Pasteluri de Vasile Alecsandri poezii si comentarii literare pentru copii

Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.

Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.

Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii campenesti” .  Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.

Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.

Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.

In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp,  a carui frumusete inghetata si incremenita o admira insa.

Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.

Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia naturii.

De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''

                   In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.

In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.

In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.

Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.

                    In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia, granduarea si misterul peisajului.

Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.

In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.

Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.

Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.

Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.