Pădureanca

Ioan Slavici

 

I

Fă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie  ca  să ieşi,  fie  ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni  nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit,

nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând.

Busuioc însă, bogătoiul, era om care ştie ce voieşte. Pe  vrute, pe muncite, pe chibzuite,    el  ajunsese gospodar ce ară cu patru pluguri   zece zile de-a rândul şi seamănă brazdele numai    cu  grau bob ales, şi de aceea se putea simţi destoinic a scoate la capăt lucruri pe care alţii  nici măcar de gând a şi le pune nu se încumetau.

 

Se ivise holeră-n ţară, iar Busuioc nu voia să ştie de ea. Holeră-n timpul secerişului?! La

aceasta nu s-a gândit şi nici acum nu voia să  se gândească. Avea patruzeci de jugăre de pământ acoperite cu grâu, un singur lan ce şovăia mereu sub sarcina de spicuri grele; holeră, neholeră   el trebuia să-şi adune rodul în timp de trei zile, căci puţin se scutură de la cei săraci, dar mult de   la dânsul.

Şi de la mulţi mult s-ar scutura în fieştecare an şi încă mai mult ani şi ani de-a rândul dacă n- ar fi braţul pădurenilor flămânzi.

 

Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare colibă cu colibă,    sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile cât ţine locul  din Mureş până în părţile Orăzii şi  până la izvoarele Crişurilor nu mai rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevârstnici; setea de viaţă îi ia şi-i duce pe toţi la sărbătoarea cea  mare  ce  se  ţine  în  fieştecare  an  o  dată pentru împărţirea pânei de toate zilele.

     

 

Acum stăpânirea oprise această serbare: se dăduse de ştire şi cu toba prin sat, şi în auzul oamenilor adunaţi la  biserică precum că nimeni nu  are  voie să părăsească de  seceriş  hotarul satului său, nici să primească de seceriş oameni din alte sate.

 

— Să văd eu cine mă opreşte pe mine a-mi strânge rodul muncii mele! strigă Busuioc.

Curată nebunie!

De unde ia stăpânirea puterea de a ne opri pe noi toţi? La asta nu s-a gândit?! Într-o mână e: Măi,  omule,  vreai  să  mori  de  foame?”,  iar în cealaltă: „Bagă de seamă ca nu cumva să dai de holeră!” Apoi tot mai  bună e holera. Parcă dacă mi-a  fi  dat  să mor  de holeră,  stăpânirea  o să şteargă data mea de acolo unde s-o fi aflând! Ţi- e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris, şi sănătate bună.

 

Socoteala lui Busuioc era făcută: n-avea decât să pună caii la câteva căruţe,  să plece la păduri ca să-şi aducă oamenii, şi apoi ar fi vrut el să ştie care-i acela, un om din Curtici, care ar îndrăzni să facă gură.

—  Măi  taică,  eu  zic  să  mă  duc  eu, grăi Iorgovan, iar Iorgovan era feciorul tătâne-său.

Busuioc nu prea stetea de vorbă cu

oamenii, şi unul dintre oamenii cu care mai ales nu stetea de vorbă era fiul său, Iorgovan.

 

Iorgovan era, ce-i drept, mai tânăr     decât taică-său, însă tocmai fiindcă era  mai  tânăr şi fiindcă îl avea pe Busuioc bogătoiul tată, învăţase mai mult în viaţa lui şi era oarecum mai cuminte: asta o simţea Iorgovan, dar Busuioc o ştia, şi în fundul inimii se bucura de ceea ce ştie. Iorgovan umblase cinci ani de zile la şcolile    din Arad; era vorba să se facă „domn”, fiindcă avea pe ce,  şi Busuioc  visa  nopţi  întregi la   domnia feciorului său şi nici n-avea de ce să nu    viseze, fiindcă feciorul său era bun şcolar. Într-o     bună dimineaţă se pomeneşte însă cu el acasă.

— Taică, eu m-am gândit să mă dau şi eu la plugărie, îi zisese el atunci. Busuioc s-a uitat lung la el, a mai stat pe gânduri, apoi l-a întrebat:

— Care va să zică rămâi plugar ca mine; de ce nu mi-ai spus-o tu asta mai nainte?

— Pentru că-mi ziceam, a răspuns Iorgovan, dacă îl întreb, ştiu că n-are să voiască; dac-o fac, ştiu că are să-i pară rău odată, iar  dacă aştept până ce s-o mai gândi şi el,  mă tem că o să-mi treacă pofta.

„Aşa-i! — gândise Busuioc în el — tot mai bine plugar de frunte decât boier de rând”.

