e ziulica și nopticica de mare, și din loc să se miște, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atât era de vechi și de odorogit.

 

Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gânduri, fiindcă el se știa că muncește și mai și decât înainte, și de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, și să salte și el ceva, te-ași! câtuși de cât! ferit-a sântul!

 

Ba până într-atâta ajunsese, încât să-l împingă păcatele să se gândească ca să-și facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puțuri pe la răspântii.

 

Se zbătea, bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn.

 

Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă, când la aleșii ori la fruntașii satului, când la taica popa. Totdauna găsea el de lucru; la toți muncea și la toți sporea lucrul lui.

 

Când însă muncea și pentru dânsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Daca vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvârșire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea.

 

Sătenii, megiașii lui, puseră mâna cu toții de mai multe ori să-i dea câte vrun ajutor, să-i facă câte vro clacă, dar toate în deșert, că nu-i ieșea înde bine nimic, în cele din urmă și vecinii și tot satul îl părăsiră. Toți cu totul zicea că așa i-a fost orânda și credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu.

 

Ajunsese omul să-și urască zilele. Și așa sufletul amărât, șezând într-o duminecă cu luleaua în gură și gândindu-se cum să-și curme viața, ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soția lui și îi spuse că peste puțin are să fie tată.

 

El, ridicându-și ochii la soția lui, i se păru că vede o sluțenie de ființă stând grecește pre tronul cel vechi și neîntrebuințat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei răschitoare goale, cocoșată și cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea.

 

Când văzu el o așa nemetenie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui și pe tronul lui, un șarpe rece îi trecu prin sân. El însă își ținu firea, și merse drept la ea, întrebând-o:

 

– Cine ești tu, și ce cauți aici?

 

– Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, și am venit nepoftită.

 

– Ieși afară din casa mea!

 

– O! o! stăi că prea te pripești, voinicule, îi răspunse Sărăcia rânjind la dânsul cu batjocură. Ca să scoți sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei.

 

Și, rânjind încă o dată, îi arătă niște colți, de care s-ar fi speriat și dracul.

 

Bietul om tăcu și înghiți gălușca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gândul.

 

El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, și apoi nu se îndura să-și lase odrasla pe mâinile cele blestemate ale Sărăciei.

 

Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvârlea omul și în dreapta și în stânga, noaptea o făcea zi, da și din mâini și din picioare, cum se zice, și folos nici cât negru subt unghie. Nevoile îl năpădea din toate părțile și el nu mai știa ce să facă. De câte ori intra în casă, de atâtea ori și sfrijita de Sărăcie îi rânjea în bătaie de joc.

 

Într-una din zile, iată că și nevestei îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil, sănătos și voinic ca tată-său.

 

Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nici cât să orbească un șoarece, ceva țoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, dară nimic n-avea de ce prinde ochiul la el. Cum s-o scoață la căpătâi? Ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vrun naș mai de Doamne ajută, să facă și el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mâinile încrucișate, se uita în cer și în pământ și nu știa la cine să caște gura. Și de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El știa una și bună: când o zice da, să fie da; când o zice nu, apoi nu.

 

El cunoștea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Când, iată că se pomenește că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl rugă să se cumetrească și ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine.

 

La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare.

 

Atâta îi trebui. Când fu să plece, mocanul zise:

 

– Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița, lasă-o în turmă la mine, și mi ți-oi îngriji-o ca și pe ale mele.

 

– Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu.

 

El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănânce, dar încămite să mai dea și oii.

 

Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele. Cum am zice muncea în sec.

 

După câtăva vreme se pomenește cu un argat de la stâna mocanului.

 

– Neică, m-a trimes stăpânu-meu cu lâna asta la dumneata.

 

– E, și ce să fac eu cu dânsa?

 

– Apoi, să vezi d-ta, stăpânu-meu a pus de și-a tuns oițele și a tuns și oaia finului său. Aceasta este lâna ei și a trimis-o cui se cuvine.

 

– Foarte mulțumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate și să auzim de bine.

 

Și, luând lâna din mâna argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie și, cu grai țanțos, îi zise:

 

– Dă-te Sărăcie, la o parte, că am să pui lâna asta acolo.

 

Sărăcia nu se îndura, neiculiță, să iasă din culcușul ce și-l făcuse acolo.

 

Rânji ea și de astă dată, dară îi dete rânjitul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lâna și buf! o lovi după ceafă de era să-și muște limba și o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea.

 

Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl mițui și pe dânsul ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă.

 

Țăranul, și mai curajos, intră în casă, și merse iarăși drept la Sărăcie:

 

– Dă-te, rânjit-o, mai la o parte, că am să pui mițele astea acolea.

 

Și fiindcă Sărăcia tot cam întârzia, o lovi o dată cu mițele de-i merse fulgii, și o dete peste cap, mai către ușă.

 

Pe toamnă se pomenește cu un alt argat că-i aduce un burdușel de brânză.

 

– Baciul de la stână, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brânză și l-am adus acasă.

 

– Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mâinile și să ne vedem sănătoși.

 

Apoi se întoarse repede în casă și îndreptându-se către Sărăcie, îi zise:

 

– Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta în locul tău.

 

– Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia.

 

– Ieși afară, dacă n-ai loc, și te du în oțelele puștei vrunui vânător că acolo ți-e locul.

 

– Ba aia-a vorbă! mai pune-ți pofta în cui.

 

Și lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după ușă.

 

Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu Sărăcia pe vatră.

 

În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare.

 

Acum îi aduse două lâne.

 

Țăranul intră cu amândouă în mână și bufnind și răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia, dacă văzul zorul, dete dosul pe ușă afară, și să te ții, pârleo, îi sfârâia călcâiele fugind, până ce se duse să-și clocească ouăle în oțelele puștilor vânătorilor.

 

Și d-atunci a rămas de vânătorii sunt săraci; fiindcă-și pierd vremea prin colții de piatră, prin mărăcini, umblând toată ziua până să împuște și ei câte vro babușcă de nu știu care păsărică.

 

Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotorosise de sărăcie. Acum pe ce punea mâna, punea și Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu și el a lega gura pânzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte și avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaș al satului, după hărnicia lui, cu vitișoare, cu pluguleț și cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu.

 

Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară.