Viewing Single Post
AnnaE
#0

Alexandre Dumas

CONTELE  DE MONTE-CRISTO

 

volumul 3

 

 I

PROCESUL VERBAL

 

Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care  se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat.

— Ia seama, îi şopti  Villefort Valentinei, care  nu-şi  putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea  să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să-l înţelegi.

Valentine roşi,  dar nu răspunse.

Villefort se apropie  de Noirtier.

— Iată-l  pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vre- me întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă  ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei.

Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort.

Făcu semn  Valentinei să se apropie.

 

Într-o clipă,  graţie mijloacelor de care  se slujea  în conversaţiile cu bunicul, fata  găsi cuvântul cheie.

Consultă atunci privirea paraliticului, care  se fixă  asupra sertarului unei  mobile mici,  plasată între  ambele ferestre.

Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie.

După  ce luă cheia  şi după  ce bătrânul îi făcu  semn  că într-adevăr pe aceea  o cerea,  ochii  paraliticului se îndreptară spre un scrin  vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile.

— Să deschid scrinul? întreabă Valentine.

— Da, făcu bătrânul.

— Să deschid sertarele?

Valentine îl deschise şi scoase  un pachet.

— Asta doreşti, bunicule?

 

Ea scoase  rând  pe rând  toate celelalte hârtii, până  când  nu mai rămase nimic în sertar.

— Dar sertarul e gol acum,  spuse ea.

Ochii  lui Noirtier erau  fixaţi asupra dicţionarului.

— Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata.

Şi repetă una după  alta  fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o o- pri.  Ea deschise dicţionarul şi căută până  la cuvântul secret.

— A, e un secret? întrebă Valentine.

— Da, făcu Noirtier.

— Şi cine  cunoaşte secretul?

Noirtier privi uşa prin  care  ieşise  servitorul.

— Barrois? întrebă ea.

— Da, făcu Noirtier.

— Să-l chem?

— Da.

 

Valentine se duse  la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia  pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire.

Bătrânul servitor apăru.

— Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a  cerut să iau cheia,  să des- chid  scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare  că îl cunoşti; deschide-l.

Barrois se uită  la bătrân.

— Supune-te, supuse  ochiul inteligent al lui Noirtier.

Barrois se supuse; un fund  dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră.

— Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois.

— Da, făcu Noirtier.

— Cui trebuiesc predate  hârtiile, domnului de Villefort?

— Nu.

— Domnişoarei Valentine?

— Nu.

— Domnului Franz d'Épinay?

— Da.

Franz înaintă uimit.

— Mie, domnule? întrebă el.

— Da.

Franz primi hârtiile din mâna  lui Barrois şi, aruncându-şi ochii  asupra învelitoarei, citi:

 

"Să se depună, după  moartea mea,  la prietenul meu  generalul Du- rand,  care,  în cazul  când  va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu în- demnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai  mare însemnătate."

 

— Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz.

— Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum  este,  spuse  procuro- rul  regal.

— Nu, nu, răspunse repede Noirtier.

— Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine.

— Da, răspunse bătrânul.

— Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă  să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine.

— Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura  câtva timp.

— Aşezaţi-vă, făcu  ochiul bătrânului.

Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ, şi Franz rămase în faţa lui.

Ţinea  în mână  misterioasa hârtie.

— Citeşte-o, spuseră ochii  bătrânului.

Franz desfăcu plicul şi o linişte mare  se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:

 

"Extras din procesele- verbale ale unei  şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint- Jaques, ţinută la 5 februarie 1815".

 

Franz se opri.

— 5 februarie 1815?  E ziua când  părintele meu  a fost  asasinat!

Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse  limpede:

Continuă!

— Tatăl  meu  a dispărut ieşind  de la clubul acesta, continuă Franz.

Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte! Franz  reluă:

 

"Subsemnaţii Louis-Jaques  Beaurepaire, locotenent-colonel de artile- rie, Etienne Duchampy, general de brigadă, şi Claude  Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.

 

Declară că la 4 februarie 1815  a sosit  din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care,  servind pe împărat între  1804  şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea  îl ataşase domeniului său Épinay.

În consecinţă a fost  trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care  era rugat să asiste  la şedinţa de a doua  zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei  unde  urma să se ţină  întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea  să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara.

Şedinţele aveau  loc de la orele  nouă  seara  până  la miezul nopţii.

La orele  9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse  că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie  locul  întrunirii şi că va lăsa să i se lege  ochii,  jurând că nu va încerca să scoată legătura.

 

Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă  unde-i dus.

Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că  nu se pot servi  de ea, dat  fiind  că n-avea nici un rost  legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii  liberi şi recunoştea străzile prin  care vor trece.

— Cum să facem atunci? întrebă generalul.

— Am trăsura mea,  spuse preşedintele.

— Sunteţi aşa de sigur  de vizitiul dumneavoastră încât  îi încredinţaţi un secret pe care  socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu?

— Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat.

— În cazul  acesta, spuse  generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela  de a ne răsturna.

Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost  câtuşi de puţin silit  să ia parte la şedinţă şi că a venit de bună  voie.

După  ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege  ochii.  Generalul nu se opusese deloc formalităţii: un fular  pregătit în acest  scop în trăsură desăvârşi lucrul.

 

Pe drum, preşedintelui i se păru  că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul.

— A, da, adevărat! spuse  generalul.

Trăsura se opri  în dreptul unei  alei din strada Saint-Jacques. Genera- lul coborî  sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui  demnitate nu o cunoştea şi pe care  îl credea un simplu membru al clubului; străbătură a- leea,  urcară un etaj  şi intrară în camera de deliberări.

Şedinţa începuse. Înştiinţaţi de prezentarea ce urma să aibă  loc în seara  aceea,  membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse  în mijlocul sălii,  generalul fu invitat să-şi scoată legătura. Se execută numaidecât şi păru  foarte uimit găsind atât  de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei  existenţă nu o bănuise până  atunci.

Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă

că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..."

 

Franz se întrerupse.

— Tatăl  meu  era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau  cunoscute.

— Aşa se explică legătura mea  cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse  Villefort; oamenii se împrietenesc uşor când împărtăşesc aceleaşi păreri.

— Citeşte, continuă să spună  ochiul bătrânului. Franz continuă:

 

"Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai  lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea  mai  întâi să ştie  ce vroiau de la el.

Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care  îl re- comanda clubului ca pe un om pe al cărui  concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba şi făgăduia o nouă  scrisoare cu mai  ample detalii la sosirea  Faraonului, vas aparţinând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui  căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. Câtă vreme ţinu  lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu  dimpotrivă vădite semne de nemulţumire şi de dezgust. După  terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate.

— Ce aveţi de spus despre scrisoare, domnule general? întrebă preşedintele.

— Spun că e prea  puţină vreme de când  am jurat credinţă regelui Ludovic al XVIII-lea,  ca să încalc  jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.

 

De data  aceasta răspunsul era prea  limpede pentru a ne mai  putea înşela  asupra sentimentelor lui.

— Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici regele Lu- dovic  al XVIII-lea,  nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni  din Franţa, statul său, prin  violenţă şi trădare.

— Iertaţi-mă, domnilor, spuse  generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege  Ludovic al XVIII-lea,  dar pentru mine  e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita  niciodată că datorez aceste două  titluri fericitei sale reîntoarceri în Franţa.

— Domnule, spuse  preşedintele cu ton cât se poate de serios  şi scu- lându-se, luaţi seama  la ce spuneţi; cuvintele ce rostiţi ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au  înşelat pe noi. Comunicarea care  vi s-a făcut se explică prin  încre- derea  ce avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment care  vă onorează. Ne înşelăm noi:  un titlu şi un grad  v-au  raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom  constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom  înrola  pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinţei sale;  dar vă vom  constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi  fi dispus.