 

Însă Busuioc era om însurat, el unul şi    cu nevasta doi, iar nevasta lui îl avea frate pe  popa din Socodor, o avea soră pe preuteasa din Otlaca, mai    avea şi veri, şi verişoare, şi e greu lucru să ai neamuri multe şi  să te temi de  gura lor.

„Busuioc  nu  ştie să-şi  ţie feciorul  în frâu”: asta n-ar fi voit Busuioc s-o zică neamurile nevestei sale despre dânsul, pentru că avea şi el neamuri, şi aceste se supărau când acelea îl grăiau de rău, şi apoi se supăraul şi acelea  când ştiau că aceste s-au supărat, încât Busuioc se bălăbănise câte un an de zile până ce ajungea să se împace.

El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toţi.

— Lasă-l frate! — a grăit popa — că el ştie mai bine la ce-l trage inima!

De atunci Iorgovan tace, face şi aşteaptă ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e   tată şi se bucură şi atunci când nu prea are de ce.

 

Cu toate aceste, acum Busuioc stete pe gânduri.

De mai cu minte era fiul său mai cu  minte; acum însă nu era vorba de minte, ci de   trecere, şi trecere tot el, tatăl, avea mai multă. Ştia pe toată lume, şi toată lumea îl ştia pe el; nu intra în mintea lui gândul că i s-ar pune cineva în   drum când îi zice: „Eu sunt Busuioc de la Curtici”. Aşa era! Lui nu i se punea nimeni în drum; însă Iorgovan era mai mult decât dânsul: feciorul lui Busuioc!

— Bine băiete, dar bagă de seamă, răspunse tatăl.

Şi nici nu ar fi fost rău dacă Iorgovan, tot ca

alte dăţi, ar fi fost povăţuit numai de gândul că-i va părea odată bine bătrânului.

 

Era cu minte Iorgovan; însă mintea este   şi ea după timpuri şi împregiurări; băiatul era    de douăzeci de ani, şi mai ales tot timpul secerişului ar fi slabă de tot mintea de douăzeci de ani, prin care nu trece, fie chiar şi numai pe fulgerat, şi câte un gând zburdalnic.

Secerişul era o sărbătoare, şi Iorgovan voia ca pentru această sărbătoare el să-i aleagă    pe oameni, şi cosaşi, şi legători, şi fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune în urma cosaşului mănunchii sub secere.

An, lucrul fusese minunat: erau flăcăi sprinteni şi la vorbă, şi la lucruri, un cimpoieş şi doi lăutari, era şi-o gură spartă, erau şi fetele tot una şi una, încât iarna toată Iorgovan numai la seceriş a visat.

 

Iar în mijlocul secerătorilor i se ivea totdeauna Simina, fata crâsnicului de la  Zimbru, şi îndată ce i se ivea Simina, el trecea cu  gândul de la seceriş la trier şi de la trier la culesul viilor, fiindcă Simina nu a plecat decât abia pe la fiertul vinului. La casa lui Busuioc e totdeauna de lucru pentru o Simină, pentru tatăl ei şi pentru încă doi, trei oameni ce se ţin de dânşii.

Dar cu Simina n-ar fi voit Iorgovan să  deie faţă; asta şi-o pusese el de mult în gând. Prea îşi ieşise din fire pe atuncea; era bine că s-a dus.

Nu-i vorba, de câte ori se gândea la dânsa, el îşi făcea mustrări că n-a sărutat-o nici măcar o dată.

Nu era băiat ruşinos de felul lui, şi chiar în cele dintâi zile a voit s-o facă.

— Tu  ştii că eu te las de bunăvoie, îi  zisese ea atunci; de vrei s-o faci cu de-a sila?  

 

De acolo înainte el nu mai voia  să o sărute, iar acum, cu un an mai bătrţn, îi era ciudă că n-a voit, şi n-ar fi vrut să deie faţă cu dânsa, pentru ca nu cumva să-l împingă păcatul să-i arate    că poate voi, dacă vrea, chiar şi mai mult.

Nu dar la Simina se gândea Iorgovan, ci numai la un fel de Simină, care vine şi trece şi nu lasă-n urma ei decât o scurtă părere de bine c-a fost.

 

Lui Busuioc însă nici măcar atât nu-i  trecea prin minte, şi când Iorgovan şi-a făcut cele trei cruci şi a zis „Doamne ajută!”, tatăl se gândea la cele patruzeci de pogoane ale sale, iar feciorul la secerătoare.

— Doamne ajută! grăi şi Şofron, sluga, care nu se gândea decât să facă treaba  în care-l trimisese stăpânul său.

 

descărcare carte: