AnnaE
#0

Povestirea  Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu comentariu literar

 

Mihail Sadoveanu se încadrează în seria marilor povestitori români, ca și Ioan Neculce și Ion Creangă. El scrie în perioada interbelică o operă caracterizată,primul rând, prin vastitate, fiind considerat întemeietorul romanului istoric în literatura română. Valoroase sunt, deopotrivă, și scrierile sale sociale, dintre care se remarcă volumul de povestiri „Hanu Ancuței”. Acesta este publicat, fragmentar inițial, în revista „Viața românească”, între 1924-1925; ulterior, în 1928, apare integral, în volum ind aprecieri din partea criticilor literari ai vremii.

 

Structural, culegerea este alcătuită din nouă povestiri aparent, independente, relatate însă de naratorii oaspeți ai aceleiasi locații, un spațiu prelnic depănării fielor narative, la o cană cu vin, dinaintea unei mese îmbelșugate.

Povestirile: „Iapa lui Vodă”. „Haralambie”, „Balaurul”, „Fântâna dintre plopi”, „Cealaltă Ancuță”, „Județ al sărmanilor”, „Negustor lipscan”, „Orb sărac”, „Istorisirea Zahariei Fântânarul”, creează un cadru prielnic, în care cititorul se simte bine-venit și parcă este martor la fiecare dintre zicerile care aparțin unui ritual irepetabil.

Povestirea este o specie a genului epic, de scurtă întindere, cu un singur fir narativ, în care se relatează la persoana I, din punctul de vedere al unui povestitor subiectiv, martor sau personaj al întâmplării. În prim-planul acestei specii literare se află acțiune propriu-zisă, iar personajele ei sunt doar schițate.

Din punctul de vedere al tehnicii narative, Sadoveanu urmează un model celebru, povestirea în ramă sau povestirea în povestire, cunoscut în literatura universală, utilizat în opere literare ca „Decameronul” de Boccacio, „Povestiri din Canterbury”, de Chaucer sau în culegerea arabă „O mie și una de nopți”. Astfel cele nouă povestiri istorisite la han sunt inserate în narațiunea propriu-zisă de către nouă naratori care le relatează, fiind personaje sau martori la întâmplările date.

Rama se constituie ca un element de unitate al volumului, fixând locul, timpul și durata depănării amintirilor.

Tehnica narativă utilizată presupune un rol dublu al fiecărei instanțe a comunicării. Povestitorul narațiunii-cadru, o ipostază autorială proiectată în text, este un drumeț, neindividualizat prin nume propriu, fiind reprezentantul unei colectivități care „într-o toamnă aurie”, poposește la han și ascultă relatările celorlalti oaspeți. El îndeplinește rolul de martor și ascultător în cadrul mirific al hanului, pentru ca, după un timp, după ce povestirile s-au sedimentat în mintea sa, să le transpună artistic.

Ceilalți durmeți, personaje ale narațiunii-cadru și respectiv ascultători, Ioniță, Gherman, Leonte Zodierul, Neculai Isac, Ienache Coropcarul, ciobanul, Dămian Cristișor, orbul, Salomia și Zaharia Fântânarul, sunt naratori ai povestiri istorisite la han, la care au participat activ, ca personaje, sau au îndeplinit rolul de martori. Rama povestirii fixează coordonatele spațiale și temporale ale narațiunii.

 

Reperele spațiale sunt exacte: hanul, dus la celebritate de scrierea sadoveniană, are drept corespondent o locație reală din Moldova; în plan ficțional, acesta devine un loc simbolic cu valoare de motiv literar, propice depănării amintirilor, prin siguranța și confortul pe care le oferă călătorilor, căci „hanul acela al Ancuței nu era han - era cetate”, și în care se depozitează întâmplările, „care se aud din om în om”, derivând din înțelepciunea cu rol moralizator.

 

Reperele temporale prezintă două coordonate: trecutul, timpul narațiunii-cadru, în care drumețul poposește la han și ascultă întâri deswfășurate într-un timp povestit, anterior celui al povestirii propriu-zise.

Timpul narațiunii este doar sugerat, fixat aproximativ, prin repere vagi, într-o epocă arhaică înfloritoare, amintind de mremea mitică, originară, „intrau căzut ploi năpraznice” și oamenii au văzut „baaur negru în nouri”, și „paseri vâslind spre răsărit”, pe când stăpânea „Împăratul-Alb”. Acțiunea este fixată aproximativ, prin ultimul indice temporal, pe vremea războ ruso-turc, la începutul secolului al XIX-lea.

AnnaE
#1

Seria poveștilor din volum începe într-o după-amiază și se sfârșește după trei zile, la miezul nopții.

Durata reală se contopește cu cea imaginară, subiectivă, amplificată de multitudinea amintirilor, care se succed în mintea celor prezenți, căci o relatare naște altele, firul lor fiind parcă nesfărșit. O dovadă concretă a acestui fapt este nararea poveștii perfecte, pe care comisul Ioniță o promite, dar și alte și alte întâmplări îi iau locul.

Coeziunea textuală se realizează și prin prezența hangiței care are același nume ca și mama sa, dar și același indeletnicire, fiind la fel de ospitalieră cu călătorii, știind să le împartă bucate alese, cu „rîsete și vorbe bune”, să întrețină atmosfera sărbătorească a momentelor festive ale întâlnirii.

Motivul hangiței simbolizează permanența unități de la han, moștenirea unei îndeletniciri străvechi cu implicații puternice sufletești.

Hanul devine astfel un nucleu al spiritualității românești, care adună reprezentați din toate categoriile sociale, dominat de armonie și voie bună, un spațiu liminal plasat între lumea reală și universul ficțiunii.

Incipitul  culegerii se referă la un timp mitic prielnic povestirilor și fixează perspectivă narativă subiectivă a naratorului printr-o marcă specifică, anume verbul la persoana I: „Într-o toamnă aurie am auzit multe povestiri la Hanul Ancuței”.

 

Finalul zugrăvește  o atmosferă de pace sufletească, de odihnă într-un loc privilegiată, dar este inserată și o referire la povestirea perfectă, promisă de comisul Ioniță, care perpetuează ritualul supunerii către eternitate:„Am rămas în după aceea loviți ca de o grea muncă și abia ne puteam mișca, umbând după cotloane ferite și locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânți și suciți. Și comisul Ioniță insuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-i, a uitat cu desăvârșire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.

Povestirile propriu-zise,relatate în acest loc privilegiat, au fiecare o tematică proprie și sunt construite pe baza principiului simteriei; narațiunea propriu-zisă este introdusă, prin procedeul inserției, în povestirea-cadru, care constituie rama operei literare.

„Fântâna dintre plopi” este cea de-a patra povestire dintre cele nouă care compun culegerea. Ea este relatată de căpitanul de mazili Neculai Isac și are ca idee centrală iubirea, un sentiment profund cu implicații tragice în contextul relatării.

Rama povestirii conturează o atmosferă meditativă,întrucât ascultătorii de la han se află încă sub impresia întâmplărilor fantastice, cu care îl captivase anterior Moș Leonte Zodierul.

Șirul gândurilor este întrerupt de o apariție ca dintr-un univers fabulos :„parcă venea de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Ajuns la han, acesta își își dezvlăluie identitatea. Numele lui este Neculai Isac și este „căpitan de mazâli”, reprezentant al cavaleriei formată din boieri. Portretul său se conturează din perspectiva naratorului povestirii-cadru, în mod direct și subiectiv.

„Era un om ajuns la cărunteță (...). Obrazu-i smad cu mustăcioara tunsă și baba rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseță și bărbăție”.

Neculai este naratorul și personajul principal al istorisirii, al cărei punct de plecare derivă dintr-un amănunt al fizionomiei sale:„ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”. Vechiul său prieten, comisul Ioniță, îl roagă să le povestească „întâmplarea năprasnică”, în care își pierduse „o lumină”. În prezentul de la han, timpul narațiunii-cadru, omul ajuns la maturitate povestește fapte petrecute în trecutul său, timpul narat, pe când era încă foarte tânăr:„De atuncea au trecut ani peste douăzeci și cinci”.

Relatarea este precedată de un întreg ritual, menit să stârnească ascultătorilor curiozitatea. Călătorul duce calul în grajd, îl hrănește, lăutarii încep a cânta, iar Ancuța aduce vinul și bucatele alese „puii fripți în țiglă”.

Firul epic al relatării subiective se încheagă într-un ritm alert, prefațat de formula de adresare „domnilor și fraților”, care denotă respectul și afecțiunea față de audiență.

Acțiunea povestirii respectă momentele subiectului, debutând cu expozițiunea. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, Neculai Isac era negustor de vinuri în ținutul Sucevei și face un popas la Hanul Ancuței. În timp ce se plimba călare prin împrejurimile hanului, întâlnește niște țigani care se scăldau la râu. Intriga povestirii constă în apariția unei tinere țigănci, pe nume Marga, în vârstă de optspre ani, care îl fascinează pe călător, dar care este gonită din fața boierului de către Hasanache, reprezentantul grupului. Isac le dă câte un ban de argint și pleacă, vrăjit fiind de frunusețea fetei.

 

Desfășurarea acțiunii continuă firul epic. Ziua următoare, fata vine la han să-i arate ce-și cumpărase din banul primit; niște cizmulițe roșii. Își dau întâlnire într-un loc romantic, lângă han, la fântâna dintre plopi și petrec împreună o seară de neuitat, cu promisiunea că se vor vedea din nou, când el se va întoarce de la Pașcani, unde trebuia să-și vândă marfa.

Punctul culminant al povestirii constă în mărturisirea Margăi, la următoarea întâlnire, că Hasanache plănuiește să-l omoare pentru a-i fura banii, iar ea fusese trimisă drept momeală. Tânărul fuge, dar tâlharii erau deja pe urmele lui; în confruntarea cu aceștia, își pierde „lumina” ochiului său stâng, dar scapă cu viață.

Deznodământul prezintă reîntoarcerea sa la fântână, însoțit de ajutoare de la han, dar din păcate, Marga nu mai era în viață, ci fusese omorâtă în mod brutal și aruncată în fântână; urmele de sânge risipite pe piatră îi înfioră pe cei prezenți și îl fac pe tânăr să trăiască revelația sacrificiului în numele iubirii.

Revenirea la ramă îi surprinde pe toți cei strânși la han într-o atmosferă melancolică, trăind parcă, alături de narator, fiecare detaliu al povestirii. Moș Leonte le spune că „fântâna dintre plopi” simbol al vieți, stinse pentru Marga, nu mai există, „s-a dărâmat ca toate ale lumii”. Ceea ce trăiește e doar amintirea din „neagra fântână a trecutului”. Perisabilul se împletește cu eternul, conferind scrierii caracterul de meditație asupra vieții. Respectând trăsăturile speciei literare, portretizările sunt sumare, fiind reprezentate de câteva tușe sugestive

Remarcabil la sadoveanu, alături de uimitoarele descrieri, este și rarul dar de a captiva audiența, atât prin subiectele alese cât și prin stilul său inconfundabil de povestitor.