— Numiţi cavalerism cunoaşterea conspiraţiei dumneavoastră şi ne- dezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum  vedeţi, sunt mai  sincer  decât dumneavoastră..."

 

— O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum  de ce te-au  a- sasinat.

Valentine nu se putu  opri  de a arunca o privire asupra lui Franz;  tâ- nărul  era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial.

Villefort se plimba în lung  şi în lat dinapoia lui.

Noirtier urmărea din ochi  expresia fiecăruia, păstrându-şi atitudinea demnă şi severă. Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă:

 

"Domnule, spuse  preşedintele, aţi fost  rugat să veniţi în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii,  aţi acceptat. Când aţi primit ambele invitaţii, ştiaţi perfect că nu ne vom  ocupa  de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea,  căci nu ne-am fi luat  atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliţie. Înţelegeţi acum  că ar fi prea  comod să puneţi o mască  pentru a surprinde secretul unor  oameni şi pentru a nu avea  apoi  nevoie decât să scoateţi masca  ca să-i nenorociţi pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veţi spune  mai  întâi  răspicat dacă sunteţi de partea regelui care întâmplător domneşte în momentul a-cesta, sau de partea Maiestăţii sale împăratul.

— Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ţine  jurământul.

Cuvintele fură  urmate de un murmur general şi se putu  vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.

 

Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere.

— Domnule, spuse  el, sunteţi un om prea  serios  şi prea  chibzuit pentru a nu înţelege consecinţele situaţiei în care  ne aflăm unii  faţă  de alţii, şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne dictează condiţiile pe care suntem obligaţi să le punem: veţi  jura  deci pe cuvânt de onoare că, nu veţi  destăinui cele ce aţi auzit.

Generalul duse  mâna  la sabie  şi strigă:

— Dacă vorbiţi de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile ei, şi prin  violenţă nu impuneţi nimic.

— Iar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu un calm mai  grozav poate decât furia  generalului, lăsaţi sabia;  e sfatul ce vi-l dau.

Generalul învârti în jurul său priviri care  trădau un început de neli- nişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-şi toate puterile, spuse:

— Nu voi jura!

— În cazul  acesta, domnule, veţi  muri! răspunse liniştit preşedintele.

Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai  privi o dată  în juru-i; nu- meroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau sub mantalele lor arme.

— Generale, declară preşedintele, fiţi liniştit; vă aflaţi printre oameni de onoare care vor încerca în tot  chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar,  aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul.

O linişte plină  de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse  uşierilor:

— Închideţi uşile!

 

Aceeaşi  linişte de moarte urmă cuvintelor sale.

Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse:

— Am un fiu şi sunt  dator să mă gândesc la el când  mă găsesc printre asasini.

— Generale, spuse cu nobleţe şeful  adunării, un om singur are întot- deauna dreptul să insulte cincizeci: este  privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează  de acest  drept. Crede-mă, generale, jură  şi nu ne insulta.

Încă o dată  îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi  un moment; dar apoi,  înaintând până  la biroul preşedintelui, întrebă:

— Care e formula?

— Iat-o:

"Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit  la 5 februarie 1815, între  orele  nouă  şi zece seara,  şi declar că merit moartea dacă încalc  jurământul."

Generalul păru  stăpânit de o înfiorare nervoasă, care  îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti  jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât  abia  se auzi; de aceea  câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai  tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu.

— Acum  doresc  să mă retrag, glăsui generalul; sunt,  în sfârşit, liber?

 

Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi  şi se urcă  în trăsură cu generalul, după  ce îi legă  ochii.  Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese.

Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere.

— Unde vreţi să vă ducem? întrebă preşedintele.

— Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay.

— Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai  aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă.

Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse:

— Sunteţi tot  aşa de brav  în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt  întotdeauna mai  tari decât unul singur.

Preşedintele dădu  ordin  să se oprească trăsura.

Se aflau  în dreptul cheiului des Ormes,  unde  e scara care duce la râu.

— De ce opriţi aici? întrebă domnul d'Épinay.

