AnnaE
#0

FRAGMENTE DIN JURNALUL LUI EMIL CODRESCU

(iulie-august 189...)

 

 

Bălţăteşti!... O improvizare de bâlci, pe şoseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, şerpuind printre râpi, şi se duce la Târgu-Neamţului, înconjurată de singurătăţi.

Lume multă, care vrea să petreacă şi nu ştie cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi cu capul gol... Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, trec la poştă, peste drum de hotel, înarmaţi cu alpenstockuri, strânse energic în pumn la nivelul bărbiilor înţepenite şi importante. Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câţiva arbori schilozi, ascunde munţii dinspre apus.

 

Nici o „cunoştinţă”. Sistem infailibil: în genere, atitudini nesociabile; în specie, evitarea parcului. Pe drumul, inevitabil, din „centru” — cufundat în lectura unui ziar. (Am un număr din Voinţa Naţională  încă din Bucureşti.)

Plictis odihnitor. Lectură plăcută, reconfortantă: cataloagele câtorva librării străine şi un dicţionar portativ, cărţile de căpătâi care, împreună cu Diogen Laerţiul, repertoriu de cancanuri şi idei antice (amintit adesea de Coco Dimitrescu în „prelegerile” lui nocturne de la Cosman şi găsit din întâmplare la un anticar), alcătuiesc biblioteca mea estivală.

Cataloagele — pentru momentele de lirism intelectual. Unele cărţi le-ai citit. Ţiaduci aminte şi împrejurările. (Era pe vremea...) Câteva... stai la îndoială. Iată una pe care vrei s-o citeşti de zece ani şi nu ştii pentru ce n-ai reuşit încă, cu toate că o ai în bibliotecă. Pe aceasta, deşi ilustră, ai ocolit-o necontenit. De ce?...

 

Câteva, mai interesante, ai să le comanzi cu siguranţă. Le însemni cu o cruce. Pe cele mai importante, cu două. De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie, şi crucile duble devin tot mai dese. Atunci, pe cele „câteva mai importante” le însemni cu trei cruci, care, în curând, încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă... Iată tratatul dispărut din bibliotecă de mult: cine ţi l-a confiscat sub formă de împrumut? Treci în revistă pe împrumutătorii probabili cu un sentiment neplăcut. Iată şi volumul (fireşte de poezii) în care ai trimis Elizei declaraţia de dragoste... Eliza...

Trei perne sub cap şi ţigările pe măsuţa de alături, ca să-ţi rămână spiritul absolut liber de corp şi de griji, şi lectura catalogului, cu toată atenţia, ca să nu treci cu vederea nici o carte — se poate imagina voluptate mai esenţială?

 

Dicţionarul — pentru momentele când spiritul vrea să ia contact mai concret cu lumea realităţilor în sine. După un instrument de teslărie, o pasăre (uneori ai şi figura alături; păsările din dicţionare au întotdeauna mutra mirată şi comică), apoi o prepoziţie cu înţelesurile ei subtile, demonstrate prin exemple naive. Şi tot aşa, în partea a doua, la numele proprii — un rege merovingian, un promontoriu, o primadonă italiană. Visezi la regele pletos, la promontoriul care împinge departe în mare un oraş cu nume ciudat, şi mai cu seamă la diva care a debutat la Neapole şi a fost pe rând (sau aproape) metresa unui duce, a unui conte, a unui tenor şi apoi nevasta unui bancher. Nu mai e dicţionar. E un roman în notaţii sugestive.

 

Dar azi am recitit paginile lui Diogen Laerţiul despre Epicur. Ataraxie. „Apatie”... Frica de acţiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid şi prea mult preocupat de urmările faptelor lui. Decadenţa Greciei. Antipodul „bestiei blonde”. „Lahomme, ivre dune ombre qui passe, porte toujours le châtiment dâavoir voulu changer de place...”

Mulţumit cu puţin, ca să poată suporta viaţa... Indulgent cu alţii, sever cu el însuşi. Inspiratorul tuturor endemonologiilor amabil-pesimiste. Neînţelese de proşti şi de porci, care traduc „plăcerea” lui subtilă şi detaşată în plăcerea lor trivială şi-l stropesc cu noroiul indignării lor ipocrite.

 

Sunt interesante aerele aristocratice pe care şi le ia în micile staţiuni „balneare” şi „climaterice” toată lumea asta, şi mai cu seamă femeile. Neavând nici o ocupaţie şi lipsind aici clasa de sus care să-i comprime şi să-i pună la locul lor — ca păpuşile cu resort când închizi capacul —, aceşti mici burghezi se simt în adevăr boieri. Senzaţia de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. (Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez de senzaţii: aci sclav, aci rege asirian.

 

Peste câteva zile, singur, prin munţi, sau (mai liric) prin munţii tinereţii. Stabilirea „itinerariului” scoate din umbră atâtea imagini de altădată... O noapte albastră deasupra Durăului, în septembrie... Luna, izbutind în sfârşit să urce Ceahlăul dinspre Buhalniţa, apăru candidă şi sinistră între două stânci, apoi dispăru în dosul Panaghiei şi pe urmă, după ce stătu o vreme nehotărâtă de-asupra prăpastiei, veni pe biserica schitului. A doua zi, pe Ceahlău... Bolta imensă de azur, acoperind priveliştile scânteietoare... Monştrii pietrificaţi de pe munte, culcaţi, ori în picioare, unii binevoitori, alţii agresivi sau bizari. (Era şi unul amical şi hilar, în mijlocul platoului.) Culmile negre din vale frându-se spre piciorul muntelui colosal, ori alergând speriate în toate părţile şi oprindu-se brusc, halucinate. Când vineţi, când roşii, munţii înalţi de pe Bistricioara, strălucind în soare cu toate stâncile lor... Departe, în singurătăţi adânci, munţii cei din urmă — aproape nori, albi-translucizi — încremeniţi în gloria infinitului, impresionând mai mult sufletul decât ochiul, înfiorând „voinţa”, ca şi muzica, răscolind în adâncurile ancestrale spaime, nostalgii, mitologii defuncte... Şi-n fundul prăpastiei, la utrenie, aiurind, sunetul clopotului de la schitul invizibil...

 

Încă şi mai din adâncul vremii, Borca, cu dimineţile care sunau cristalin, cu zilele înalte şi luminoase, cu nopţile care veneau din pădure ude, cu miros de ferigă... Şi imagini răzleţe dintr-o vără sau alta, unele greu de localizat în timp: un curcubeu la depărtare de câţiva stânjeni, văzut din vârful Hălăucii: un cerc care abia îşi înscria statuia proiectată în el, rupt în partea de jos de umbra picioarelor mele. Un nor de smoală, de-asupra Călimanilor, biciuit în fiecare clipă de două trăsnete ca două fire uriaşe de magneziu aprins. Un pârâu secret, într-un peisaj de la începu-tul vremurilor, încercând, înainte de Beethoven, andantele din Simfonia a VI-a. Un cer violet, departe, într-o dimineaţă aspră de august. Un şipot minuscul, închis într-o încăpere de zid, trăind obosit într-o noapte târzie şi de care doamnei Voinescu i-a fost milă să-l lăsăm singur în foşnetul de cimitir al celor patru plopi...

Şi imagini, fulgurante, o clipă, din istoria — din preistoria? — vieţii. Într-o trăsură mică, în mijlocul unui platou gol; de jur împrejur, până-n zare, dealuri pleşuve, cenuşii, sinilii, roşietice... Altă dată, într-o trăsură mică (aceeaşi?), într-o după amiază de vară; la marginea unei păduri negre, pe vârful unui copac înalt, o găină sălbatică... Eram copil? Eram cu tata? Sunt imaginile unor realităţi? Sunt imagini de vis? Crâmpeie din delirul frigurilor din copilărie? Fragmente din viaţa unui înaintaş înscrise în nervii ascendenţei şi luptând să iasă în lumina conştiinţei?

 

Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se dărâmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei, mereu. Când voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers.

Prea mic, când a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, în copilărie, după o fotografie rea şi ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am auzit de la alţii şi cu propria mea fantezie: o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altădată, aceasta şi afta este mama.

 

În cursul vieţii, imaginea rămânând aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. În copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi, o simt fiică. Dar aceste sentimente sui-generis, aceste ipoteze afective, fără substratul vreunei realităţi experimentate în viaţa de familie, au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă, moartă de mult.

 

Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas in-tactă, neamestecată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, când mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare.

Timotin... Nu l-am mai văzut din Universitate. M-a recunoscut şi a oprit trăsura. Se ducea la Mănăstirea Neamţului. Avea lângă el o femeie şi patru fete. Oricât ai fi de spiritual şi demonic, ceea ce nu-i cazul cu Timotin, nu poţi fi decât ridicol înghesuit, într-o trăsură închiriată, de o consoartă şi patru reproduceri în miniatură ale figurii doamnei şi domnului, combinate indiscret. Cloşca asta slabă şi măruntă stătea îmbufnată şi ostilă, parcă ar fi simţit o ameninţare pentru numeroasa ei progenitură. Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormânt.

Matematicianul ăsta nu îmbătrâneşte. Dar nici nu are ce îmbătrâni în el. Subţire, uscat, abstract ca şi cifrele lui, pulsaţia vieţii este aproape inexistentă într-însul. Cu nasul ascuţit peste mustăţile subţiri — două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive — cu părul lui sărac şi lins pe tivdă, a rămas ca la douăzeci de ani. De altfel, şi ştiinţa lui este eternă, ca şi obiectul ei — şi-l conservă.

 

Plimbare până aproape de Valea-Seacă. Lună plină. Răsărea când am ieşit din sat. Era greoaie şi roşie ca şi în noaptea aceea îndepărtată, când se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea peste noi, şi atât de neaşteptată era apariţia ei abia răsărită acolo în poartă, încât femeia cu care — strecurându-ne prin întunericul de lângă garduri — căutam singurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu amândouă mâinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză.

...Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, adinioarea în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului „balnear” o poezie nemeritată; iar mai departe, în c”mp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă.

 

Dar lumina lunii impresionează şi simţurile inferioare: o noapte cu lună pare mai rece. Lumina albă, fiind asociată poate cu zăpada, dă senzaţia de frig. Iar când simţurile amorţite colaborează cu lumina înşelătoare, minciuna ia proporţii de fantasmagorie. Obosit de insomnia nopţii precedente şi de treizeci de kilometri făcuţi pe jos în timpul zilei prin munţi, călătoream într-o noapte cu lună plină pe capra unei trăsuri. În toropeala luptei cu somnul, vedeam în copacii izolaţi de pe marginea drumului femei uriaşe, care veneau întru întâmpinarea trăsurii, şi în pereţii albi ai caselor singuratice — stânci de calcar abrupte. Surprins şi alarmat, îmi trebuiau câteva secunde ca să-mi corectez iluzia, pentru ca apoi, din nou, conştiinţa amorţită să-mi dea aceleaşi năluciri, aceleaşi femei cât clopotniţele şi aceleaşi stânci albe de var.

...Iluzionară, luna este „amica” visătorilor, a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a „lunaticilor” — şi a femeilor. Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul, ca şi adevărul. „Midi, roi des etes”— obiectul şi expresia — nu există pentru ele.

...E târziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârşitului de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte.

Azi-dimineaţă am întâlnit pe Adela! E aici de două zile! E cu mama ei şi cu „coana Anica”. N-am mai văzut-o de trei ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit.

 

„Doamnă”! Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul „domnişoară” în „doamnă”. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. (Psihologie de cvadragenar, intempestiv şi pervers de lucid!) Şi apoi, ori de câte ori se căsătoreşte o fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că sunt furat. Hotărât, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii şi stăpânii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin in petto, „domnişoară”. Pe domnul L... , cauza eficientă a transformării, îl ignorez, îl neg. Negând cauza, neg efectul...

Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, şi cuvântul „doamnă” e legat de fapte şi sentimente neobişnuite.

Prietenia a început de când, cu mişcări în intenţia ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuţioasă fantezie mustăţile, cravata şi părul.

 

Alteori, tot pe genunchii mei îşi liniştea păpuşa, care „plângea” cu desperare. Eu îi „mâncam” unul după altul degetele, pe care le declaram „acadele”; lipeam fruntea de a ei, ca să-mi vadă în loc de doi ochi unul singur, lung de la o tâmplă la alta, ceea ce, când s-a deprins cu viziunea îngrozitoare, îi producea un acces de zgomotoasă ilaritate; îmi petreceam degetele prin câte un cârlionţ al părului ei blond şi, când uitam să mă ocup de floricelele ei de aur, îmi lua degetul, îl ducea la capul ei şi aştepta rezultatul cu ochii în ochii mei. Păpuşile trebuia să i le văd, pe toate, în fiecare zi şi să le ştiu pe nume. Uneori, când „avea treabă”, îmi încredinţa câte una so „păzesc”, ba chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate odăile pe unde avea „copii” culcaţi prin paturi liliputane, prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiţi de soartă, prin locuri mai puţin confortabile. Fireşte, unii copii plângeau, alţii nu voiau să adoarmă, fiindcă erau obraznici, alţii erau bolnavi — şi ea îi admonesta, le făcea morală, îi consola... pe fiecare după starea în care îi găsea. Când îi venea şi ei rondul să se culce, rolul meu devenea mai important. După ce o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc în odaia ei şi să-i ţin de urât „câteva minute”, care uneori se prelungeau afta, că doamna M... mă dădea pur şi simplu afară. Programul sindrofiei cu Adela la patul ei îngrădit cu o leasă verzuie era foarte puţin variat.

 

De obicei îi spuneam o poveste comandată de ea, mereu aceeaşi, de care nu se sătura niciodată. Era vorba, se înţelege, de un moşneag, de o babă, de două fete. Bucuriile şi indignările ei erau exact aceleaşi în fiecare seară, deşi ştia micul roman atât de bine, că, de câte ori schimbam vreun amănunt ca s-o încerc, mă corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucam de-a ascunsul. Aci tehnica era complicată. Stând „de vorbă”, la un moment oarecare băgam de seamă că e cuprinsă de o nelinişte. Înţelegeam: voia să se ascundă. Mă ridicam de pe scaun şi mă depărtam câţiva paşi. Când mă întorceam, o găseam cu plapuma peste cap: se ascunsese. Eu o căutam prin toată odaia: „Da unde-i oare Adela? Unde s-a ascuns Adela?” Şi numai când nu se mai putea ţinea de râs şi vedea că din vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapuma de pe faţă şi se considera învinsă.

În iarna când a fost bolnavă de scarlatină şi am vegheat adesea la patul ei, în calitatea mea de student în medicină, o învăţasem în timpul convalescenţei un cântec, care a avut un rol însemnat în legăturile noastre de mai târziu. Pură recunoştinţă pentru învăţător, sau cabotină nevoie de a face efect, dar urmarea a fost că mai pe urmă, ori de câte ori veneam la ei, mă întâmpina regulat cu un subţire şi monoton: „La dada madă!” adăugând, invariabil, envof-ul: „Pent’u mata”.

