George Cosbuc - Iarna pe ulita
Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta copilariei. Ca
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)