— Pentru  că, domnule, spuse  preşedintele, aţi insultat un om, iar o- mul  acesta nu vrea  să mai  facă un pas fără a vă cere în chip  leal satisfacţie.

— Un mod  de asasinare, spuse  generalul înălţând din umeri.

— Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul  din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut.  Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă,  am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul  din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum,  dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura.

Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi.

— În sfârşit, spuse  el, voi şti cu cine am a face.

Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..."

 

Franz se întrerupse încă o dată.  Îşi şterse  sudoarea rece care  îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu,  tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până  atunci ale morţii părintelui său.

Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum  s-ar fi rugat.

Noirtier se uită  la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi

orgoliu. Franz continuă:

 

"Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci  şi şase grade; scara  luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt,  astfel că preşedintele îi oferi  partea dinspre rampă ca să coboare.

Cei doi martori veneau în urmă.

Noaptea era întunecoasă, treptele scării  umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea.

Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de căr- buni; la lumina lanternei, examinară armele.

Spada preşedintelui care  era, precum s-a spus,  o simplă spadă  pur- tată într-un baston, era mai  scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă.

Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii  să fie trase  la sorţi: pre- şedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma  sa.

 

Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă.

Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta  lupta începu.

Lumina făcea  din cele două  spade  două  fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul.

Domnul general trecea drept unul  dintre cei mai  buni  mânuitori de spadă.  El fu însă luat  aşa de repede încât  dădu  înapoi  şi căzu.

Martorii îl crezură ucis;  dar adversarul său, care  ştia  că nu l-a atins, îi oferi  mâna  pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase  din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului.

Dar adversarul nu dădu  înapoi  deloc.  De trei ori generalul se trase  în urmă şi reveni la atac.

A treia oară căzu din nou.

Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum  lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care  îl luase  în braţe simţi sub mână  o căldură jilavă. Era sânge.

Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni.

— Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el.

Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care  ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă;  apoi,  desfăcându-şi haina  şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură.

Cu toate astea  nu scoase  măcar un oftat.

Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu  sufletul după  cinci  mi- nute..."

 

Franz citi ultimele cuvinte cu o voce  aşa de gâtuită încât  abia  se auziră, iar după  ce le citi  se opri  trecându-şi mâna  peste  ochi  ca pentru a alunga un nor. După  o clipă  de tăcere, continuă:

 

"Preşedintele urcă  scara  după  ce îşi băgă  sabia  în baston; o dâră  de sânge  însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când  auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după  ce constatară moartea.

Generalul a sucombat, deci, într-un duel  loial,  iar nu într-o capcană, cum s-ar putea  spune.

Drept care  am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal".

 

După  ce Franz sfârşi  lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după  ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse  o lacrimă, după  ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ,  încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare:

— Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin  semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin  durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie:

spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu  părinte.

Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii.  Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care  observase de multe ori pe antebraţul lui două  urme de sabie,  făcu  un pas înapoi.

— Pentru  numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse  Franz adresân- du-se  logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu  ca să aflu  numele omului care  m-a făcut orfan la doi ani.

 

Valentine rămase nemişcată şi mută.

— Crede-mă, domnule, spuse  Villefort, nu mai  prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost  într-adins tăinuite. Nici părintele meu  nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc  în dicţionar.

— Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care  m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care  mi-a  dat puterea să merg până  la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui  ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi  putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg...

— Da, răspunse Noirtier.

— Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn  că poate să mi-l  arate... pe omul  acela... Ajutaţi-mă...

dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi concursul.

Noirtier privi dicţionarul.

Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând  literele alfabetului până  la E.

La litera aceasta bătrânul făcu semn  că da.

— E, repetă Franz.

 

Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn  negativ.

Valentine îşi ascundea capul  în mâini.

În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu.

— Da, făcu bătrânul.

— Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul  i se zbârli pe cap; dum- neavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu?

— Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoa- re.

Franz căzu fără  puteri într-un jilţ.

Villefort deschise uşa şi fugi,  căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.

 

download carte....

Attachments