 

Adela, victimă a infamiei mele, îşi lua revanşa fără să ştie: „La dăda madă!” era oarecum transfigurarea, foarte personală, a universalului La donna e mobile, pe care i-l contasem — aluzie directă la unele inconstanţe ale ei. (Pasiunile fiind întotdeauna lacome, mi se părea mereu că sunt trădat.) Şi acum îmi plătea poliţa, sfidându-mă în fiecare zi cu profesia de credinţă a necredinţei femeieşti şi agravând sfidarea cu sublinierea ei personală. O bucată de vreme Adela completa primirea asta graţioasă cu o altă atenţie specială. Cum isprăvea cântecul, alerga în odaia ei şi-mi aducea o rochiţă nouă, roşie ca o creastă de cocoş, cu aplicaţii de fir aurit, pe care mi-o punea pe genunchi, trimiţându-mi din ochii ei albaştri priviri elocvente, care spuneau lămurit: „Admiră! Ai mai văzut aşa ceva?” Dar rochiţa s-a învechit foarte repede...

 

Fericirea ei cea mare însă era s-o ridic „în pod”, fericire exprimată întâi cu râsete gâlgâitoare de hulubiţă mică, pe urmă cu ţipete ascuţite, la punctul culminant al ascensiunii. Uneori mă „ridica” şi ea, strângându-mi tare genunchii în braţele ei mici şi ţipând ascuţit: „Tâta mare!”

Prietenia noastră era atât de mare, încât Adela, când avea nevoie de a înţelege universul, deocamdată parţial, eu eram acela pe care-l consulta cu preferinţă. Odată, auzind că o să vie un medic veterinar pentru un cal al domnului M... , m-a luat oarecum deoparte şi m-a întrebat dacă: „Doctorul care ar’ să vie e un cal mare?” Era de patru ani. Pentru logica asta perfectă am ridicat-o în pod cât a voit, mi-am petrecut degetul prin toţi cârlionţii ei, i-am pus la dispoziţie ceasornicul, mustăţile şi nasul şi am petrecut amândoi o după amiază de fericiri.

 

Eram, bineînţeles, şi confidentul ei en titre. Într-o după-amiază când m-a văzut intrând (mă aştepta!), a venit la mine obidită, furioasă, indignată, ca să-mi facă cunoscută ofensa sângeroasă pe care i-o adusese o domnişoară, fiica unui vecin: „Madadeta m-a făcut dumneta!” Era ceva teribil, în adevăr. Adjectivul acesta mica moldoveancă îl cunoştea până acum spus numai slugilor... Ofensa nemaiauzită o ţinuse secretă. Ceilalţi luau adesea în glumă nefericirile ei, ceea ce o supăra şi o făcea prudentă.

 

Purtam şi corespondenţă. În scrisorile de afaceri sau de invitaţii ale domnului M..., trimise printr-un fecior boieresc, găseam mai întotdeauna şi un adaus „scris” de Adela, nişte arabescuri extraordinare, painjeni complicaţi, heroglife, prin care îmi dădea ştire despre păpuşi, ori mă chema la ea, ori îmi vestea vreo nenorocire — şi era convinsă că am înţeles. Când, în sfârşit, pe la cinci ani, a început să înveţe şi un alfabet mai simplu, cel latin, copia mereu litere pe toate hârtiile din casă şi, pe măsură ce le copia, mi le aducea să le admir. Uneori mă punea la lecţie să scriu şi eu litere şi se purta cu mine exact ca doamna M... cu ea.

 

Din cauza marii noastre prietenii, doamna M... îmi spunea, în glumă, că am „întors” capul fetei. Dar şi fetiţa îmi întorsese mie capul. Ajunsesem gelos de doamna M... şi de domnul M..., şi când mi se părea că Adela ţine mai mult la mine decât la ei, simţeam o fericire pe care o cultivam cu avariţie, în secret. Şi cum doamna şi domnul M... , din motive pedagogice, erau siliţi să se poarte mai rezervat cu ea, eu exploatam cu neruşinare situaţia mea, lipsită de responsabilitate, ca să-i cuceresc inima. Dar doamna M... nici nu-şi putea da seama de măsura pasiunii noastre. Jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturora — întotdeauna mi-a fost cu neputinţă să sărut copiii în public —, îi devoram ochii, năsucul, obrajii, cârlionţii, ceafa când eram numai noi singuri. În aceste tete-a-tete uri nu lipseau nici dialogurile pasionate:

Adelă, mă iubeşti?

Te iube’c!

Tare?

— Ta’e!

Este drept că răspunsurile n-aveau temperatura şi culoarea întrebărilor. La versta aceea, între cuvintele acestea abstracte şi conţinutul lor nu exista încă o perfectă corespondenţă. Adela le spunea conştiincios şi grav.

 

Secretul pasiunii noastre reciproce era simplu. Ea îmi „întorsese capul”, pentru că orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreţi pentru puii de om (şi, prin derivaţie, de animal, de plantă şi chiar pentru miniaturile de obiecte); pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de surprize; şi apoi pentru că omul fără surori şi mamă îşi concentrase asupra fetiţei blonde toate posibilităţile de afecţiuni familiale. Eu îi întorsesem capul pentru că eram în mintea copiilor, adică a ei, şi pentru că desigur, cu instinctul ei de animal mic, simţea că o ador. Dar Adela nu era numai un pui de animal egoist. Era capabilă şi de acţiuni altruiste, uneori foarte costisitoare pentru ea. Adesea, ca să împartă cu mine cauza fericirii ei, când cronţăia pe genunchii mei un măr, de obicei crud, păstra un rest, sculptat de dinţii ei mici ca o bijuterie din care ar fi fost scoase pietrele scumpe, şi, cu mâna ei de păpuşă mică, mi-l împingea în gură. Şi apoi mă ţinea de mustaţă, atentă la rezultat. Nu se poate închipui un fruct mai savuros şi o idilă mai încântătoare... Dar altruismul ei o făcea să-şi pună chiar viaţa în primejdie pentru mine. Dacă cineva se prefăcea că vrea să mă bată, fetiţa îmi lua apărarea cu o îndrăzneală de cloşcă mică şi ageră, care mergea până la temeritate oarbă când agresorii erau în număr mare.

 

O singură dată prietenia noastră a fost puţin umbrită, câteva ceasuri, din cauza stupidei mele insensibilităţi la avansurile ei delicate. Domnul M... întâmpinându-mă la sosire cu nişte veşti rele pentru el, n-am dat Adelei atenţia cuvenită, am fost distrat şi rece. Atunci ea şi-a lungit buzele, şi albastrul ochilor i s-a întunecat. Apoi m-a ignorat complet, dar n-a părăsit odaia, şi mi-a trebuit o întreagă strategie, alcătuită din linguşiri, laşităţi şi — mizerabil corupător de suflete! — mai ales ispite, ca s-o pot recâştiga. În sfârşit, i-am cucerit un zâmbet, apoi, printr-o genială comicărie, un acces de râs. Şi pe urmă am fost şi mai amici, toată ziua.

 

Prietenia noastră a durat până la versta de opt ani, luând diverse forme, în măsura în care animalul devenea om, şi temperată puţin din cauză că, la urmă, nu mai stăteam vacanţele întregi la moşie, în vecinătatea ei.

