Elena Farago
Elena Farago (1879-1954) s-a nascut
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.
Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907, premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920, premiat de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).
Pornea o barca verde din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-idealuri, cernit-moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare:
Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi,
Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ...
Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari,
Canta voios luntrasul privind departe-n zari.
Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi,
Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...
Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari
Canta voios luntrasul privind in departari ...
Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari,
(O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),
Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi,
Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...
Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi
El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...
El s-apara cu groaza soptind avanei mari ...
O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...
Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi
Zari in fundul barcii trei putrezite foi;
Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ...
... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...
Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori,
Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.
Se va opri sfarmata acolo’n departari
O vor primi trei salcii in bocet si mustrari.
Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi
O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi...
(Pornea o barca verde)
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.
In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ”.
Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii de
O furnica mititica,
Cat un grauncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cat boiul ei.
Pe carare-n jale mare
Plange un bondar ceapcan:
– Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan! ...
– Hai si-mi cara din povara
Si sunt gata sa-ti platesc.
– Cum n-as merge! Dar pe lege
Jur ca nu pot sa muncesc! ...
– Vai de tine! Ce rusine
Lenesule cersetor,
Nici de mila, nici de sila
Nu ti-as da un ajutor!...
(Bondarul lenes)
Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice: furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi scuza defectele morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:
– De ce m-ai prins in pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare?
De ce ma strangi asa de rau?
Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!
De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,
Si-ar plange tata mult de tot,
Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...
Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic de el!
A incercat sa-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...
Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.
Si zi-le ca de-acum ai vrea,
Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-insemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)
Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele