Noi de Octavian Goga comentariu literar
In cadrul dezvoltatrii poeziei românesti, Octavian Goga este cel mai autentic continuator al lui Eminescu, nu în sensul imaginației epigonice, de felul celei a lui Vlahu și a altora din jurul său, ci în înelesul profund al cuvntului. Prin excelență liric, Goga este, ca și Eminescu, un exponent al poporului. Ceea ce l-ar deosebi de înaintașul său ilustru ar fi mesianismul mai accentuat, mai vizibil în expresie, tendina de a striga ca un profet durerile celor de peste munii. în Fragmente autobibliografice (București, Cartea romnească, 1934) poetul mărturisea: "Eu, graiește structurii mele sufletești, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transform în trâmbți de alarmă". însă, de altă parte, plecând de la Eminescu, Goga a intuit mai mult ca oricare altul valoarea poetic a doinei, a cntecului de jale, murmurat ca pentru sine însuși, dar cu atât mai emoționant, mai convingător, mai omenesc.
A apărut inițial în revista budapestană Luceafărul, ulterior fiind cuprins în volumul Poezii publicat în 1905.
Poezia Noi este o doină cultă în care tendina, revolta împotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal se transformă în artă superioară, într-un mod surprinzător și original. Foarte greu de analizat (ca și poezia popularș), versurile lui Goga vehiculează aproape niște concepte: jale, lacrimi, cântece, suferințe, patimi, laolaltă cu elemente ale naturii, luate de asemenea la nivelul generalitilor, fără închegarea unei imagini pictorice, individualizatoare: codri verzi de brad, câmpuri de mătase, fluturi, privighetori, Murul, tustrele Criurile, Oltul etc.
Poezia impresionează prin modul spunerii, prin melodia de doină care o străbate de la un capăt la altul, legând aceste concepte într-un cântec de jale, într-o zicere parcă impersonal, din condiția neamului asuprit. Transferul de la persoana I singular la persoana I plural, al lui eu în noi, pare cu totul firesc la ardeleanul Goga. De aici simplitatea de un mare rafinament artistic a acestei compuneri.
Ca și în poeziile lui Eminescu, scrise în perioada de maturitate a poetului, linia melodic a versului permite juxtapunerea unui element din natură la o stare sufletească:
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Frumusețea acestor versuri mai povine și din degajarea tonului enunțiativ, marcat prin anaforicul La noi (repetat de trei ori în strofa a II-a) sau prin epiforicul plâng (apărut de alte trei ori în strofa a III-a). Ardealul lui Goga devine astfel o doina a dorului și a jalei colective sfietoare, detașate pe fundalul etnografic obișnuit:
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Câteva personificări, banale în sine, devin relevante în context pentru că sunt făcute în spiritul cântecului de obște: desișurile codrilor "povestesc cu jale" și jale "duc" Murul și Crișurile; hora "e mai domoalș", cântecele "plâng", aceiași codri "infioară snul", iar Oltul bătrân e "împletit din lacrimi".Altele captă o formulare mai cult, însă nu îndeprtat de factura romanei, a acelei poezii ce se cere cântat, având în ea însăsi o melodie a cuvintelor: pentru cei de peste munți "bătrânul soare" e mai aprins, cerul e "nduioat", fluturii "mai sfioi" i roua de pe trandafiri se preface n lacrimi; ei au "un vis nemplinit, copil al suferinei", dorul de eliberare: „De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii...”
Toate aceste elemente constitutive, pe care analiza le surprinde cu greu pentru că, luate separat, nu spun nimic sau aproape nimic, se toarnă într-o piesă , un cântec spontan, de o mare autenticitate și vibrație liric, o doină de jale domoală, dar animat, în final, de un tainic și nedefinit ton conspirativ. Este un cântec, o dorință, o aspirație a țăranului și a intelectualului, în Ardeal, în mprejurrile date lucrul fiind imposibil. Privit mai îndeaproape, din punctul de vedere al dispunerii rimei spre exemplu, poezia se compune în fond din cinci strofe iambice numai de câte patru versuri lungi , cu cezură, rimate mperecheat:
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Dat fiind caracterul de doini de litanie totodat, poetul a evitat ns versul lung, cu cezur, neobinuit n poezia noastr popular. Este de observat, de asemenea, c fiecare strof este format, simetric, din cte dou fraze construite prin coordonare. Aceasta sporete impresia de doin de jale, jale a crei permanen este subliniat apoi de predicatele exprimate prin verbe la prezent, fr nici o excepie. Este un prezent continuu, ntrit prin gerunziile modale: plngnd, mbrind, gemnd.
Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: codri, jale, btrnul soare, povestesc cu jale, plng, lacrimi etc. n acelai timp ns poezia este oarecum ndeprtat de factura prozodic i lingvistic folcloric, departe de o imitaia, chiar superioar, de felul celor ale lui Eminescu. Generalitile largi nu sunt prsite, pe alocuri, i o und de individualizare liric apare: nevestele plng, tata i feciorul se mbriaz plngnd, hora e mai domoal, moii i prinii au rposat de jale etc. Se observ apoi o uoar abatere de la construcia coordonatoare, prin apariia n context a dou propoziii temporale: "De cnd pe plaiurile noastre / Nu pentru noi rsare" (vs. 3 i 4, strofa a II-a) i "Cnd zboar-n zri albastre" (vs. 2, strofa a IV-a), lucru iari puin obinuit n poezia popular autentic. Mesianismul lui Goga a inoculat doinei, astfel, i o not de litanie religioas, realizat prozodic dar i, mai ales, prin introducerea anumitor cuvinte scoase din scrieri vechi: "Visul nemplinit" este "un copil al suferinii", cei ce se jelesc "gem de grele patimi", din "vremi uitate, de demult", avnd n faa lor numai
"deșerătciunea unui vis". Fuziunea este perfect i aici st secretul poeziei lui Octavian Goga.