Când, după o lipsă de şapte ani, am petrecut iarăşi două veri la ţară, n-am mai găsit pe Deluţa, Coca, Cucoana mică, Puica, Răţuşca, Copalaia (aşa pronunţa ea cuvântul „portocală”) — cum îi ziceau unii şi alţii —, ci o domnişoară de cincisprezece ani, o fată înaltă, subţire, prea înaltă pentru versta ei, prea subţire pentru înălţimea ei, cu o coadă groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru, cu faţa tot copilărească şi totuşi de o frumuseţe mândră, semeaţă, aproape orgolioasă, amestec unic, care-i dădea ceva matur şi în acelaşi timp îi accentua copilărescul figurii.

 

Prietenia renăscută a crescut repede pe amintirile copilăriei şi pe precocitatea ei intelectuală şi tardivitatea mea afectivă.

Ca şi altădată, făceam călare aproape în fiecare zi cei cinci kilometri până la casa lor. Eram acum mentorul ei (de atunci am devenit „mon chermaitre”. Îi dădeam cărţi, îi recomandam anumite pasaje şi ne plimbam ceasuri întregi prin parc, discutând lecturile, descriindu-i şi povestindu-i viaţa din oraşele mari şi iniţiind-o practic, pe viu, în ştiinţele naturii, pentru care avea o predilecţie deosebită. Dar „recreaţiile” erau mult mai lungi decât orele noastre, „ştiinţifice şi literare”, cum le numea ea.

 

N-am fost grav niciodată, şi mai ales în conduită n-am reuşit niciodată să am „Lâesprit de mon age”. Aşadar: la versta de treizeci şi cinci de ani, şi încă de pe atunci cu părul sur, construiam prinzători pentru păsări (Adela avea colivii, seminţe, cunoştea obiceiurile şi gusturile tuturor zburătoarelor); făceam zmeie mari că abia le putea ţine, cărora le trimiteam pe sfoară inele cu „scrisori” sau batiste şi, noaptea, lampioane veneţiene, confecţionate de ea; mă urcam în copaci să-i aduc fructele cele mai frumoase, retrase parcă anume, ca-n poveste, pe vârful crengilor greu de ajuns; ne plimbam cu barca pe iaz, „ancorând” pe la adâncuri, în umbra verde a sălciilor pletoase, ea în nişte chioşcuri vii, care ne izolau de lume, ca să citim, să conversăm şi să ne admirăm mutrele în oglinda apei, ori ca să prindem peşte cu undiţa, aşteptând în zadar ceasuri întregi să se mişte pluta, în hazul peştilor sceptici la ispite; făceam praştii ca să vânăm vrăbii şi piţigoi, şi uneori reuşeam! Ne duceam la mure, unde Adela întâlnea adesea prietene din copilărie. Buzele ei, înroşite de sucul rubiniu, dădeau o expresie provocantă frumuseţii ei blonde. În sfârşit, căzând, din treaptă în treaptă, în cel mai autentic rous-seauism şi contribuind şi influenţa lui Fenimore Cooper, ne-am fabricat, în ascuns, arcuri de răchită şi săgeţi de corn şi ne-am dus în pădure la vânat! Bineînţeles că niciodată n-am vânat nimic.

 

Dar fata blondă cu arcul întins, cu corpul încordat ca şi arcul, mi-a rămas în amintire ca o splendidă viziune de artă sau de vis.

Deşi vizitele mele nu erau zilnice, totuşi, când veneam, pe la ceasurile trei; o găseam totdeauna în balcon sau chiar afară din ogradă, pe drum, aşteptându-mă. Uneori venea ea la mine (însoţită de domnul M...), călare pe calul ei negru, cu bustul înalt în rochia lungă, a cărei trenă — după ce se cobora de pe cal — o ţinea ridicată cu un gest de grande-dame10 plin de graţie şi comic pentru cei cincisprezece ani ai ei.

Omul aproape cărunt şi fetiţa cu păr de aur formau grupul cel mai original din lume. La masă stătea lângă mine şi mă boscorodea mereu că nu mănânc. („Fiindcă fumezi toată ziua!”) Când jucam şah cu domnul M..., ea era întotdeauna personajul al treilea în jurul măsuţei. Chiar şi la adunările unde erau invitate familii de prin împrejurimi, fetiţa înaltă stătea tot cu mine, cât îi permitea stricta politeţe datorită altora. Odată, ca s-o necăjesc, i-am spus că m-a părăsit pentru un tânăr care părea că o admiră mult. „Vrei să-i spun că nu-l pot suferi? Vrei? Spune!” N-am mai glumit. Cu temperamentul ei excesiv, era în stare să dea şi acest spectacol. Seara, la masa dată invitaţilor, cu mişcări intenţionat încete, ca să nu treacă neobservate, a luat o prăjitură, a tăiat-o în două şi mia dat o jumătate mie. Când am întrebat-o pe urmă pentru ce a făcut „în public” un gest atât de neobişnuit: „Ca să arăt proştilor că eşti prietenul meu”.

 

Dar am avut cu ea şi altercaţii. Îi vorbeam adesea de viitor şi, fireşte, şi de vremea când o să aibă o familie. Ea tăcea. Dar într-o zi mi-a răspuns, supărată, părăsind respectul pe care mi-l arăta întotdeauna:

— De ce vrei mereu să mă măriţi?

— Nu vreau eu, dar toate fetele se mărită.

— Ei! exclamă ea scurt, făcând un gest de impacienţă cu capul, cu nasul şi cu buzele.

Altă dată — era în vacanţa a doua — rugându-mă să mai stau, şi eu răspunzându-i că nu pot, mi-a spus cu ochii aspri:

— Desigur, ce importanţă am eu pentru mata?

— Ce importanţă? Nu mai suntem prieteni? Şi, renunţând la plecare, am îmbunat-o şi am împăcat-o complet. Cu o zi înainte de a pleca, spunându-i în cursul unei convorbiri cuvintele: „Când o să fii mare”, ea mă întrerupse bătăios:

Sunt mare. Nu mai sunt copil. Crezi că dacă n-am avut noroc să mă nasc cu părul brumat...

— Nu m-am născut cu părul sur. Întreabă pe doamna M… Dar nu-i vorba de asta. Eşti minoră încă. Mai ai de crescut. — N-am să mai cresc! Nu vezi ce înaltă sunt? Crezi că eşti mai înalt decât mine?

Cred.

Hai la oglindă... Ei, vezi?

Da, văd, eşti foarte frumoasă, dar eşti mică. Abia îmi ajungi la umăr.

Nu-i adevărat! Sunt cât mata... în sfârşit, aproape. O femeie nici nu trebuie să fie înaltă ca un bărbat.

Apoi dispăru o clipă în altă odaie şi se întoarse cu părul pudrat.

Ei, acuma ce mai zici?

Zic că eşti mică. Dar să ştii că-ţi şade bine, tot atât de bine ca şi cu beteala de sub pudră. (Cu părul nins, stropit de aurul de sub pudră, era în adevăr de o frumuseţe rară — portretul ei realizat de fantezia preţioasă a unui pictor înamorat.) Vai de prinţul care o să cadă fulgerat...

Prinţii nu cad fulgeraţi de „copii”!

Adela avea dreptate. Mă contraziceam. Am schimbat vorba.

 

Dacă nu i-aş fi cunoscut firea destul de orgolioasă ca să justifice ambiţia ei de egalitate; dacă nu mi-aş fi dat seamă că strânsa noastră camaraderie (adică tocmai „egalitatea” între un om matur şi un copil) i-a pus problema egalităţii; dacă nu aş fi înţeles că şi viaţa ei printre oameni în vârstă a contribuit la această dorinţă de a fi „mare”; şi dacă, mai ales, actul de naştere, incoruptibila oglindă şi „introspecţia” nu mi-ar fi spus clar că sunt un om matur şi cărunt, aş fi luat purtarea ei ca explozia prea timpurie a unui sentiment de altă natură, decare ea nu-şi da seama, şi cât de ridicol şi vinovat m-aş fi simţit, deşi fără vină reală!

Dar viaţa m-a îndepărtat de unica mea prietenă. Vacanţa următoare n-am mai petrecut-o la ţară. Devenisem un personaj oficial. Toamna trebuia să plec în străinătate, ataşat la o legaţie pentru vagi studii comparative — sinecură aproape suficient justificată. Înainte de plecare m-am dus la Iaşi.

 

Domnul M... murise de câteva luni. Am găsit pe Adela în doliu, mai înaltă, mai puţin expansivă şi mai frumoasă. Frumuseţea ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale.

Cele câteva zile cât am stat acolo pentru afaceri, i-am dat toate orele libere. Voia să ştie numaidecât dacă vara viitoare am să stau la ţară.

Eşti sigură că o să te mai găsesc acolo, la mama matale?

Sunt absolut sigură.

Nimic nu-i sigur pe lume.

Dacă vii, ai să mă găseşti la Vorniceni, la mama.

 

Ştiam că n-o să pot veni, dar n-am îndrăznit să-i spun acum, când, rămasă numai cu doamna M..., avea nevoie de cât mai mult sprijin sufletesc în jurul ei.

Ce scrisori lungi i-am scris din străinătate! Uneori nu aveam ce să-i scriu, şi totuşi nu puteam să nu-i scriu. Scrisoarea, indiferent de sentimentele de moment pentru ea, devenise o obişnuinţă, căreia nu-i puteam rezista.

 

Dar afaceri şi preocupări excepţionale m-au împiedicat câteva săptămâni să-i scriu, ca de obicei, mult, şi prin urmare nu i-am scris deloc. Pe urmă faptul ca nu i-am scris, complicat cu ideea că acum trebuie să-i scriu lung şi circumstanţiat, m-a împiedicat să mai pot relua firul.

Întâi, după ce am isprăvit afacerile, mi-am îngăduit o amânare până la momentul cel mai potrivit pentru redactarea unei misive atât de complicate: explicaţii, scuze etc. Momentul l-am amânat; mai exact: s-a amânat mereu.

De fapt, era neputinţa de a trece de la o stare la alta. După cum înainte nu puteam să nu-i scriu mereu fiindcă îmi făcusem obişnuinţa, acum nu-i puteam scrie fiindcă îmi făcusem obişnuinţa de a nu-i scrie. Starea asta de suflet o cunoşteam din toată experienţa vieţii. „Ori citesc zi şi noapte, ori nu citesc nimic. Ori vizitez pe cineva mereu până la saţietatea lui şi a mea, ori nu-l vizitez deloc, compromiţând şi chiar rupând legături vechi.

 

Explicaţia psihologică nu-mi ajuta însă deloc. Explicaţiile nu modifică niciodată realităţile. Dar starea de suflet era agravată şi de conştiinţa vinei Iar toate acestea împreună constituiau un bloc greu, care apăsa viaţa, amorţind-o. De la o vreme se adăugă şi convingerea (inteligenţa este un avocat, şi nu un consilier al firii individului!) că prin scris e imposibil să explici o stare de suflet atât de anormală. Peste un an, chiar dacă vraja s-ar fi rupt (şi nu se rupsese: abulia, hrănită mereu din ea însăşi, se instalase definitiv, tiranică), mi-ar fi fost în adevăr cu neputinţă să-i explic în scris tăcerea mea, aşa ca să o înţeleagă şi să mă absolve.

 

După câteva scrisori fără răspuns, nu mi-a mai scris nici ea. Scrisorile ei nu conţineau reproşuri. Dar deveneau tot mai scurte şi mai reci. În ultima îmi spunea: „Dacă nu-mi scrii, nu-ţi pot scrie nici eu. Am impresia curioasă că vorbesc singură”. Nu i-am putut răspunde nici la acest ultimatum. Acum scrisoarea trebuia să fie şi mai complicată, iar starea anormală, cu trecerea timpului vinovat, ajunsese la preferinţa ei psihologică.

Când, peste un an, un faire-par mi-a făcut cunoscut că s-a căsătorit (un simplu faire-part, ca oricăreia dintre cunoştinţele ei mai îndepărtate!), am avut un sentiment de chinuitoare durere (Adela făcuse pasul cel mai important din viaţa ei, fără măcar să mă poată preveni!) şi cel mai insuportabil sentiment de ruşine din viaţa mea. Am răspuns printr-o telegramă de scurtă felicitare banală. Căldura ar fi fost insensibilitate cinică! Pe urmă am auzit că s-a despărţit, imediat după căsătorie.

Între noi stau acum, izolante: purtarea mea incalificabilă şi căsătoria ei neizbutită. Ea poate păstra tăcerea (o femeie are dreptul să tacă asupra vieţii ei intime). Mai ales în urma înstrăinării dintre noi. Eu însă nu pot să nu-i vorbesc de purtarea mea vinovată şi ofensatoare şi de durerea că am rupt orice legătură cu dânsa. Ea o să înţeleagă.

 

Am depus omagiile cuvenite la locuinţa familiei M... Sunt instalaţi seniorial. Au adus de la Vorniceni mult mai mult decât necesarul. Au transportat şi un piano. Indispus de accidentele drumului, stă posac într-un colţ şi cere neapărat un acordor.

Doamna M..., anemică şi reumatică, a îmbătrânit mult în anii din urmă. Era atât de frumoasă când am cunoscut-ol Ca orice adolescent, iubeam pe toate doamnele tinere pe care le cunoşteam mai de aproape. Am iubit-o şi pe ea. Ceasurile de visare cu ochii deschişi după stinsul lumânării din vremea adolescenţei i le-am consacrat o vacanţă întreagă de Paşti numai ei.

Adela seamănă cu mama ei cum era atunci, numai ochii sunt alţii. Doamna M... are ochii căprui, acum uscaţi şi decoloraţi. Nici-odată nu m-a lovit ori nu m-a interesat ca astăzi asemănarea dintre ele. În primele momente figura doamnei M... mi s-a părut o imagine dezavantajoasă pentru Adela. Un memento sinistru: Adela, peste treizeci de ani... Dar după o jumătate de ceas am avut impresia că doamna M... e acolo anume ca să scoată în evidenţă tinereţea şi frumuseţea triumfătoare a fetei sale.

 

Adela e aceeaşi, ca şi acum trei ani. Înaltă — puţin mai înaltă decât atunci: „a crescut!” — cu umerii largi, cu o licărire de zâmbet în ochii albaştri, cu nasul de o uşoară şi spirituală acvilinitate, cu fruntea acoperită pe jumătatea stângă de o pală de păr blond, acum puţin bronzat. Nu i s-a schimbat nici expresia copilărească a feţei, nici mişcările naive şi repezi, nici glasul încet şi voalat, cu care parcă destăinuieşte secrete.

Numai trupul i s-a împlinit. (Tinereţea beneficiază de toate, chiar şi de trecerea anilor.)

Femeia asta, care invită cu farmece copilăreşti la mistere tulburătoare, va face nefericirea multor imbecili...

La plecare, m-a condus până în ogradă. Fără nici un preambul, am atacat problema care simţeam că nu poate fi amânată. Ne-am plimbat prin ogradă un ceas.

 

Am vorbit aproape numai eu. La sfârşit, mi-a spus hotărât: „Am înţeles”. Apoi, cu ochii în sus şi respirând puternic aerul: „Nu-i asta principalul...” Pe urmă, revenindu-şi: „Dar nu pot ascunde şi nici nu vreau să ascund că-mi pare bine că ai suferit. Măcar afta... Dar să nu mai vorbim. Să punem cruce.”

„Nu-i principalul... „ Atunci ce este principalul? Căsătoria? Dar căsătoria ei nu face parte din psihopatia mea epistolară. Şi de ce „măcar”, dacă m-a înţeles şi m-a absolvit? Ori poate nu m-a absolvit din inimă? Dar contrazicerea dintre cele două cuvinte din fraza ei scurtă rămâne totuşi. Şi prea doza cu grijă ceea ce-mi spunea, ca să se fi contrazis şi în fond.

Când mi-a dat mâna, mi-a lăsat-o atât de inertă într-a mea, încât nu ştiam ce-i mai puţin nedelicat: să i-o ţin mai departe, ori să i-o las. În sfârşit, şi-a retras-o, cu un „ta revedere” încet, aton.

În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, o cauză. Devin tot mai mult prelungire, un efect. Mă simt complet determinat. Patruzeci de ani! Versta amintirilor şi recapitulărilor... A rechema bucăţi de trecut, a le retrăi în închipuire — singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil.

 

Tinereţea — plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Şi după câţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între maluri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie...

Patruzeci de ani! Ce urât, ce vulgar sună cuvintele astea! Ce dospit!

O firmă proaspătă, scrisă cu cerneală pe o hârtie cenuşie, lipită de geamul unei căsuţe, vesteşte că staţia balneară adăposteşte între zidurile ei un ceasornicar. Am intrat să-mi schimb sticla de la ceas, plesnită acum câteva zile.

Haim Duvid, ceasornicar din Paşcani, şi-a adus nevasta la băi şi, ca să nu stea degeaba, îşi exercită meseria, dar cu intermitenţe mari, serviciile lui fiind cerute rar de cele vreo sută de ornice câte a socotit el în Bălţăteşti.

 

Haim Duvid e un gânditor. Poate filozoful târgului său. (Fiecare târg din Moldova are un filozof evreu.) Îl arată şi înfăţişarea: mic, slab, palid, cu barba neagră mătăsoasă, chel până la jumătatea capului, cu fruntea înaltă, acoperită de o piele galbenă subţire, brăzdată de încreţituri fine.

De altfel, toţi ceasornicarii sunt mai mult sau mai puţin filozofi. (Îşi aleg meseria din cauza firii lor? Ori devin filozofi din cauza meseriei?) Ceasornicul, angrenaj de forţe, „lecţie” de determinism — cu sistemul lui de sori strălucitori, cu palpitul spiralei nelămurit şi sur închipuind o nebuloasă, cu pretenţia coardei de perpetuum movens[11] al rotaţiei dintre cele două capace — e un univers în miniatură, pe care maistrul îl descompune prin analiză şi-l reconstituie prin sinteză. Iar răbdarea, supunerea la obiect, fineţea mâinii, cerute de meserie, adaugă virtuţi morale şi talente artistice la calităţile lui de gânditor.

 

Nevasta lui Haim Duvid, doamna Sabina (de unde acest nume în mahalaua evreiască din Paşcani?), e antipodul lui. Pe cât este el de abstract, pe atât de concretă este ea: blondă, mare, grasă, invadată de cărnuri pe obraz, sub bărbie, pe omoplaţi şi pe rest, cu pântecele proeminent al unor femei mature din rasa ei, complexiune care, agravată de portul complet neglijat, ofensează unul câte unul fiecare canon al esteticii. În schimb, doamna Sabina Duvid are sufletul delicat şi inimă bună, vădită chiar şi în ochii ei albaştri, lăcrimoşi. Dar doamna Sabina Duvid prezintă şi un alt contrast interesant. Tip desăvârşit de ceea ce cu un cuvânt inestetic — peiorativ şi trivial în intenţia cu care e întrebuinţat — se numeşte o balabustă, ea vorbeşte cea mai neaoşă limbă moldovenească, cu atât mai moldovenească şi mai neaoşă cu cât doamna Sabina Duvid, emotivă şi înzestrată cu o înflorită imaginaţie plastică, are un talent înnăscut de a-şi exprima ideile colorat, în contrast radical cu filozoful Haim Duvid, care vorbeşte abstract, incorect şi contat. Probabil că el e născut în ghetto, şi ea, la ţară.

Haim Duvid nu avea astăzi nimic de reparat. După ce mi-a pus sticla la ceasornic, am continuat conversaţia începută.

Doamna Sabina are reumatism, ca şi tatăl ei, şi e convinsă că o să moară, ca şi el, după câţiva ani de suferinţe. „Ferice de morţi, că nu mai simt dureri”, a încheiat ea povestirea şi prevederile triste.

„Prostie!” a subliniat Haim Duvid şi a dovedit, cui răceala intelectualului care urmăreşte adevărul, că „tată” n-a scăpat de nici un chin.

 

Argumentarea lui Haim Duvid era, în fond şi-n expresie, aproximativ aceasta: „A scăpa de chinuri înseamnă că simţi că nu te mai doare. Tată nu simte că a scăpat de chinuri. Tată nu-i nici fericit, nici nefericit, pentru că acu nu-i nimic. Cel care nu simte chinuri e cadaverul tatei. Mai degrabă poţi să zici despre un lemn că nu simte chinuri, pentru că lemn este. A spune orice lucru despre om care a murit este prostie mare.”

Doamna Sabina Duvid, neînţelegând nimic, a combătut totul. Dar Haim Duvid avea dreptate: numele celui care a fost odată nu poate forma subiectul nici unei propoziţii cu verbul la prezent, şi, gândind bine, nici la trecut. „Hanibal a învins la Cannae” e necorect; afirmă mincinos o existenţă, aceea a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cândva, ceea ce e denumit de subiectul pro-poziţiei trebuie să existe, să fie o realitate. O inexistenţă nu poate avea un atribut, nu poate produce o realitate nici ieri, nici azi, nici mâine; şi despre nimic nu se poate afirma nimic.

 

Am crezut că-l pot pune pe Haim Duvid în încurcătură: — Domnule Duvid, cel care moare trăieşte pe lumea cealaltă şi ştie că a scăpat de chinuiri.

Cine poate să ştie dacă este lume cealaltă?

Dumneata nu crezi în Dumnezeu?

— Prostie să crezi, prostie să nu crezi. Cine poate să ştie dacă este? Numai... Dumnezeu ştie. Haim Duvid şi-a permis să fie frivol. A făcut spirit. Vai! nu există om fără slăbiciuni. Mai curios e că Haim Duvid, meseriaş din Paşcani şi filozof de ghetto, e sceptic şi poate chiar ateu.

Muzica, militară cânta adinioarea în parc un vals de altădată. La o modulaţie a valsului vechi, am văzut zâmbetul Elizei când a apărut într-o seară pe poarta grădinii publice şi a dat cu ochii de mine — un zâmbet necunoscut încă, abia schiţat, un zâmbet de provocare, un zâmbet de femeie, al femeii care abia începea se apară în cei şaisprezece ani ai ei...

 

Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. Doamnele se retrag devreme. Adela arată o simpatie atentă, aproape supusă „maestrului”. E mai personală însă în opinii decât altădată. Dar ce se petrece în ea? Când vorbeşte, totdeauna parcă ar mai avea ceva de spus. Are reticenţe subite şi curioase. Dacă i-ai transcrie vorbele, ar trebui să pui mereu câteva puncte de suspensie la sfârşitul frazelor. Când se emoţionează, şi se emoţionează adesea fără cauză vădită, are sufocări graţioase, de pasăre care bea. Şi rar participă normal la duetul nostru. De obicei distrată ori animată. Uneori îşi întrerupe momentele de distracţie printr-o întoarcere bruscă şi cordială spre mine, însoţită de un „da” rostit încet şi repede, confirmând fără necesitate cuvintele mele.

Femeia asta tânără şi curioasă de viaţă şi de stări sufleteşti mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroş cât se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna. Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină. Manejul e interesant. Dar, în definitiv, n-am ce ascunde.

 

Raporturile mele cu familia M... sunt de natură specială. Mai tânăr numai cu zece ani decât doamna M..., fac parte mai curând din generaţia ei. Cu toate acestea, în chipul cel mai natural, Adela şi cu mine formăm un grup, o „societate” aparte, pentru că o femeie de cincizeci de ani e fără îndoială bătrână; pentru că doamna M... era măritată pe vremea adolescenţii mele, şi raporturile dintre adolescent şi femeia măritată au persistat; pentru că boala îi dă zece ani pe deasupra şi pentru că — şi asta cred că e cauza principală — concepţia ei de viaţă, moştenită de la părinţi, o face şi mai bătrână.

Cât despre coana Anica, mătuşa prin alianţă, prin mezalianţă, cum zice Adela, ea nu există, sau există preistoric. Trecută mult de şaizeci de ani. Fiică a unui vechil, ajuns proprietar mare. Măritată acum o jumătate de secol cu un frate al doamnei M... , iubitor de arginţi. Văduvă din timpuri imemorabile. Păstrează, indelebilă, marca familiei de origine. La masă, îşi ajută furculiţa cu mâna stângă. (Adela îşi muşcă buzele, să nu izbucnească!...) Când cască, zgomotos şi în trei etape, face o cruce cu degetele în dreptul gurii. (Idem!) Vorbeşte cu „tăţi”, cu „să vezi mata”. (Tema unică: „băietul”. Băietul e fiul ei, colonel de roşiori.) Face mereu pasienţe şi dă în cărţi. Se zice că după moartea mamei, tata a cunoscut-o foarte de aproape. Erau vecini de moşie. Versiunea asta îmi displace profund. Fiii au curioase pretenţii faţă de părinţi... (Fetele sunt mai lucide şi mai comprehensive.)

 

Aseară, nu ştiu pentru ce, am început să-i fac Adelei declaraţii că sunt bătrân. (În adevăr, părul meu brumat, cum spunea ea odată, dacă atunci era un paradox şi o cochetărie involuntară, acuma începe să capete justificare cronologică.) Adela asculta zâmbind. Apoi m-a combătut cu graţie. (Mi-ar plăcea să nu fie pură complezenţă.) Şi mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. Cum are să-mi dovedească, şi de ce altă dată? Ca argument suprem, căci ţineam mult să-i probez că sunt bătrân — Dumnezeu ştie pentru ce! — i-am spus, forţând puţin autobiografia, că peste zece ani am să fiu moşneag. „Şi eu am să fiu bătrână atunci”, şi tonul ei parcă ar fi stabilit o complicitate. (Peste zece ani, ea are să aibă treizeci de ani!...) „Şi eu!” Pentru ce „şi”? Şi pentru-ce vrea să-mi probeze că nu sunt bătrân? (O femeie are un singur mijloc de a dovedi unui bărbat acest important adevăr!) Pentru ce? Consolare? Delicateţe de sentiment? Zădăreală?

 

Continuu să-i amintesc de tinereţea pierdută. Pentru ce fac acest lucru, nedelicat, între altele, şi fiindcă vorbesc mereu despre mine? Ce se petrece sub conştiinţa mea? E mândria de a-i arăta că nu sunt un imbecil, care crede că mai e încă tânăr? E dorinţa de a o asigura că nu pot avea gânduri lăturalnice, fiindcă tocmai poate încep să le am? E regretul că sunt prea bătrân pentru ea şi nevoia de a mă lamenta, fie chiar ei, poate mai ales ei? E dorinţa de a fi din nou combătut de ea? (Până acum încă nu mi-a „dovedit” că sunt tânăr.) Azi m-a întrebat cu asprime pentru ce ţin atât de mult s-o conving că sunt bătrân. Mi-a plăcut tonul ei. Aşa se bucură bolnavii închipuiţi când medicii strigă la ei şi-i dau afară, ca să-i convingă mai bine că sunt sănătoşi. Şi apoi tonul ei de mustrare dovedeşte că nu mă mai respectă afta, ceea ce e încântător, şi că şi-a luat drepturi asupra mea, ceea ce e şi mai încântător. Dar bag de seamă că filele jurnalului au ajuns nişte adevărate „foi de observaţie”. Îmi iau pulsul şi temperatura de câteva ori pe zi. E cel mai bun mijloc de a deveni bolnav, ori de a agrava o afecţiune contractată.

 

...Pentru ce s-a supărat când a spuneam că sunt bătrân? O contrariez în ceva? Crede că vreau să-i zădărnicesc un gând? Dar iată-mă alunecând în cea mai ridicolă fatuitate.

Un acordor din Piatra a adus, în sfârşit, pianul în stare normală. Adela mi-ia contat azi o bucată care ştie că-mi place cu deosebire. Muzica corpului ei m-a impresionat însă mai mult decât muzica însăşi. Mişcările braţelor, ale bustului la dreapta şi la stânga, viforul dibaci al mâinii când întorcea pagina, mişcarea piciorului pe pedală, laitmotiv discret al muzicii de imagini, făceau pentru mine cea mai tulburătoare simfonie.

 

Valsul lui Chopin acompania muzica corpului ei... (Cam emfatic, iubitul meu!) La sfârşit, după o linie trasă cu degetul cel mare, parcă mânios, peste toate clapele de la stânga la dreapta, ca o parafă energică a unei iscălituri sub un text, care făcu pianul să strige cu toate vocile lui alarmate, Adela se ridică aproape cu violenţă de pe scaun, întrebându-mă: „Îţi place ca şi atunci?” I-am sărutat mâna şi pentru „atunci”, şi pentru acum. Am văzut pe faţa ei o nedumerire, căci nu e obişnuită din partea mea cu expansiuni de natura asta. Dar n-a spus nimic şi, trecându-şi mâna pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce vreau să mai cânte. I-am răspuns, fireşte, că acum e rondul ei să aleagă.

 

Rapsodia tumultoasă a lui Liszt îi acompania şi ea, pătimaş, mişcările vii ale corpului.

...Ipocrizia e inutilă. Nu am temperatura normală. Dar sper că e un accident trecător. Efectul muzicii...

Fânaţul, seră imensă de flori sub clopotul cerului sprijinit pe orizont, aşteaptă coasa. Sub atingerea fină a unei uşoare şi eterne adieri, simţită numai de ele, florile se clatină încet, pe tulpinile lor subţiri şi înalte, în străfulgerări de roş, de violet, de galben şi de toate culorile din lume. Pe alocurea, cicoarea domină puternic, iradiind un abur albastru ca un voal împotriva soarelui arzător.

 

O femeie tânără nu poate face o plimbare pe câmp fără să culeagă flori. Adela le alege metodic, cu ochiul atent, cu gesturi de preciziune, parcă ar urmări vietăţi iuţi şi viclene.

Cu părul auriu, cu faţa albă şi roză, cu ochii albaştri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decât toate, irezistibil atrăgătoare. Comparaţia, banală de adevărată ce e, între femeie şi floare este mai mult decât constatarea unei asemănări exterioare. E intuiţia unei identităţi profund naturale.

Spectator neocupat (nu pot să culeg şi eu flori; îmi lipseşte cu desăvârşire convingerea!), mişcându-mă fără rost încolo şi încoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea e dificilă. Dar Adela, concentrată în vânătoarea ei, nu observă nimic.

 

Pentru ea, florile au personalitate: unele sunt „sentimentale”, altele „impertinente”, altele „copii” ori „cucoane mici”, şi aşa mai departe. Observaţiile astea le face cu umor, cu o comică dezmierdare. Cu sentimentul distanţei în acelaşi timp, parcă ar fi vorba de nişte copii pe care-i alintă, dar nu vrea să-i scoată la obraz. (Viziunea comică şi uşor dezmierdătoare este de altfel atitudinea ei obişnuită în viaţă.)

...După ce culege florile, vine la drum cu braţul încărcat, se aşează pe dâmbul şanţului, le clasifică în grupuri după criterii subiective şi fanteziste, le întocmeşte întrun buchet mare, îşi pune una în păr (la plimbările afară din sat iese aproape întotdeauna cu capul gol), alta în butoniera mea. („Să n-o zvârli! S-o ţii toată ziua!”)

Toate acestea se repetă exact, afară de floarea de la butonieră, care variază la fiecare dată, dar o alege mică întotdeauna, concesie teroarei mele de a mă da în spectacol cu floare în piept.

Floarea asta mică se adaugă la celelalte din alte zile, mărind colecţia presată în paginile lui Diogen Laerţiul, între venerabilii Crates[12] şi Metrocle[13]!...

Adela s-a dus la Piatra pentru o zi. Am refuzat să mă duc cu dânşii, ca să-i arăt (şi probabil să-mi arăt) că viaţa mea e independentă de a ei, alături de a ei.

Ar fi lamentabil, chiar dacă aş avea zece ani mai puţin. Experienţa trecutului este concludentă (Pathemata — mathemata[14], zice un filozof al lui Diogen Laerţiul!... )

 

...Emilica, cu coada pe spate, cu breton galben pe frunte şi cu şorţul negru pe rochiţa cenuşie. Era de zece ani, ca şi tine. (N-ai fost deloc tardiv!) Treceai pe la poarta şcolii primare, de două ori pe zi, înfrigurat de emoţie. Credeai că te priveşte tot universul! Ea îşi făcea semne din coate cu prietena ei, căci înţelegea. Şi treceau amândouă înţepate, vorbindu-şi foarte serios, ca două doamne în vârstă.

Într-o zi de iarnă, Emilica a murit de anghină ori de scarlatină, cum mor iubitele la versta aceea. E singurul tău amor curat, pentru că n-a fost amor, pentru că n-ai fost niciodată pe punctul de a muri de pofta celor câteva kilograme de materie organică pe care fata cu părul pe spate le extrăgea din elementele brute ale naturii.

 

Dar la şaisprezece ani a fost altfel. Leonora, de nouăsprezece, brunetă, subţire, suferind de un uşor strabism, care-i dădea veşnic un aer de îngândurare, de concentrare, de înfrânare a unui elan, cu zâmbetul ei trist, precoce, şi cu mersul de regină exilată, în plimbările nesfârşite prin parcul imens şi neîngrijit al casei boiereşti, despărţit de drum printr-un gard de fier ruginit. Visai s-o smulgi din vâlvătaia unui incendiu (în generozitatea ta, casa incendiată era, fireşte, a ei!), visai s-o salvezi din ghearele unor bandiţi, prin codri. Dar n-o iubeai ca pe fata de altădată. Nu-ţi mai erau de ajuns glasul şi privirile ei. Tu-i iubeai, fără să ştii, şi ceea ce era inferior în ea şi ascundea bietul ei corp supus legilor ofensatoare ale materiei. Simţeai o sincopă în inimă când mersul îi învăluia haina pe picioare. Şi când într-o zi a izbucnit năprasnic o furtună, care i-a învălmăşit rochia şi i-a scos la iveală pentru o clipă ciorapii negri şi o margine de dantelă, ai început să visezi la ea arzător şi să ţi se pară şi mai nesuferit individul pe care-l bănuiai că iubeşte şi el pe Leonora. Şi de atunci imaginea ei s-a tulburat în capul tău: silueta ei s-a sfărmat. Rochia nu-i mai cădea armonios şi oblu pe pantofii mici.

Când te-ai întors toamna la liceu, te considerai omul cel mai nefericit din lume şi foarte fericit că eşti atât de nefericit şi de interesant pentru amici, cărora le povestiseşi „romanul”, înflorindu-l cu fapte posibile, în care începeai să crezi şi tu. Dar Leonora a fugit peste două luni cu bărbatul surorii ei, deznodământ pe care nu l-ai mai făcut cunoscut amicilor.

 

La nouăsprezece ani, Eliza... Grădina publică. Fata necunoscută, venită de aiurea la rude, înaltă, fragilă, cu părul galben, cu gene lungi peste ochii negri, muşcând nervos petalele unei roze înflăcărate... Un cântec umil de grădină publică, astăzi mort... Casa cu două ronduri din Uliţa Mare... Plimbările pe sub geamurile ei din două-n două ceasuri, de dimineaţă până la douăsprezece noaptea... Apariţiile ei la geamuri şi în cele două balcoane de pe două străzi. Infinita interpretare a figurii şi a privirilor ei („S-a înroşit?” „Mi s-a părut?” ,,S-a perindat prin balcoane pentru mine?”). Hotărârea supremă: scrisoarea — patru pagini de adoraţie în stil poetic, exagerat, stilul verstei când candoarea, pierdută mai târziu, se traduce prin emfază. Buchetul de trandafiri aruncat din balcon la miezul nopţii. Întâlnirea în semiîntunericul scărilor dintre etaje. (Stătea cu faţa întoarsă, cu o mână sprijinită de perete; avea mâinile reci, pleoapele reci, buzele reci, părul rece, talia subţire, care-i vibra de bătăile inimii.) Întâlnirile la geamul din grădină, sub copacul vechi, care ascundea stelele. Aceleaşi planuri de viitor, aceleaşi întrebări de zece, de o sută de ori, şi acelaşi răspuns al ei: „Da, şi pentru totdeauna...” Răstimpuri de tăcere, cu obrajii lipiţi... Graţia cu care consimţea să-mi clipească pe faţă, ca să mă dezmierde cu genele ei lungi... Respirarea pură, fină, pe care o simţeam pe obraz ca o şoaptă caldă a pieptului ei mic... Despletirea părului, care îmi cădea pe faţă şi pe mâini, înspre ziuă, cu mişcări de înger — semnul că vrea să se culce şi trebuie să ne despărţim. Plecarea în străinătate la studii. Scrisorile ei: „Iubitul meu... „ „...Eliza” — raport de fiecare zi al vieţii ei fără evenimente, din oraşul de provincie. Moartea ei...

 

E cu neputinţă să fi existat cândva pe planetă o apariţie mai încântătoare. Fata de şaisprezece ani cu părul galben şi ochii negri avea în figură ceva de copil şi de floare. Iar corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile subţiri şi înalte la adierea vântului. Şi vocea înceată, nesigură, cu graseieri ca nişte sfiiciuni ale inimii, al cărei ton răsună încă şi astăzi în mine! Niciodată cuvântul „înger” nu s-a potrivit unei trecătoare apariţii umane ca acestei fiinţe în adevăr angelice.


 

 

Attachments
Garabet Ibraileanu - Adela.docx 149.92 Kb . 219 Views